În mîna dreaptă cumpănă ţinea, în carea de o parte, în locul dramului, piatra ce-i dzic ahortatos şi anevsplahnos (căci piatra aceia doaă numere are) pusese, iară de altă parte, chipul a toată lumea pus a fi să părea. Insă cumpăna din dreapta la pămînt atîrna, iară cumpăna din stînga ca pana în aer giuca (că unde nesaţiul stăpîneşte, acolo toată lumea decît bobiţa strugului mai mică ieste). Iară în mîna stîngă ţinea o leică, a căriia ţievie pînă gios, la picioarele scaunului agiungea şi deasupra cuptoraşului celui de aramă într-o gaură ce avea să sprijieniia. Deci, pre cît socoteala mea agiungea, prin leică printr-aceia toate celea ce să punea trecea şi în cuptoraşul cel de aramă să topiia, de ciia în pară aprindzîndu-să scaunul în carele boadza şedea să făcea.

Iară dacă mai aproape de chipul boadzei ne apropiem, ca cînd mai denainte ar fi ştiut şi ca cum din ceas în ceas aşteptînd, ne-ar fi păzit, întîi ochii ce avea închişi, decît a puhacii mai mari şi decît a mîţii mai luminoşi steli. Iară după ce darurile ce purtam bine cunoscu, ca să nu le vadă, ochii închisă.

Iară cînd în cumpănă le vom arunca, pentru ca să audză, urechea pusă. Deci eu lutul cel galbăn în cumpănă aruncînd, preotul carile pururea boadzii slujiia (a căruia nume bine nu ţiiu minte, dară, pre cît mi să pare, Filohrisos îl chema) îndată din cumpănă lutul luă şi în leica ce ţinea în mîna stîngă îl aruncă, carile îndată ca ceara să topi şi ca undelemnul în cuptoraş şi în para scaunului să amistui. Că pre cît puteam cunoaşte, supt fundul coptoraşului gura Tartarului era, şi din fundurile pămîntului focul nestins în fundul coptoraşului loviia, de unde atîta putere de fierbinteală şi de văpaie ca pre o cahlă izbucniia. Carea nu numai lutul galbăn, ce şi cărămida roşie ar fi amistuit (că focul din cuptoriul Pleonexiii nu ceinţa, ce cîtinţa materiii cearcă ; aşijderea, nu de mulţime să oţăreşte, ce de cel ce ar rămînea jelind să gălbeneşte). După aceia preotul Filohrisos mă întrebă ce mi-ar fi pofta şi cu ce gînd am adus jirtfa. Eu, dacă-i spuşi precum la fîntînele Nilului să agiung mă nevoiesc, el de mi-au mai rămas ceva lut, de carile întîi jirtfă am făcut, mă întrebă. Eu dzişi că la mine nu am, ce, de-i va fi voia, un cescuţ să mărg dă aduc. El, „nu sta, îmi dzisă, şi cum mai curînd aleargă şi cît mai mult vii putea, adu". Eu, cu multă grabă din capişte ieşind, la locul ce ştiiam mă dusăiu şi, după ce buzunarile, sinul şi poalele îmi împluiu, iarăşi la capişte cum mai de sirg mă întorseiu (căci şi aceasta fire Pleonexia are, ca cei ce vor să-i jirtfască, cît de mult şi cît de curînd jirtfa a săvîrşi să silească. Şi dacă lutul în cumpănă pusăiu, întîi, oarece, cumpănă a să clăti să videa, apoi piatra ahortasiii clătirea oarecum simţind, ca cum nu cu greuimea, ce cu răpegiunea în gios să slobodzi şi toată greuimea lutului la pămînt atîrnă. Preotul Hrisofilos îmi dzisă: „Priietine, scutură-ţi poalele, sinul şi buzunarele, ca rămăşiţa pravului ce va fi rămas asupră-ţi să nu rămîie (că orice în capiştea Pleonexii <i> întră, iarăşi afară a scoate preste firea boadzii ieste), şi în ceva scîrbindu-să, şi jirtfa şi osteninţa în zădar poate să-ţi iasă". Iară după ce, după cuvîntul lui Filohrisos făcuiu (căci atîta de tare peste tot mă scuturaiu, cît nu numai pravul ce ar fi aţinat rămas, ce încă şi stramţele de pre mine împreună cu pravul cădea), din fundurile capiştii un glas supţire ca de coruiu, piuind-grăind, la urechi îmi vini. Iară preotul Filohrisos dzisă: O, de trii ori fericit, priietine, că hrismos minunat ca acesta prea puţini au ascultat şi în fericire ca aceasta mai nime n-au întrat." Eu, cu multă plecăciune, dacă pre Filohrisos pentru ca hrismosul să-mi arete rugai, el dzisă: „Hrismosul ieste acesta: Într-acesta chip hrismosul dacă luaiu, împreună cu Lebăda, de pre poarta carea împotriva capiştii era, la marginea Nilului ne coborîm şi după învăţătura Lebedii, dacă pre mîni şi pre obraz mă spălaiu şi alalte obiciuite ţeremonii făcum, iarăşi la locul unde Lebăda mă aflasă ne înturnăm. Unde Lebăda, pentru firea Nilului, fîntînele, adaogerea şi scăderea lui, într-acesta chip a-mi povesti începu :„Sfînta aceasta a Nilului apă, din cei ai noştri pre la fîntîne lui lăcuitori bătrîni, aşe audzim şi noi cu ochii noştri aşe am vădzut. De la cetatea aceasta spre apus cîmpul carile vedzi, 1.700 de mile să întinde, pînă unde la munţii carii Monomotapa să cheamă să sfîrşeşte, şi ca cum Nilul prin mijloc i-ar tăia, înluntrul munţilor întră. Munţii, în lungiş, toată marginea despre ochianul apusului şi amiadzădzii cuprind, care margine în limba noastră să cheamă Cafaron, ce să tîlcuieşte: neîmblat.

Iară în lăţime opt sute şi noaădzăci şi trii de mile cuprind. Deci după ce Nilul în munţi într-aceştea întră, de dese stincele, carile înainte îi ies, vasul, cît de mic şi de vîrtos, mai mult de trii sau patru mile, fără primejdiia zdrobirii, să margă nu poate, şi aşe pre apă cineva munţii a covîrşi nu ieste cu putinţă. Aşijderea pre uscat munţii atîta sint de aspri şi de înalţi, cît nu Camilopardal, jiganie ca tine de mare, ce nici caprele sălbatici pe dînşii a să urca nu să pot. La care locuri (precum ţ-am şi mai dzis), penele şi aripile şi şi acelea nu cu puţină osteninţă şi nu în scurtă vreme a străbate pot. Iară la mijlocul munţilor, ca o cunună împregiur munţii să lărgesc şi, ca cum groapa carea la rădăcinele lor ieste ar îngrădi, lacul acela 600 de mile încungiură. Iară în capătul unde munţii despre crivăţ vor să să împreune şi gîrla Nilului, carea despre amiadzădzi vine, pintre dînşii trece, din rădăcinele munţilor în loc de apă tină cleioasă şi lipicioasă izvoreşte. Carea nu peste toată vremea, ce într-un an 40 de dzile numai, atîta de mult varsă, cît gîrla Nilului în trii dzile iezăsc şi după ce gîrla să iezeşte, tina aceia într-atîta înălţime creşte, cît cu vîrvul munţilor să potriveşte. Deci Nilul într-acesta chip denainte a cura oprindu-să, din gîrla sa înapoi începe a da. Ce locul de unde fîntînele îi izbucnesc (adecă vîrvul munţilor Cafaron), cu trii mile mai sus decît munţii Monomotapa fiind, iarăşi apa Nilului înapoi împinge. Carile din gîrla sa a să vîrsa începînd, tot lacul carile în vîrvul munţilor Monomotapii ieste împle, atîta cît apa de atocma cu munţii să suie. Iară după ce soarele în zodiia Racului să coboară (căci vîrvul munţilor acelora supt zodiia Aretelui să află) şi umedzala aerului şi a pămîntului să înmulţeşte, tina acea, ca munţii la iezetura Nilului grămădită şi de fierbinteala soarelui întărită, din vîrv a să muia şi ca omătul a să topi începe. Deci şi apa carea în lacul munţilor era adunată, loc de curgere aflînd, încă mai vîrtos, cu răpegiunea sa acmu moale tina aceia a săpa şi mai vîrtos a o răzsipi începe. Carea precum în patrudzăci de dzile crescînd să boţeşte, aşe prin patrudzăci de dzile răzsipindu-să şi topindu-să, Nilul în gîrla sa cea din fire să coboară. Aceasta dară, o, priietine, pricina adaogerii şi scăderii Nilului ieste. Însă aceasta mai vîrtos a şti ţi să cade că din vîrvul munţilor Monomotapii, unde gîrla Nilului să iezeşte, pînă în ţara Eghiptului, unde în Marea Roşie să deşartă, 55 de mire cereşti, de la amiadzădzi spre crivăţ să măsură, şi la fietecare miră cerească cîte 73 de mile peminteşti, după socoteala gheometrilor, dînd, pre dunga dreaptă fac mile 4.015.

Ce apa Nilulul, decît alalte ape cu multul mai şuvăită şi covăită fiind, la patru părţi încă o parte mai adaogem, pentru ca cursul apii urmînd, călătoriia lui adevărat cîte mile face să aflăm. Şi aşe încă 1.000 de mile adăogînd, peste tot, de la munţii Monomotapii pînă în marginea Mării Roşii 5.015 de mili să numără, pre carile trupul apei Nilului prăvălindu-să merge. Însă cei vechi nu pentru altă pricină apa Nilului în numărul bodzilor au numit şi cu sărbători şi ji<r>tfe pe an, la adaogere şi la scădere l-au cinstit, fără numai princet curgerea lui socotind şi în scurtă vreme atîta călătorie ce face vădzind şi adevărat de mirat lucru ieste că cu cîtă lină curgere ce are, aceste 5.015 de mile în 40 de dzile le călătoreşte, de care lucru au socotit că ca cu un duh oarecarile împins, de patru ori pre fund mai repede decît în faţă să cură. Deci aşe precum s-au pomenit, din hăleşteul munţilor apa cea strînsă slobodzindu-să, în fundul său Livia şi Eghiptul acopere şi bivşugul locurilor acelora, precum audzim, pricineşte. Iară cît pentru fîntînele şi izvoarăle lui putem şti, povestea aceasta ieste: Pre marginea ocheanului, despre amiadzădzi, ieste o ţară carea să cheamă Zangvi, carea pre marginile mării, de la coasta Cafaronilor spre răsărit să întinde; în capătul aceştii ţări sunt nişte munţi în marginea ocheanului stînd, pe supt a cărora rădăcină 120 mile spre uscat un cot de mare iese. Iară în fundul cotiturii, unde munţii o împregiură, de la pămînt în sus ca de 15 coţi, în coastele munţilor, în mulţime nenumărate gauri să văd. Aşijderea, toată coasta munţilor acelora, ca buretele potricălită şi găunoasă ieste. Deci cînd ocheanul creşte, peste găunăşiturile munţilor de dzece coţi mai sus trece (căci ocheanul dintr-acea parte în şese luni creşte şi în şese scade şi pînă la 25 de coţi să înalţă). Şi aşe, apa ocheanului toate gaurile munţilor acelora împlînd, une izvoară prin munţi într-o parte şi într-altă parte izbucnesc. Iară o parte, la coasta munţilor de ceasta parte ieşind, cu mari puhoaie în lacul ce să cheamă Zaflan să coboară. Din care lac gîrla Nilului în ceasta parte purcede, şi în cale alte pîreaie şi văi tumpinîndu-l, în mărimea în carea îl vedzi creşte şi să măreşte.

Că după cea de obşte socoteală a filosofilor noştri (toate apele dulci din marea amară ies şi toate pîreaiele tulburi în marea limpede să limpedzăsc), de care lucru izvoarăle Nilului prin grosimea atîţea munţi trecînd şi atîtea pietri strîmpte pătrundzind, materiia cea groasă, amară şi sărată ca printr-un limbic să lămureşte şi, ca dintr-un vas într-alt vas prităcindu-să, să curăţeste şi să îndulceşte. Aşijderea, de la lacul Zaflan pînă ce la acesta loc vine, nu puţină piatră loveşte, nu peste puţine cataracte să zdrobeşte, carile toată amărîmea sugînd îi opresc şi de ce mai mult îl clătesc şi-l zdrobesc, de aceia mai tare îl îndulcesc. Deci şi cetatea aceasta, pentru a Nilului pricină, pre stîlpi într-atîta nălţime, precum o vedzi, ieste rîdicată, şi cînd năbuşeşte Nilul, pînă la uşile cetăţii să suie. Căci aicea mai mult să înalţă apa decît la Livia, întîi căci iezitura îi este mai aproape, apoi căci de aicea pînă acolo, în multe ape şi gîrle împraştiindu-să, să cheltuieşte şi mai vîrtos dacă supt dunga Isimeriii agiunge, împotriva ţării carea să cheamă Congo, în pămînt să soarbe, a căruia huiet cale de 8 mile să aude. Şi din sorbitură pre supt pămînt, drept de-a crucişul spre apus ca la 400 de mile mărgînd, în lacul carile Medra să cheamă izbucneşte, şi din lac iaraşi în gîrlă purcegînd, spre ocheanul despre apus cură.

Şi dacă de-a lungiş din capăt pînă în capăt prin toată ţara nigritilor trece, pre dinaintea oraşelor Tomvut şi Gvinea, în marea despre apus să deşartă.

Care apă în lungiş cu cinci mire cereşti decît Nilul mai scurtă să numără şi macar că de pre numele ţării şi apa Nigris să cheamă, însă adevărul ieste că fără nici un prepus din Nil să desparte şi în lacul Medra izbucneşte. Care lucru, macar că de multe ori şi de la mulţi s-au ispitit, însă acmu de curînd, mai curată şi mai aievea probă a să face s-au tîmplat. Trii filosofi, ghimnosofiste, pentru ca cataractele Nilului (celea ce dincolo de munţii Lunii să află) a privi, de poftă încingîndu-să, cu vasele cele de piiele de fil (căci aici la noi corăbii din piei de fil cusute şi foarte cu frumos meşterşug alcătuite fac), pre gîrla Nilului în gios au purces şi pînă la locul unde Nilul în pămînt să soarbe vînslind, corăbiierii şi cei ce cu vînslele trăgea, de osteninţă biruiţi şi de somn omărîţi, huietul carile apa acolo face n-au audzit. Şi aşe, fără veste, cu apa supt pămînt s-au sorbit (că amintrilea, păzindu-să, pre despre amiadzădzi abătîndu-să, vasele cu funi din coajea finicului împletite de pre uscat trag, şi dacă din holbura apii trec, iară că vînslele a vînsla purceg). Unul din filosofi supt cămara corăbiii aflîndu-să şi uşa cu carea gura hambariului cu suptul apii deasupra închidzindu-să, de apă nedodeit, trii dzile şi trii nopţi au rămas. După trii dzile, cu tîmplarea cîţiva păscari în lacul Medra pentru vînarea peştelui năvodul în baltă aruncînd, în loc de vînat corabie şi în loc de peşte pre filosof din fundul corăbiii scot. Care lucru păscarii vădzind, întîi de minune s-au fost uluind, apoi pe filosof cine ieste şi de unde ieste întrebînd, le spusă precum de la cetatea Epithimiii ieste şi precum cu corabiia la cataractele Nilului cu alalte soţii era să să coboară, iar tîmplarea cum l-au purtat şi cum în mreaja păscarilor s-au aflat, nici ştie, nici pricepe, fără numai că din apa Nilului în balta Medrii precum au izbucnit cunosc. Aşe filosoful şi pre supt pămînt lucrurile fireşti ispitind, apa Nigris din Nil a să despărţi pre toţi au învăţat. " Acestea şi altele ca acestea Lebăda povestindu-mi şi de lucru rile carile mare poftă aveam a mă învăţa înştiinţindu-mă, zbură şi încotro să dusă a şti nu mai putuiu ." Povestea aceasta Rîsul prin lungă vreme cătră alalţi povestind şi precum de la Camilopardal mai în trecutele dzile să o fi audzit cu giurămînt întărind, dzisă: „De vreme ce după atîta a tuturor trudă prin munţi şi osteninţă prin codri, coarne lepădate a afla nu s-au putut, eu socotesc ca cu toţii împreună la lăcaşul Camilopardalului mărgînd, hrizmosul Pleonexiii, carile în cetatea Epithimiii au audzit, a ni-l tîlcui să-l rugăm, ca doară şi noi, jirtfă Pleonexiii aducînd, cercarea să ne aflăm şi pofta să ne plinim". Sfatul Rîsului cătră toţi viclenii plăcut fu şi „cum mai curînd la Camilopardalon, tîlcuitoriul hrizmurilor, să mergem", striga.

Unde după ce marsără, împreună cu sine şi pe Cămilă ducînd, şi precum le ieste povestea îi spusără. Camilopardalul dzisă: (în grădini boţi de lut în chipul omului fac, pentru ca pasire să sparie, iară oamenii boţi de lut în mînă ţin, pentru ca să amăgească pre alţii). „Între voi dară, o mamină să vede, ca şi boţul în grădină (pe Cămilă cu degetul arătînd), iară boţ de lut în mînă nici să vede, nici să aude. A şti dară vi să cade că eu în numărul fiilor Pleonexii< i > prin hrizmos sint chemat şi în urmele ei a îmbla sint învăţat. Pre care învăţătură cu lutul galbăn în cetatea Epithimiii am cumpărat-o. Deci, precum am cumpărat-o, aşe a şi o vinde mi să cade .De care lucru întîi învăţătura hrizmosului învăţaţi, apoi tîlcuirea lui, după învăţătura ce viţi lua, vă cumpăraţi: Acesta hrizmos pasirele şi dobitoacele toate de la Camilopardal audzind, unele de prostime nu înţălegea, iară altele, înţălegînd, a nu şti să făcea. Iară cele de sigeata cuvintelor rănite pentru cercarea coarnelor urechile a le primejdui socotiia. Din toate Rîsul mai mult a Camilopardalului cunostinţă şi prieteşug avînd (căci amestecarea singelui amestecă sufletele) şi pre taină tîlcul hrizmosului Camilopardalului întrebînd, dzisă: „Rogu-te, Ca milopardale, în taină, fără meteahnă şi-n ascuns, fără prepus, să vorovim. Precum fiiul Pleonexiii să fii singur mai denainte ne-ai spus şi precum în urmele ei calci, n-avem prepus, însă învălătucite cuvintele hrizmosului tău ce vor să însămnedze aievea să-mi spui te poftesc." Camilopardalul dzisă: „Boul răstoarnă ţărna, plugariul samănă, stăpînul sau vinde, sau mănîncă, însă aceasta la lucrurile voastre ce folos aduce? (Chipul de om cu chipul de om să vîneadză şi ochii întunecaţi cu lumina galbănă să lumineadză). Cuvintele scumpe şi voaă svinte, cu slove mănunte, în tăbliţe rătunde să cumpără, carile hrizmosul Pleonexiii a tîlcui şi fundul Epithimiii a pipăi pot." Acestea precum sint Rîsul bine înţelegînd şi hrismosul în ce lut galbăn şi alb loveşte, deplin pricepînd, preste tot anul, cinci piei de jder cu ţărnă albă împlute Camilopardalului giurui, ca hrizmosul Pleneoxiii să le tîlcuiască şi ei coarnele ce cearcă unde vor fi să nemerească. Camilopardalul jirtva giuruită, în alb cu negru muruită, o pofti, ca sămnul giuruinţii în arătarea adeverinţii să-i fie. Pre carea Rîsul, îndată gătind-o şi cu multe picături negre pe dedesupt împistrind-o, Camilopardalului o dede. Camilopardalul, îndată la vrăjitorii locului mărgînd, de să cade a jigănii ca acelea hrizmosul a tîlcui întrebă (căci vrăjitorii şi următorii Pleonexii< i > în tot locul şi în tot rodul să află). Carii într-acesta chip îi răspunsără: „(Al nostru ieste plata a lua, iară hrismosul cum să va tîlcui, vremii îi ieste a-l arăta ), de care lucru, ce înainte ţi să întinde prinde, şi ce din dărăpt te agiunge, nu împinge". Camilopardalul, toate tîlcuirile vrăjitorilor bine înţălegînd (căci toate după pravilile Pleonexiii mergea), înapoi să întoarsă. Cătră carii într-acesta chip tîlcul hrizmosului dede: Hrismosul şi tîlcul lui, macară că nici aşe tuturor fu înţeles, însă Pardosul şi Rîsul bine-l pricepură. Adecă precum la vrăjitorii locului aceluia mîzdă şi plată trebuie, pentru ca pofta să-şi poată plini (că mîzda tot ochiul orbeşte şi mita tot pierdutul nemereşte).

Şi aşe, cu toţii împreună, după hrizmosul Camilopardalului la vrăjitorii locului mărgînd, cu multă mită li să îmbunară, de le vor muntele cel mai înalt şi copaciul cel mai mare arăta (căci între munţi şi între copaci pre aceia vreme mare vorbură şi amestecătură a să scorni începusă şi carile mai mic şi carile mai mare ieste a să alege mai nu să putea ). Deci dintre vrăjitori, unul într-acesta chip le răspunsă: „În şesul cel gios muntele cel înalt ieste şi în rediul cel mic copaciul cel mare să află, unde coada păunului şi cornul buărului supt rădăcinile lor încuiate sint." Aşedară, răspunsul de la vrăjitori luînd şi muntele cu copaciul aflînd, de supt rădăcinele lor întîi coarnele taurului scoasără, şi nici ceva mai multă zăbavă făcînd (căci acmu munţii şi copacii începusă a să clăti ), în capul Strutocamilii le pusără, înaintea a căriia toate dobitoacele închinîndu-să, „într-ani mulţi şi buni, trăiască," strigară. După aceasta pe Strutocamilă într-o şură închidzînd, mîncarea şi băutura la măsură îi orînduiră. Supt a căriia nume alalte jigănii (carile rădăcina şi începătura vicleşugului era) toată păşunea mănoasă şi toată oaia şi vita grasă şi frumoasă zugrumînd şi giunghind, mînca şi să desfăta. Acestea într-acesta chip dacă le aşedzară, în toate părţile şi olaturile de lucrul ce s-au isprăvit ştire dederă. Adecă precum din gîlceava Liliacului, a Vidrii să scornisă, dintr-a Vidrii a Strutocamilii să aţiţase, şi precum în ceastă dată siloghizmul Corbului întărindu-să, prin multă nevoinţa a sfetnicilor dintr-îmbe monarhiile, hotărîrea Strutocamilii s-au ales şi la capul Cămilii, coarnele taurului aflîndu-să, s-au pus. Aşijderea, coada păunului a să afla şi la Strutocamilă a o aşedza au rămas şi precum şi aceasta s-ar fi aflat, numai clătirea munţilor şi vorbura copacilor prin puţintică vreme a să mai zăbăvi, pricină au fost, însă în bună nedejde să află, precum după aşedzimîntul epitropii<i> şi podoaba chipului fără prepus i să va găti. Iară după ce veştile acestea tuturor trimasără, îmbe părţile cătră monarhii săi dzisără: „Cuvîntul nostru înaintea împăraţilor noştri plăcut de va fi şi slobodă voia monarhilor noştri de va învoi, de iznoavă la svătuire să întrăm socotim ca nu cumva, mai mult vre mea prelungindu-să şi prin locuri streine lucrurile mai mult tăvălindu-să, vreo tîmplare oare carea împotrivă ieşindu-ne, cele de apoi decît cele dintîi mai proaste şi mai aspre ni să vor face (că aiurea zăbava nu să laudă, fără numai în alegerea prietinilor, şi aiurea graba nu să huleşte, fără numai în aflarea sfaturilor). De care lucru, a înţelepţilor şi a celor întregi la minte axiomă ieste: (Tot lucrul cu grabă să să cerce, iară de bun şi de rău cu îngăduinţă să să aleagă). (Că piierderea vremii bune ieste maica şi sămînţa vremii rele) (nici călătoriul înţelept de ploaie şi de arşiţă socoteşte, ce de cele ce la cale trebuitoare sint şi de povaţă să grijeşte)." Sfatul sfetnicilor plăcut fu înaintea împăraţilor şi, în toate deplin putere dîndu-le, în locul cel de sfat cu toţii să adunară, unde întracesta chip proimiul sfătuirii făcură (tot sfatul sămnul lucrurilor cu prepus viitoare ieste), în carile minte şi într-o parte şi într-alta întorcîndu-să, princet, princet, ca cuţitul pre cute să ascute şi în simceoa briciului întorcîndu-să, părul peste simţire despică. Întracesta chip mintea, de un sfat şi de altul atingîndu-să şi într-un chip supţiindu-să, cele mai clinciuroase a lucrurilor noduri pătrund şi din încîlcitură le descurcă.„Liliacul, lighioaie fără nici un folos, carile într-îmbe părţile altă ceva să aducă nu poate, fără numai scandală şi price în deşert, că de vreme ce neamul şi hotărîrea Struţului atîta de grea şi cu nevoie alegere au avut, cu cît mai vîrtos alegerea Liliacului mai cu nevoie va fi, fietecine a cunoaşte poate. Aşijderea că Struţul aieve pasire oătoare şi cu pene fiind şi alalte a zburătoarelor hirişii după fel şi asămănare avînd, ce numai căci aripile mai mici decît după măsura trupului ar trebui, fiindu-i, cu cîtă a tuturor osteninţă şi nevoinţă, şi aceasta cu mare primejdie şi cu ispite de hrizmuri şi vrăji lucrul la săvîrşit s-au adus. Şi încă şi pentru aceasta mai toată nedejdea s-ar fi pierdut de nu întîi agiutoriul ceresc (fără carile ceva între muritori nici să clăteşte, nici să odihneşte), apoi cu îndămănarea aripilor Vulturului s-ar fi agiutorit. (Că tot lucrul muritorilor din voia slobodă purcede, iară sfîrşitul cu bine a să videa din cele de sus să aşteaptă). Şi acmu, laudă fie Vulturului şi Leului ceresc, între toate dobitoacele mai de cinste şi mai de slavă a fi s-au ales. De care lucru pentru mică şi rătăcită jiganie, păsăruţă aceasta, foarte cu bună socoteală sama a lua să cade (că pentru lucrul mic sfatul mare a face a înţelepţilor, iară lucrul mic a samă a nu să băga, sau a mîndrilor sau a nebunilor lucru ieste). Că pre amănuntul sama de-i vom lua, toată anomaliia şi rătăcirea firii la dînsa vom afla. Şi macar că iute la zburat şi 2 bine într-aripat ieste (care lucru aievea monarhiii Vulturului îl supune), însă şi alte multe a multe jiganii hirişii are, carile nu puţină materie de gîlceavă şi de scandală înainte pune: întîi că fată ca dobitoacele, a doa că la cap ieste ca şoarecele, la aripi ca albinele ieste, a patra că la picioare în fire pe altul să i să asemene nu are, de vreme ce aripile în picioare şi picioarele în aripi îi sint. A cincea că dzua orbăcăieşte, iară noaptea ca puhacea purecele în prav ascuns zăreşte. Adevărat dară, iarăşi să dzic, că arătarea firii în jigănuiţă într-aceasta să arată. Pentru care lucru, după al mieu cuvînt şi socoteala de obşte de va urma, adecă pentru ca toate vorbele de împoncişeturi aducătoare şi toate cuvintele de scandală purtătoare, ca cu briciul aţa tot şi peste tot deodată să le curmăm (căci mai mare vrednicie a să socoti nu poate, decît îndată gîlceava în pace a întoarce, şi pre cît mai în grabă ar fi, cu atîta mai lăudată ieste). A mea dar socoteală ieste aceasta: Întîiaşi dată, singur din sine, supt a căruia monarhie ar vrea a să supune să-l întrebăm, şi din voia şi alegerea lui nici cît de puţin să nu-l mutăm. Că într-alt chip lucrul mai de să va scutura, de pricinele de gîlceavă aducătoare nicicum nu vom putea scăpa. Cătră aceasta ieste şi alta nu de lepădat socoteală, carea spre dobîndirea a toată lineştea bună şi deplin nedejde a ne da poate. Adecă jiganiia aceasta din fire scurtă şi puţină la voroavă ieste, din gura a căriia mai mult decît interiecţia: ţis, ţis, a ieşi nu poate şi fără decît sămnul tăcerii, adecă decît tăcerea, altă n-au învăţat. De care lucru, socotesc că ea în meşterşugul cuvîntului nedeprinsă şi în tropurile ritoriceşti neînvăţată fiind, cu un cuvînt a să dovedi şi cu o provlimă a să amurţi să vă putea şi singură din sine, veri într-o parte, veri într-altă, fără alt prepus să va pleca." A tot sfatul plăcut fu sfătuirea Pardosului (căci el era carile mormăia acestea) şi aşe, pre Liliac faţă chemînd, Moimîţa (carea precum în pravile ethiceşti ştiinţă să fie avînd dzisese), ca cum advocatul Liliacului s-ar fi făcut şi despre partea lui în parisie voroavă ar fi făcut, într-acesta chip a mateologhisi au început: „Vestită şi veche a vechilor giudecîtori axiomă ieste (că pedepsitului pedeapsa a să îndoi nu trebuie ). Cătră carea de la mine a lipi îndrăznesc şi dzic (că cel a înota neştiind şi în adînci ape cădzut, mîna întindzind, nu de creştet cufundat, ce de păr sau de mînă ridicat, în aer şi spre viaţă trebuie scos) (că de binefacerea cu cît ieste mai la primejdie şi cu cît ieste mai curînd, cu atîta mai bună şi mai priimită ieste). De care lucru, pentru ticăită şi dosedită, la vîrstă brudie, la limbă bîlbîie jigăniuţa aceasta, tuturor în ştire a fi să cade, o, priietinilor. Carea din toate părţile pedepsită şi dosedită aflîndu-să, în ce să află şi cum să află nici singură pe sine a să cunoaşte mintea îl agiunge, nici de alţii, să întrebe lim ba îi slujeşte (căci pedeapsa distihiii mintea, iar neştiinţa cuvîntului limba împiedecă şi scurteadză) şi, ca un lucru fără pravila firii ce ieste, nici la trup vreo alcătuire, nici la viaţă vreo socoteală, nici la zburat sau la mărs vreo rînduială are (că cine vreodată vre într-o parte dreaptă zburarea Liliacului, sau cine supt soare urmele lui au vădzut?). Nici de lăcaş loc aşedzat, nici pentru hrana ceva undeva adunat a avea poate (că cine cel adevărat sălaşul i-au aflat, sau cine pentru hrana lui carea ieste s-au înştiinţat?). Aşe ticălos şi mişelos Liliacul în toată partea destrămat şi în tot chipul vrednic de văierat fiind, acmu cu capul plecat la mare mila marilor împăraţi aleargă şi cu toată umilinţa dintradîncul inimii să roagă, ca oricarile în numărul supuşilor săi a-l priimi ar învoi, macar în gunoiştea curţii sale a să tăvăli, cu toată inima bucuros ieste, ca şi el, nenorocitul, sau supt umbra aripilor, sau supt pravul talpelor aciuîndu-să, aşe de tot în izbelişte lepădat şi din privirea a înalţilor monarşi depărtat şi înstreinat să nu fie (că precum ochii stăpîneşti cu urgie căutînd nenorocire, aşe, cu milă căutînd, norocire aduc). De care lucru, şi eu de multă mişelătatea lui clătindu-mă, despre parte-i cu plecăciune mă rog ca milostiv ochiul a milostivilor împăraţi asupră-i cu milă să caute şi de neputinţă lui milosirdindu-să, ori în care poală capul singur de sine ş-ar pleca, aceia în bogata sa milă să-l sprijenească (căci capul plecat nu numai pre cei milostivi, ce şi pre cei nemilostivi spre milostivire porneşte)."

Acestea şi altele multe ca acestea amăgitoreşti şi tragodiceşti descîntece Moimîţa descîntînd (ca cum Liliacul nici ceva a grăi ar avea, nici macar de ar şi avea a grăi a putea, ar putea), într-un chip ironicesc să nevoia, ca toată pofta inimii Liliacul într-altă parte abătîndu-i şi gîndul ce ar avea cu meşterşug într-altul schimbîndu-i, tot cuvîntul împotrivnic a-l curma să poată, aşe cît nicicum mai îndoindu-să din bunăvoie, veri unii, veri alţii părţi să să supuie. Însă cine vreodinăoară în lume robiia de bunăvoie au priimit, sau cine supt soare fără nici o nevoie mînule spre legături ş-au îndoit? (Că pentru slobodzeniia fornica cu şoarecele, şoarecele cu mîţa, mîţa cu dulăul şi dulăul cu leul războiu a face firea îi îndeamnă, macar că puterile unuia, pre a altuia cu multul mai mult covîrşesc) (ce de multe ori puternicii în puterea sa mai mult decît să cade bizuindu-să şi slăbiciunea slabilor decît ieste încă mai slabă ţiindu-să, preste toată nedejdea, ce nu nedejduiesc li să tîmplă şi ce nu gîndesc le vine, precum din unghiile şoimului porumbul şi din dinţii mîţii şoarecele a scăpa de multe ori s-au vădzut). În care chip, acmu cu toţii socotind că puţină jigăniuţa aceasta ceva mai mult a cîrni nici va şti (pentru prostimea), nici va putea (pentru frica), şi acmu sămnul supunerii, plecarea capului, să-i vadză cu toţii aşteptînd, totdeodată ascuţit şi înalt glasul Liliacului urechile le pătrunsă, carile proastă, însă dreaptă voroava-şi într-acesta chip începu:

„Precum supunerea tirănie a toată firea, aşa neştiinţa cuvîntului la Liliac sicofandie ieste. De care lucru, interiecţia glasului nostru pe dumnealui Pardosul necunoscătoriu învăţăturii cuvîntului îl arată. Căci ţis şi cine ţistuieşte nu şie, ce altuia tăcerea aratînd, a tăcea îi porunceşte, de unde şi eu începînd cu: ţist, gloatelor tăcere şi mie voroavă sfitesc. Deci dară, de ieste la cineva ascultare, ureche dreaptă puie, de ieste ureche dreaptă, audzul la inima curată trimată, de ieste inimă curată, cuvîntul socotind, în lucru dreaptă giudecată facă, şi aşe, adevărul cu minciuna, dreptatea cu strîmbătatea şi slobodzeniia cu robiia cîtă deosebire au a alege va putea (că inima curată mai pre lesne socoteşte a fi focul cu apa a să amesteca decît cu strîmbătatea dreptatea a să călca). De care lucru, a mă înştiinţa aşi vrea: adunarea aceasta de drepte stăpînii, au de cumplite tirănii ieste? Că de va fi din tirănii, adevărat atuncea cîntecul: ţist singur mie să mi-l cînt, singur mie să mi-l gioc să cade (că unde talpa tiranii<i> calcă, acolo poala dreptăţii să calcă, şi unde să rup legăturile dreptii stăpînii, acolo să pun obedzile vrăjmaşii tiranii).

Iară de va fi din drepte stăpîniri, cîntecul ţis eu fără primejdie îl voi cînta, şi cei ce în horă să află cu dragoste îl vor giuca. " Ca acestea din gura Liliacului audzind, cu toatele mult să mirară şi, de limpede limba lui ca de un lucru nenedejduit cu toţii vînîndu-să, multă vreme muţi şi amurţiţi rămasără (că cuvîntul drept din gura proastă ieşind, pre cuvîntul cu meşterşug din gura ritorului scos astupă). Atuncea dară, că mărimea sufletului nu după statul trupului să măsoară, cunoscînd, de a să mai mira părăsiră, şi unul cu altul în ochi a-şi căuta începură, în loc de cuvînt tuşire şi în loc de voroavă ştiupire şi din sprîncene şi umere clătire arăta (căci neştiinţa cuvîntului, tusă şi scuipătură, iară tulburarea minţii îmblet şi primblare scorneşte) şi ce s-ar cădea a răspunde unul pre altul întreba. Iară mai pre urmă iarăşi Moimîţa cuvîntul de obşte purtînd într-acesta chip îi răspunsă:„Dreapta aceasta adunare din drepte adunări stă, o, Liliiece, de care lucru, şi cuvîntul drept a asculta, şi lucrul cu cale a cerca şi a-l ispiti şi a-l isprăvi pot şi vor.".

Liliacul: „Fie lăudată dreptatea în veci, dzisă, şi dinţii vorovitorilor după voie să să drobască, limba vicleană şi minciunoasă să să amuţască şi urechea de linguşituri priimitoare să asurdzască (că la asupriţi şi neputincioşi blăstămul, ca la prădători scutul, sigeata, fierul şi focul ieste)". Şi iarăşi Liliacul întrebînd dzisă: „Încă a şti aşi mai pofti: această adunare a cestor doaă monarhii ce vor să poftească şi sfîrşitul poftii sale carile ieste (că precum cuvîntul fără ştiinţa gîndului în zadar iese, aşe începătura lucrului fără cunoştinţa sfîrşitului de rîs şi în deşert ieste)".

Moimîţa răspunsă: „Dar dinceput au n-ai audzit că aceste doaă monarhii ca lucru rile în pace vecinică să-şi lege şi supuşii săi legîndu-şi cu sfatul şi sobor de obşte monarhiile a-şi adeveri şi stăpînirile a-şi întări au socotit? De care lucru, toate dobitoacele, precum vedzi, cît macar una nu lipseşte, adunate şi chemate sint, şi fietecarea după chipul său la ceată-şi şi după neamul său la stăpînire-şi s-au dat, cu carile împreună şi tu eşti adus. Deci mai mult scîrşnetul lungind, în care parte vii să te supui, în grabă şi fără îngăimală, răspunde. Căci ticăloşiia voastră inimile împăraţilor lovind, pre voi în pofta şi în alegerea voastră a vă lăsa au socotit.

(Că precum uneori dîrjiia legăturile, aşe uneori plecăciunea dezlegăturile pricineşte)." La acestea cu rîs Liliacul răspunsă, dzicînd: „Ferice de Vidră, carea mai denainte epitrop dobitoacelor era (precum la locul său va să sa pomenească) şi supt aciuarea Vultu<ru>lui şi penele Corbului să păziia, a căriia patimă şi folosinţă mai în urmă am audzit. Iară acmu în alegerea epitropii<i> Strutocamilei, toată dreptatea cu ochii am vădzut. Ce dintr-atîţea mari şi înţelepţi sfetnici, unul macară a cunoaşte n-au putut (că decît Cămila mai mare Filul şi decît buărul mai iute şi mai cornat ieste Inorogul).

Însă aceasta pe mine în ceva neatingîndu-mă, la treaba mea să mă întorc. Cunosc dară că nesăţioasă şi lacomă slava numelui din bogăţiia Vulturului pînă la sărăciia Liliacului s-au întins (ce duhul, cît de sărac şi slobod, decît împăratul de poftă robit mai bogat ieste, şi robul drept decît tiranul strîmb mai tare ieste, că cela în trup, iară cesta în suflet biruieşte).

De care lucru, de multe ori şi adese s-au vădzut (că unii pentru ca hotarăle să-şi lăţască şi supuşii să-şi înmulţască şi numele peste marginile lumii să-ş vestească, de poftă aprinşi fiind, şi din cele strîmpte ce avea s-au scos şi spre streinele avuţii neîmplutele mîni întindzîndu-şi, şi cel puţin ce avea din palmă le-au fugit.

Că precum să dzice prostul cuvînt: Cămila, cercînd coarne, urechile ş-au pierdut. Pe oţălul vîrtos rugina îl topeşte, pe vîrtoasă inima stejarului, moale dintele cariului făină făcînd-o, o mistuieşte. Şi ceva în lume cît de vîrtos şi de tare a să afla nu să poate, căruia altul împotrivîndusă sminteală să nu-i aducă şi încă de unde nici să gîndeşte).

De care lucru, aievea ieste (că toate din fire aşe sint tocmite şi orînduite, ca fietecarea în ţircălamul hotarălor sale să să continească şi sfera activităţii sale sărind, să nu covîrşască. Însă precum meşterşugul firii, aşe voia slobodă şi cereştilor împotrivă a să pune obiciuită ieste. Macar că nici meşterşugul pe fire, nici voia slobodă pe dreptatea şi răsplata cerească pînă în săvîrşit a birui pot. Că precum în cumpăna cîntariului piatra mică pre alta cu multul mai mare şi mai grea decît sine în aer ridică, însă cînd amîndoaă cea din fire clătire vor face şi fietecarea cu greuimea sa spre chentrul mijlocirii păhîrnindu-să, vor trage, atuncea cea mare pre cea mică, de va cădea, cea mică să zdrobeşte, şi iarăşi cea mică pre cea mare de va cădea, iarăşi cea mai moale şi mai mică să turteşte. Căci piatra cea mică cînd pe cea mare ridica, meşterşugul cîntariului era, iară cînd într-îmbe loviturile tot cea mică să fărîma, firea după hirişiia lucrului lucra). Într-acesta chip nici Cămila a să păsări, nici pasirea a să cămili au trebuit. Aşijderea, nici penele a să încorna, nici coarnele a să împăna s-au cădzut, ce fietecarea firii sale urmînd, ale sale hirişii să fie păzit s-ar fi cuvinit precum şi monarhiile acestea mari şi tari la sărăci mea şi goliciunea Liliacului, din voia slobodă împinşi fiind, împotriva dreptăţii a merge, nici întrebare ca acesta la mijloc să puie s-au cădzut (că atuncea sămnul dreptei stăpîniri să arată, cînd pre cei neputincioşi în odihnă lăsînd, spre lucrurile streine nu lăcomăsc ). Iară amintrele, pricina Liliacului mai mult scuturîndu-să, ca sămînţa macului dintr-una o mie vor cădea, spre a cărora alegere şi la un loc culegere, nici mirţele, nici jicniţele vor agiunge".

Cu toţii cît de ascuţite ţidele Liliacul împotriva alegerii Strutocamilii arunca vădzind şi pildele între Cămilă şi între Fil, între buăr şi între Inorog ce arăta socotind, carile macar că pînă la ficaţi îi atingea, însă deodată ca cum cu socoteala le-ar trece făcîndu-să, prin mijlocul Moimîţii iarăşi într-acesta chip îi răspunsără:

„Pre tine, o, flutur fătătoriu şi şoarece zburătoriu, la acesta loc nu să dai, ce să iei sfat te-au chemat, şi nu să porunceşti, ce porunca să asculţi te-au adunat. De care lucru mai mult limba a-ţi împletici şi scîrşnetul glasului a-ţi ţiţii părăsindu-te, din doaă una îţi alege: sau în aer, sau pre pămînt să lăcuieşti, şi aşe, sau supt umbra Vulturului, sau supt brînca Leului te supune, sau, în glumă să grăiesc, între pămînt şi-ntre aier loc de vii afla, pînă ieste mai devreme, lăcaşul îţi găteşte (căci sărăciia cu milă a să cerceta, iară nu cuvintele de dosadă a să căuta trebuie )."

Liliacul răspunsă: „Iată, eu acmu voi tăcea, însă bine ştiu că mai pre urmă alţii pentru mine vor grăi, a cărora cuvinte, nu cu scîrşnete, ce cu buhnete vor răzsuna, cînd urechile a vă astupa bumbac viţi cerca şi nu viţi afla, şi atuncea precum Liliacul nu de înfruntat, ce de ascultat au fost, viţi cunoaşte (că sfatul şi cuvîntul cît de prost, în samă nebăgat, multe cetăţi au sfărîmat şi mari împărăţii au răsturnat). Însă de vreme ce adevărată şi dreaptă sărăciia noastră inimile a marilor împăraţi a pleca şi pentru alegerea lăcaşului în voie slobodă a să lăsa s-au învrednicit, a şti li să cade că pofta Liliacului ieste ca nici supt unghia Vulturului, nici supt talpa Leului a să supune, şi nici în aer, nici pre pămînt a lăcui.

De care lucru, dzic, o, Moimîţă, că oricînd Vulturul în aer m-ar videa sau Leul pre pămînt m-ar prinde, atuncea, după a lor poftă şi putere, cu mine orice ar vrea facă."

„Au doară în apă vii să lăcuieşti?" dzisă Moimîţa.

„Ba nici în apă, răspunsă Liliacul, căci firea noastră precum de apă să nu fie toată lumea ştie." Atuncea cu toţii rîs cu hohot slobodzind: „O, lighioaie proastă, dzisără, căutaţi de videţi cel ce pre alţii sfătuia şi de lucrurile bine alese ca de rele dojeniia ce fel de minte poartă. Au doară precum în foc a lăcui va să dzică. Că de vreme ce din doaă stihii fuge, din a triia a nu fi singur mărturiseşte. Au nu focul şi para pentru lăcaşul lui să înţelege (adevărat dară că lăcaşul săracului foc şi viaţa-i pară de foc ieste), ca carea şi Liliacul, de nenorocire împins, singur şie ş-o alege. Deci de la cineva ascuţită sau cît de tîmpă socoteala ieste, ce va proasta aceasta lighioaie să dzică? Giudece şi supt ceriu alt lăcaş sau alt loc de traiu, fără de aceste trii pomenite, de ieste, arete.

Cu toţii precum Liliacul buiguieşte şi precum nici ce pofteşte, nici ce grăieşte ştie, aleasără. Însă iarăşi dzisără:

„Fie-ţi voia slobodă, o, Liliece, şi din patru stihii, oricare vii, spre lăcaş ţi să dăruieşte." Liliacul răspunsă: „(Voia slobodă nu celor slobodzi, ce celor opriţi să dă. Aşijderea, lucrul alcătuit din stihii, muritorii precum a lua aşe a şi da pot. Iară stihiia hirişă, nu numai muritoriul, ce aşeşi şi nemuritoriul cuiva a o da, pînă acmu nu s-au văzut.) De care lucru, darul carile nici a-l lua, nici a-l da puteţi, fie, na, ia, cuvintele poruncitoare în zadar nu vă cheltuiţi. Căci eu locul pre carile firea dinceput mi l-au dăruit, nu numai voi, ce nici singură ea a mi-l lua nu poate (că firea în zădar ceva a face nu să osteneşte, nici de lucrul făcut vreodată să căieşte). De unde nici de la voi ca lucru de dar nou, sau ca cum odată oprit, iară acmu slobod mi-ar fi îl cunosc."

Iarăşi cu toţii rîsul poftorind: „Unde în lume locul acela a fi poate?" dzisără. Liliacul răspunsă: „În toată lumea şi în tot locul lăcaşul mieu gata şi fără prepus ieste (că precum peştele în mare, aşe înţeleptul în lume nici moşie, nici înstreinare are), pre carile nici minţile voastre cele înalte, nici sfaturile voastre cele adînci, iată că a-l afla nu pot."

Acestea Moimîţa de la Liliac audzind, dzisă: „Liliacul, săracul, vînt samănă şi abur va secera, şi în sus scuipînd, în obraz îi va cădea."

Liliacul, cuvîntul Moimîţii, curmînd, dzisă: „De multe ori unii samănă şi alţii seceră, precum povestea dulfului cu a corăbiieriului arată".

Moimîţa în ce fel să să fie tîmplat povestea pe Liliac întrebînd, Liliacul într-acesta chip a le povesti începu: „Eu, odată pre malul mării, în borta unii stinci lăcuind, într-o dzi eclipsis în soare s-au făcut, atîta cît ochii a toată jigania închidzindu-să şi fietecarea la culcuşul său ca de sară aşedzindu-să, singur eu, cu luminoşi ochi, toate malurile în sus şi în gios cutreieram. Eu, aşe nopţii nedejduindu-mă şi de nepriietin nicicum în grijă purtînd, spre latul mării cîteva mile de la uscat m-am depărtat. Unde soarele din umbra lunii scăpînd şi totdeodată radzele-şi pre faţa pămîntului lovind, noaptea mea scurtară şi dzua altora lungiră. Unde nepriietinii miei cei vecinici, rîndunelele, vădzindu-mă, din toate părţile a mă bate şi în toate locurile a mă trage începură (că precum Liliacul sara, aşe nepriietinul dzua izbîndii pîndeşte). Eu de multă lumina soarelui viderile tîmpindu-mi-să, ca alalte dobitoace prin tunerec, încoace şi încolea, de a nepriietinilor lovituri şi boldituri ferindu-mă, orbăcăind mă feriiam (că a vă înştiinţa de viţi pofti, viderea ochilor miei atîta de ascuţită ieste, cît cu lumina soarelui împreunîndu-să, organele cele a viderii priimitoare mi să năduşesc. Că precum la ochii altor jigănii roata soarelui a să privi viderea tîmpeşte, aşe la ochii miei împrăstiiată lumina soarelui întunerec aduce şi precum zarea soarelui din noapte spre dzuă răvărsindu-să, ochii altor dihanii a zări încep, aşe lumina dzilei supt umbra pămîntului scăpătînd, ochii miei, de cea multă a luminii soarelui iuşurîndu-să, a videa încep). Aşedară, precum am dzis, de rîndunele păzindu-mă şi apărîndu-mă, fără veste de un lucru moale, lat şi întins mă lovii, de carile îndată mă şi lipiiu. Într-acesta chip de nepriietinii gonaşi scăpînd, alţii, precum peste a lor, aşe peste a mea neştiinţă a mă învăli şi cu funi a mă lega începură. Aşedară, supt toată noaptea soarelui, în ce învălit şi cu ce legat să fiu nepricepînd, tare mă chinuiam. Iară după ce cu dzua nopţii şi cu întunecarea soarelui, ochii mi să luminară, precum în vetrela a unii corăbii învălit şi cu funele împletecit să fiu cunoscuiu. Că eu, poate fi, de rîndunele fugind, de pîndza corăbiii m-am fost lipit, în care vreme şi corăbiierii vetrila a strînge s-au fost tîmplat.

Eu, dară, aşe în vetrilă boţit şi corabiia fără vînt (căci mare lineşte era), pre valurile moarte săltînd, voroava corăbiieriului cu a dulfului ascultam.

Dulful ni pe de o parte, ni pe de altă parte de corabie trecînd; pre gaura ce deasupra capului are atîta pufniia, cît stropii apii în corabie şi în obrazul corăbiieriului săriia. Corăbiieriul dzisă: „Bre, hei, porc peştit şi peşte porcit, dulfe, aceste pufnete cui, lăudîndu-te, le arăţi? Au vînt sămănînd, stropii apii în loc de grăunţe arunci?" Dulful răspunsă: „Adevărat, eu vînt samăn şi stropii în loc de sămînţă în corabie arunc. Însă pufnetul mieu în furtună întorcîndu-să, stropii în gîrle curătoare să vor întoarce (că sămînţa vîntului şi grăunţul apii moartea corăbii <i> ieste)". Corăbiieriul, rîdzînd, dzisă : „ Vîntul a avea sămînţă şi marea grăunţă pînă acmu încă n-am audzit, macar că cea mai multă viaţă în vînturi şi în ape mi-au trecut". Dulful dzisă: „Eu vîntul am sămănat şi grăunţele apii în corabie am aruncat, iară cine va săcera şi cine a triera, vremea va alege (că precum mehenghiul metalurile de curate şi de spurcate ispiteşte, aşe vremea lucrurile muritorilor de fericite şi nefericite, de vrednice şi nevrednice mai pre urmă iveşte)". Aşedară, dulful cu corăbiieriul vorovind şi încă cuvîntul bine nesfîrşind, vîntul crivăţului dimpotriva căii corăbiii a sufla, marea a să înfla şi valurile ca munţii a să rădica începură (căci şi timpul iernii, cînd soarele din tropicul Himerinos spre tropicul Therinos să întoarce era). Corăbiierii, volbura carea asupră le vine şi primejdiia carea în cap li să pune, vădzind, unii funele întindea, alţii vetrilile strîngea (ce groaza morţii mintea uluieşte şi primejdiia fără de veste toate simţirile amurţeşte). De carea şi bieţii corăbiieri cuprindzîndu-să, unii la adînc, alţii la margine mîntuinţa arăta. Aşijderea, unii limanul, carile în dreapta, alţii dosul, carile în stînga aproape era, a apuca să năzuiască dzicea, iară unii fierele corăbii aruncînd, corabiia să sprijenească învăţa. Într-acesta chip, ei cu chitelele învăluindusă şi cu socotelele împletecindu-să, holbura corabiia a învîntiji şi valurile pe deasupra a o năbuşi începură, şi aşe, în mica ceasului, vîntul cel de dulf sămănat, din pufnet vivor şi din stropitură gîrle înluntrul şi pe deasupra vasului îzvorîră, carea, cu undele fierbînd şi amestecîndu-să, din faţa apii în fundul mării să mută (că corăbiieriul, carile în lineşte furtuna nu socoteşte şi găuricea carea pişteşte cu vreme nu călăfătuieşte, în abur, vivor, şi în picătură apă fără măsură află). Într-acesta chip şi voi, o, priietinilor, pildele mele buiguiri şi cuvintele mele într-aiuri ţiind, pe voi de buiguitori şi de nepricepători vă arătaţi. Deci cît pentru alegerea locului lăcaşului mieu ar fi, aceasta să ştiţi că precum în borta pietrii brînca Leului de groasă nu încape (că a multe lucruri mărimea de scădere şi grosimea îngreuiere de împiedicare ieste), aşe în întunerecul nopţii ochiul Vulturului nu videa, cu care chip eu decît Leul mai aciuat, iară decît Vulturul mai fericit sint, de vreme ce borta pietrii şi cetate nebiruită şi lăcaş desfătat fiindu-mi, în vreme cînd ochiul Vulturului cu întunerec să închide, al mieu cu lumină curată să deşchide şi slobod şi fără nici o primejdie dobînda hranii şi orînduiala vieţii îmi cerc. Deci precum dinceput singuri aţi mărturisit, monarhiile acestea din drepte stăpînii, iar nu din strîmbe tiranii de vor fi, cu Leul megiieşi, iar cu Vulturul locului şi împărăţiii părtaşi mă voi afla. De vreme ce o a soarelui invîrtijire în doaă împărţind, 12 ceasuri Vulturul, iară 12 ceasuri eu aerul lui voi stăpîni, unde tirăniia lipsind, giudecata dreaptă ieste să să facă (că precum unde tirăniia stăpîneşte, acolo dreptatea să izgoneşte, aşe unde dreptatea împărăţeşte, toată strîmbătatea nici să numeşte). Iară amintrilea, cu tăriia şi cu sila asupra mea a să sluji de vor pofti, cu un cuvînt, şi a lui şi a mea poftă supt vecinică privileghie supuind, dzic, ca oricînd Leul brînca în bortiţa stincii ş-ar băga, şi Vulturul cu cel la videre ascuţit ochiu m-ar videa, cela cu pieptul şi cesta cu pintinul ce va putea neoprit facă".

Acestea şi altele multe ca acestea Liliacul cu vitează inimă şi cu nebiruit suflet dzicînd, denaintea adunării afară ieşi. După a Liliacului ieşire cu toţii sprîncenele a-şi rîdica şi fruntea a-şi îmbina începînd, cu nasul la pămînt lăsat, cu ochii împrăştiiaţi la căutat, cu umerele spre urechi ridicate şi cu budza cea dedesupt spre bărbie întoarsă şi spîndzurată, unul spre alalt cu ochii boldiţi căuta, ce să vorovască sau ce să grăiască ca muţii nu putea, de ce să să apuce ca uluiţii nu ştia şi ce să lucredze ca luaţii de minte nu pricepea (că precum buhnetul şi sunetul mare, prea de aproape fiind, puterea audzirii tîmpeşte, aşe lucrul nenedejduit orînduiala socotelii sminteşte), în vîrtoape de socotele şi în holmuri de chitele ca acestea ei rătăcind şi prin toate unghiurile ca cei fără ochi orbăcăind.

Vulpea, carea (precum mai denainte s-au pomenit) pentru slăbiciunea ce i să tîmplase, la adunare să să afle nu putusă (că de multe ori cu preţul boalei statul iertăciunii să cumpără), prin scrisoare icoana inimii a-şi arăta şi măiestriile a-şi arunca silind, poslanie ca aceasta trimisă, dzicînd:

„Vulturului şi Leului, marilor monarşi, plecăciune şi amînduror stihiilor adunări închinăciune, pravul pragului şi ţărna talpelor voastre Vulpea aduce. Cu plecatele mele slove, în ştire a face îndrăznesc că încă dinceput eu şi pururea cu şuvăite picioare pre drepte cărări a îmbla deprinsă şi din fire aşe tocmită fiind, însă slăbiciunea carea ticăloşiii mele într-aceasta vreme s-au tîmplat (precum tuturor ştiut ieste), la adunarea de obşte a mă afla şi în faţă nefăţărnicitele mele slujbe a arăta nu putuiu.

De care lucru, cele ce într-adevăr audziiu şi spre folosul de obşte a fi le socotiiu, prin slove a le arăta şi prin hîrtie adevărul a vă înştiinţa, boldul a adevăratii şi neimatii mele priinţe mă împunsă şi mă împinsă (că adevărata dragoste nu numai cu cuvînt de faţă, ce şi cu scrisoarea de departe chipul a-şi arăta obiciuită ieste). Aicea, dară, vestea au vinit, precum Liliacul (carile nici la încruntarea unghilor, nici la însingerarea colţilor de agiuns ieste) acolea, cu mare obrăznicie, multe scîrşnete să fie făcut şi multe împotrivă şi neplăcute sinoadelor să fie ţiţiit. Aşijderea, precum a Filului şi a Inorogului pomenire la mijloc să fie adus, de carii aminte mi-am adus, precum nici la adunarea dintîi chemaţi să nu fie fost şi şi chemaţi de ar fi fost, precum mi să pare, n-ar fi vinit. De care lucru, Lupul aicea înţelegînd, perii de pre spinare a-şi rîdica şi pre nări mai larg a sufla au început, şi alte mari şi înalte duhuri a purta l-am cunoscut (că nedejdea izbîndii a capului clătire şi a nărilor pufnire sămn arată).

Pentru aceasta, dară, cu a mea proastă socoteală, socotesc că acolea mai multă zăbavă nefăcînd, cum mai curînd pre Liliac într-un chip să-l aşedzaţi şi, alt chip de nu să va afla, după pravila lui a trăi să-l lăsaţi, şi mai mult lucrurile nescuturînd, fără zăbavă la scaunul monarhiii să vă înturnaţi. Că veche axiomă ieste carea dzice: (Unui lucru fără cale cale dînd, multe fără cale a urma pot). Aşijderea, adese să vede (că, unul căscînd, mai toţi de prinpregiur a căsca să îndeamnă, macar că într-acea dată a căsca nu le-ar fi fost). Deci socotiţi binişor că, de nu sint acolea acele doaă jiganii, Filul adecăte şi Inorogul, să nu cumva prin scrisori cu Lupul să se agiungă (că scrisorile precum a celui bun, aşe a celui rău sfat iască şi strămurare sint) şi să nu cumva pildele şi pocităniile Liliacului plinească, carile mai rău sfîrşitul decît începutul fără greş vor aduce.