Deci, după ce părintele planetelor şi ochiul lumii radzele supt ipoghei îşi sloboade şi lumina supt pămînt îşi ascunde, cînd ochiul păzitoriului să închide şi a furului ca a şoarecelui să deşchide (că toată fapta grozavă şi ocărîtă precum cu întunerecul să acopere şi să ascunde socoteşte, macar că şi noapte <a> are lumina sa, precum şi pădurile urechi şi hudiţoşi păreţii de piatră şi adîncă peşterea de vîrtoapă la videre ascuţiţi ochi au), lupii împreună spre locul ştiut să coborîră. Deci unul cu înceată călcare şi cu furească îmblare, pre pîntece furişindu-să, supt gardul dinafară bine aproape să lipi, şi acolea ca mortul să trînti. Acesta aşe alcătuindu-să şi mulcomiş la pămînt ascundzindu-să, celalalt cît ce putea ciriteiele scutura şi cu picioarele uscate frundze tropşind, stropşind, le suna, încă şi un feliu de scînciitură ca acela da, cît dulăul deşteptat să să stîrnească, iară omului adormit simţirea audzului să nu lovască. Ce nu multă a frundzelor sunare şi a pădurii răzsunare la ascuţită şi deşteptată simţirea dulăului pururea străjuitoriu trebuia, şi nici scîncitura Lupul a poftori apucă, cînd dulăul, îndată şi tot deodată denaintea uşii sculîndu-să, asupra Lupului, ce viniia, sări (îndrăznirea luînd din sara trecută) (căci puţini sint carii tîmplarile în vremi schimbă toare a fi ştiu, însă prea puţini să află carii cu norocul de ieri astădzi să nu să îndîrjască). (Căci mai cu credinţă ieste cuiva trupul fără vas ocheanului a-şi crede decît norocul norocul pînă în al doilea ceas adeverit şi nemutat a-şi ţinea). Lupul, dară, nicicum vinirea şi apropiierea dulăului neaşteptînd, făcîndu-să că grijea de ieri şi primejdiia trecută l-au înţelepţit (că într-adevăr, cît despre partea mea ieste, în mare îndoinţă mă aflu, oare învăţăturile la şcoală învăţate, au ispitile în mîni luate şi primejdiile în cap purtate pre cineva mai păzit şi mai socotit a face să poată), îndatăşi fugăi să dede şi încă cu frumos meşterşug picioarele prin rugi îşi încurca şi cîteodată şi preste cap îşi da. Dulăul atuncea încă mai mare îndrăzneală, precum pre tîlhariul la mînă va băga şi în groapa morţii de viu îl va astruca, luînd (că pre cît pieptul nepriietinului siială, pre atîta dosul lui îndrăzneală aduce), fără de nici o pază, vîrtos şi de aproape îl întiriia, atît cît şi peste prilazul gardului după dînsul sărind, cu mare nedejde de biruinţă îl goniia. Lupul dară, cel ce fugiia, socotind că acmu dulăul de tovarăşul său cel supus va fi trecut, îndată înapoi să învîrtiji şi faţă la faţă nepriietinului dede. Iară lupul cel supt gard ascuns, simţind că acmu dulăul preste gard au sărit, de năprasnă, denapoia lui a-l goni să luă. Dulăul, săracul, de nepriietinul din dos nicicum ştire avînd, cu Lupul din faţă vrăjmăşeşte să lupta. Dară în vreme ce cu cel din faţă tare să apucă, atuncea şi celalalt în spate i să încărcă (pentr-aceia dzic unii că cei cu socoteală denainte au ochi privitori, iară din dos socotitori, şi lucrurile înainte mărgătoare trebuie oglindă să fie celor denapoi următoare). Deci Lupul, într-acesta chip pre dulău la mijloc luînd, şi fuga înapoi îi astupară şi vîrtutea în clipală, ca cu un brici părul, fără de nici o milă îi curmară şi bucăţi, bucăţele tirăneşte (sau mai adevărat să grăiesc), cu tirăniia sa slujiia lupeşte, îl spinticară şi ciolanele în toate părţile îi împrăştiiară. Mîntuindu-să furii de străjeriu, ce pot lucra a povesti nu trebuie, căci fietecine aceasta poate pricepe. Căci omul, ticălosul, întîi lătratul dulăului audzind, apoi îndată şi lină tăcerea urmînd, socoti că de au şi fost vreo jiganie rea, dulăul au gonit-o, şi aşe iarăşi somnului s-au lăsat şi odihnii cu totul s-au dat. Atuncea, lupii fără de nici o grijă, foarte pre lesne preste gard sărind şi în ocolul cel mai dinluntru intrînd, fietecarele mielul său luă şi, veseli de a nepriietinului biruire, dar încă mai veseli de a foamei potolire, cineşi la ale sale să dusă".

Cu toţii, această poveste de la Vulpe audzind, dzisără: „Adevărat, dară, o, priietină Vulpe, că cu mare filosofie Lupul viaţa sa îşi chiverniseşte şi cu multă înţelepciune hrana îşi agoniseşte".

Iară Vulpea iarăşi apucă a mai dzice: „Ce de aceasta vă minunaţi, o, iubiţilor miei fraţi? Căci eu şi altă înţelepciune în capul Lupului am vădzut, pre carea, dacă o voi povesti, precum pre aceasta cu multul covîrşeşte, singuri o viţi mărturisi. Şi macară că istoriia în chip de basnă s-ar părea şi de abiia să o poată cineva crede pînă cu ochii nu o ar videa, însă atîta cinstea coadii mele nebetejită cereştii să o păzască, precum că ce cu ochii am privit, aceia cu gura vă povestesc. Odînăoară era un boier carile avea cîtăva herghelie de iepe. Avea la iepe şi un hergheligiu, carile pre cît era de bun păzitoriu, pre atîta era la vin tare băutoriu. În iepe era şi un armăsariu prea frumos, carile cu cît era la chip de iscusit, încă mai mult era cu vitejeşti duhuri împodobit. Căci atîta de tare nu numai al său, ce şi a celorlalţi armăsari cîrduri păziia, cît hergheligiul din toate vredniciile numai cu beţiia îl întrecea (că mai vrednic să poate numi un dobitoc carile slujbele firii sale păzeşte decît un om carile cele pre mînă-i credzute cum să cade nu le otcîrmuieşte). De care lucru jiganiia rea nicicum în herghelie să năvrăpască, au macară să să lipască nu putea. Căci armăsariul, coada pre spinare ridicîndu-şi şi urechile înainte buărîndu-şi şi tare nechedzind şi rînchedzind, toată herghelia nepărăsit ocoliia, şi pre Lup, cum îl videa, îndată, fără nici o frică, asupră-i să răpedziia şi de multe ori mai pînă la moarte cu picioarele îl stropşiia. Aceasta hergheligiul, de cîteva ori la armăsariu vădzind şi toată nedejdea în bună paza armăsariului lăsînd, pre dobitoc cît pre sine a fi socoti şi pre sine mai rău decît dobitocul a să face priimi. Şi aşe, fără nice o grijă, mai de multe ori, de drojdiile vinului ameţit, de pre cal să răsturna decît de strajea nopţii obosit spre dormire şi odihnă să culca. Deci armăsariul şi hergheligiul într-acesta chip să avea.

Acmu să vedeţi şi Lupul ce face. Întîiaşi dată cunoştea cînd hergheligiul de bat răsturnat şi cînd treaz de somn culcat era. Căci avea Lupul un loc înalt în vîrvul unui deal însămnat, de unde în toate dzilele oglindiia încotro hergheliia îmblă şi dincotro hergheligiul bat sau treaz vine. Că oricînd hergheligiul bat să culca, niciodată gîlceava în herghelie a lipsi nu să tîmpla şi nicicum armăsariul de vrăjmaş războiul Lupului nu scăpa. Care lucru, hergheligiul cunoscîndu-l, de multe ori, într-adins, treaz fiind, ca batul de pre cal cu capul în gios să răsturna şi ca doară Lupul după obiceiu la armăsariu ar alerga, cîte cinci şi şese ceasuri de la pămînt nu să rîdica, ce în zădar. Iară amintrilea, bat fiind, oricînd să deştepta, de pe forăitul iepelor, spaima mîndzilor şi sudorile carile de pre armăsariu ca şirlaiele curea, precum iarăşi bătaie şi războiu cu Lupul să fie avut cunoştea. Deci o dată aşeşi de tot în mormîntul drojdiilor îngropat şi în savoanele vinului tare înfăşurat şi legat fiind, Lupul îndată la herghelie şi la armăsariului monomahie sosi.

Lupul, dară, de departe prin iarbă şipurindu-să şi pre pîntece tîrîindu-să, ca doară armăsariul nu l-ar simţi, spre herghelie să trăgea. Ce în deşert, căci armăsariul (precum ochiul pazii totdeauna deşchis avea) cît de cii şi apropiierea Lupului simţi şi fără nici o zăbavă asupră i să răpedzi. Că acmu aşe cu Lupul să deprinsese, cît nicicum în samă îl băga (că deprinderea din toate dzile nu numai pre oameni la minte îi coace, ce şi pre dobitoace mai omenite şi mai cunoscătoare le întoarce). Lupul în războiu pre cît putea de copitele armăsariului tare să păziia, dară şi cu meşterşug, ca doară de bot l-ar putea apuca în toate chipurile să siliia, carea pînă mai pre urmă o şi făcu (că nemică în lume aşe de cu greu între muritori să află căruia nepărăsita nevoinţă mijlocul şi modul lesnirii vreodată să nu-i nemerească). Că armăsariul, oarecum mai mult decît pravilele vitejiii poftesc, asupra Lupului cu picioarele denainte, ca să-l stropşască şi cu copitele osul capului în crieri să-i prăbuşască. Lupul cu iute fereală lovitura în deşert îi scoasă, şi vrăjmaş colţii prin nări pătrundzind, dinte cu dinte îşi împreună şi falcă cu falcă îşi încleştă (că precum la viteji îndrăzneala cu socoteală vrednicie, aşe, fără socoteală fiind, nebunie ieste şi să numeşte). Iară armăsariului inimii viteze durere pintini dîndu-i (că durerea în graba mare vîrtute duhurilor şi deznedejduirea mare vitejie inimilor aduce), aşe ca cum preste simţirea sa ar fi fost (că în tîmplările de năprasnă întîi purced fapturile, de cie urmadză simţirile şi gîndurile), aşe de cu mare siială capul în sus ş-au ridicat, cît pre Lup mai sus decît sine l-au aruncat, apoi aşe de sus, atîta de tare în pămînt l-au buşit, cît ca o căldare crăpată, de foame deşert coşul Lupului cu sunet au zvînănăit. Lupul întîi vădzind, dară acmu şi pricepînd a armăsariului mai nebiruită virtute, socoti că de-l va mai ridica o dată aşe şi de-l va mai trînti şi de a doa oară într-acesta chip, nici picioarele îl vor mai ţinea, nice vreun os sănătos şi nezdrobit îi va rămînea (căci ispita o dată făcută a înţelepţilor, iară de multe ori poftorită a nebunilor dascăl ieste) (că cine cu sorbirea dintîi preste ştiinţă să arde, în lingura de pre urmă de da ori şi de trii ori a sufla i să cade). Şi ase, Lupul de botul armăsariului lăsîndu-să, puţinteluş într-o parte să dede. Herghelegiul de aceasta nicicum macară simţire luînd, căci cu mlădiţele viţei şi cu cîrceiele mlădiţelor tare era cezluit (că de multe ori ce nu biruieşte omul, biruieşte pomul, şi împăraţi, carii toată lumea în robia sa au adus, pre aceiaşi, amintrilea nebiruiţi fiind, vinul în robiia sa i-au răpit şi beţiia cu mîna muierii i-au biruit. Şi pre cît era întîi lăudaţi, pre atîta mai pre urmă s-au ocărît). Aşe, Lupul, după aspru războiul acesta oarecum în sinul întristării capul slobodzindu-şi, spre chipurile meşterşugurilor chiteala îşi aruncă şi, singur cu sine vorovindu-să, într-acesta chip să socoti, dzicind: „Eu, acmu de atîtea dzile flămînd şi de-atîtea nopţi de priveghere obosit fiind, oarecum vîrtutea mi-au scădzut. Aşijderea, în maţă de atîta vreme cevaşi macară nepuind şi stomahul după a sa fire fără hrană a fi neputînd, în locul hranii singur singele său a amistui s-au nevoit, de unde aieve urmadză că şi duhurile să-mi fie lipsit şi mare iuşurime trupului de vitionime să-mi fie vinit. (Căci foamea în toate dzile muritori a fi ne învaţă şi ieste o boală carea nedespărţit tovarăş tuturor părţilor trupului şi pururea să află de faţă). Ce de-aşi fi fost (dzicea Lupul) în statul puterii mele, armăsariul aşe tare nu m-ar fi purtat şi de n-aşi fi fost de vitioan aşe de iuşor, atîta de sus nu m-ar fi ridicat (acmu, dară, ce lipseşte în fire pre cît poate meşterşugul să plinească trebuie)." Şi aşe Lupul socotindu-să, la un mal să dusă şi cu toată pofta ţărna, ca cum carne de cîrlănaş ar fi, înghiţiia, şi cu atîta lut să îndupăcă, cît ca cum ar fi un sac, peste tot tare şi de greu să îndesă (că din fire Lupul, ca şi lacomul, acesta dar are, ca cînd mult să mănînce pofteşte, întîi maţele, apoi stomahul îşi plineşte. Căci carnea nemistuită la maţă a o trimete poate şi apoi, oricînd îi ieste voia, o boreşte şi afară o scoate). Aşedară Lupul, dacă cu atîta de multă ţărnă tot coşul îşi împlu, decît armăsariul mai mai greu să făcu. Şi de ciia, de abiia clătindu-să, iarăşi cătră herghelie asupra armăsariului purceasă (că sufletul nepriietin, într-altă nu, fără numai în biruinţă să odihneşte). Armăsariul, după deprinsul obiceiu, îndată înainte-i ieşi. Lupul acmu, de ţărnă îngreuiat, precum sprintină fereală a face cu greu îi va fi, şi de copitele armăsariului aşe pre lesne ca mai denainte cu anevoie să va feri socoti, de care lucru meşterşug ca acesta scorni (căci toată simceaoa minţii ieste la nevoie lesnirea a nemeri şi la lesnire de nevoia fără veste tare a să păzi). Dacă pre cît mai aproape putu, lîngă stavă să apropie, pre coaste într-o parte să culcă, picioarele ţapene înainte îşi lăsă, gura îşi căscă, dinţii îşi rînji, limba afară îşi spîndzură, ochii cu albuşurile în sus îşi întoarsă şi oarecum uscaţi şi paiejiniţi îi arătă, muştele în gură îi întra, viespiile de ochi şi de melciuri îl pişca, iară el cu mare răbdare acestea toate, ca cum ar fi mort, le răbda. (Că mulţi, vădzind că viaţa le aduce primejdie de moarte, morţilor asămănîndu-să, şi din moarte au scăpat, şi pre alţii cu piciorul pre cerbice au călcat). Armăsariul, vădzind că Lupul nu ca dintîi vrăjmaş năvăleşte, ce ca stîrvul mort pămîntului să lipeşte, întîi de departe pre nări forăia, apoi mai cu îndrăzneală de Lup să apropiia. De ciia (după cum a tuturor dobitoacelor obiceiul ieste, cînd vreun stîrv mort află, a-l amirosi), dincoace şi dincolea a-l adulmăca începu. Lupul, cu moartea minciunoasă, hirişă şi adevărată prostului armăsariu moarte acmu-acmu gătiia şi cum îl va apuca şi cum îl va birui şi cum va sări, numai din gînd să chibzuia.

Deci armăsariul, precum am dzis, din toate părţile amirosindu-l, şi despre partea botului vini. Atuncea Lupul, după greuimea ce avea, cu cît mai mult putu să sprintini şi de năprasnă pre săracul armăsariu de nări apucă. Carile, şi de spaimă, şi de durere, macar că peste puterea sa să sii şi cu picioarele în toate părţile azvîrli, dară cu aceasta puţin lucru şi aşeşi cevaşi macară nu spori. Căci îndesată greuimea lutului în maţele Lupului iarăşi la pămînt atîrnă şi capul şi genunchele armăsariului. Cîtăva vreme Lupul altăceva nu făcea, fără numai, ca o piatră în gios, tot la pămînt să trăgea. Armăsariul acmu, icoana morţii în oglinda vieţii sale privind şi din toate părţile deznedejduind, mai mult de groaza morţii decît de muşcătura Lupului, din toate mădularele să slăbiia. (Că precum apelpisia cîteodată inimile îmbărbătează, aşe mai de multe ori toate nedejdile curmă şi toate puterile ca cu paloşul deodată le răteadză). Aşedară, armăsariul, ticălosul, în toată slăbiciunea aflîndu-să, Lupul, cum mai fără veste şi mai în pripă de nări lăsîndu-l, de ii îl apucă, şi, îndată bîrdăhanul spărgîndu-i, maţele la pămînt îi vărsă.

După ce Lupul cu acesta meşterşug pe armăsariu îl întoarsă în ţinţariu şi pe poarta întunerecului îl bagă (că moartea dobitocului altă nu ieste, fără numai lipsa luminii vieţii întunerecul nefiinţei aduce), îndată ţărna ce mai denainte nu pentru saţiul, ce pentru greuimea o înghiţisă, a vărsa începu, într-a căriia loc, cu mare veselie, carnea armăsariului pusă. Ca acestea şi altele mult mai mari şi mai minunate înţelepciuni, o, fraţilor, Lupul în capul său poartă, carile adevărate izvoară de ştiinţă şi senine de multă cunoştinţă sint (că nici nebunul coarne, nici înţeleptul aripi are, de pre carile de înţelept sau de nebun să să cunoască, ce pre amîndoi cuvîntul şi lucrul veri aşe să fie, veri ase îi arată. Că amintrilea mulţi înţelepciunea cuvîntului îndestul au, iară de lucrul ei prea lipsiţi sint; şi împotrivă, mulţi de pompa şi frumuseţea cuvîntului sint depărtaţi, iară faptele îi arată precum cu înţelepciune a fi încorunaţi). De care lucru, o, priietinilor, fără nici un prepus să fiţi, că Lupul aceasta a isprăvi va putea, însă numai de va vrea. Numai şi aceasta a socoti vă trebuie, că siiala Lupului fără vreo adevărată pricină să fie nu poate. Că amintrilea (înţelepţii precum de laudele lumii fug, aşe pentru ca lumea de buni să-i laude, înţelepţi a să face s-au nevoit).

Aşijderea, cel mai supţire al înţelepţilor meşterşug ieste (ca lauda numelui de la dînşii pre cît pot gonind, ea singură pre atîta asupră-le să alerge fac), nu într-alt chip (ce ca cum inima carea în dragostea cuiva ieste lovită, cu cît îndrăgitul să ascunde şi să fereşte, cu atîta dragostea cuprindzîndu-l îl topeşte). Deci cît despre siiala lui ar fi şi pre cît proasta mea socoteală agiunge, socotesc (că de multe ori ce nu să începe cu cuvîntul să sfîrşeşte cu băţul)."

Cu acest feliu de învăluiri şi cu aceste sule de bumbac, după ce Vulpea pre Lup împunsă, pătrunsă şi pre cît putu în ura şi zavistiia a multora îl împinsă (căci mulţi era carii nici cuvîntul dreptăţii a şti, nici pre Lup a filosofisi a audzi poftiia) (că cîtă înăcăjire bolbăitura minciunii în urechea dreaptă, atîta nesuferire săgetătura adevărului în inima necurată aduce) şi în tot chipul cu podoabe îl învăscu şi-l desvăscu, îl îmbrăcă şi-l dezbrăcă, pînă mai pre urmă nu într-alt chip, ce vădzind că mulţi urechea ascultării despre mulţimea vorovirii ei a întoarce începusă, cuvîntul îşi curmă (căci gura desfrînată mai tare aleargă decît piatra din deal răsturnată, pre carea un nebun cu piciorul poate a o prăvăli şi o mie de înţelepţi a opri nu o pot).

După aceste a Vulpii pentru a Lupului filosofie dovede, cu toţii cunoscură că în capul Lupului ieste şi siială, şi socoteală. Deci cei ce poftiia siiala nicicum vrea să-i asculte socoteala, iară cei ce poftiia socoteala mai cu de-adins vrură să ştie ce-i poate fi siiala. Şi aşe, sentenţiia celora ce poftiia socoteala biruind, aleasără ca iarăşi pre Lup de faţă să cheme şi mai cu adevăr pentru a Strutocamilei fire să să înştiinţedze.

Deci, după ce pre Lup în mijlocul theatrului adusără, Corbul (precum şi mai sus s-au dzis) puterea Vulturului şi îndemnarea Cucunozului spre adeverinţa vrednicii<i> Strutocamilei avea, carile, ca şi cuvintele Lupului, după pofta sa să abată şi într-alt chip a grăi pricină a i să da să nu sa poată, cătră Lup într-acesta chip loghica îndrăpt îl învăţa. Căci nu din hotarul mijlocitoriu purcedea, nu din protase siloghizmul începea, ce din încuierea urmării protasele sofisticeşte în gîndul ascuns lăsa şi într-acesta chip epifonema sa în glasul mare striga: „(Cine în lume ieste atîta de înţelept căruia altă înţelepciune să nu-i trebuiască? Cine între muritori ieste atîta de învăţat căruia mai multă partea învăţăturii să nu-i lipsască? Cine în tot theatrul acesta ieste atîta de ascuţit la minte carile vînt să socotească a altora cuvinte? Şi cine ieste acela carile a dzice va îndrăzni că mai mult o mînă decît o mie a sprijeni sau a pohîrni poate?) De care lucru, o, iubite priietine, pentru ce în mijlocul theatrului te-am chemat a şti ţi să cade. Că iată, vredniciia Strutocamilei toţi o au ales. Iată că alegerea a multora ieste mai adevărată şi mai întărită decît a unuia sau a doi. Iată că Strutocamila de titulul vrednicii<i> şi a stăpînirii vrednică ieste. Iată că mare să află însămnarea numelui ei. Aşe porunceşte Vulturul, aşe va Corbul, aşe îndeamnă şi sfătuieşte Cucunozul. "

Corbul, dară, a acestora de cîteva ori palinodiia cîntînd şi după firea glasului său de da ori şi de trii ori crăncăind. Lupul partea cea mai multă a vremii tăcerii da ăcăci tăcerea capul filosofiii ieste, şi încă toată cinstea înţelepciunii mai mult întrînsă să prijeneşte, de vreme ce aplos a grăi de la maice şi de la mance ne deprindem; frumos şi mult a vorovi, toate şcoalele, mai prin toate locurile (nu cu puţină pagubă a tot muritoriul!), pre canoane ne învaţă. Iară înţelepţeşte a tăcea şi vremea voroavii puţine şi grele prea la puţini videm, şi învăţătura tăcerii undeva macară în lume a să profesui nu audzim. O, fericita tăcere! că totdeauna cu tăcerea ascultăm şi învăţăm orice ar fi de învăţat şi pururea din fîntîna tăcerii cuvîntul înţelepciunii au izvorît. Că cine tace mult, mult gîndeşte, şi cine mult gîndeşte, mai de multe ori ce-i mai cuvios nemereşte. Acela dară ce ce-i mai de folos au nemerit, dzic că, de va grăi, va grăi mai negreşitî.

Lupul dară, după multă cu tăcere spre crăncăitul Corbului ascultare, într-acesta chip să cumpăni, ca nici cu de tot nerăspunderea necunoscătoriu, nici cu voroava împotrivă mai mult mîinii aţiţitoriu să să arete, de care lucru într-acesta chip răspunsă (cînd toate gurile privighitorilor a mai cînta tac, atuncea greierul copaciului a ţiţii începe). „Deci sau căci au tăcut privighitorile, grierul au început, sau căci au început grierul, privighitorile au tăcut, nici aporiia, nici dezlegarea ei ieste aşe vrednică de iscodit. Căci una ştim, şi aceia de la toţi de adevărată priimită axiomă ieste (că toate vremea sa au şi vremea a tuturor dascal şi învăţătoriu ieste), carea precum voroavii vorovitoare, aşe tăcerii tăcătoare, cumpănitoare şi giudecătoare va fi. Iară eu vecinice mulţămiri dau, căci acmu de lucrul ce nu ştiam oarece m-am înştiinţat (căci fietece a şti mai de folos ieste decît fietece a nu şti)."

Iară între pasiri era o Brehnace bătrînă, carea în multe ştiinţe şi meşterşuguri era deprinsă (că mult să îndrepteadză cu învăţătura tinereţile, dară şi ştiinţa mult creşte şi să adaoge cu bătrîneţele). Aceasta a Lupului atîta siială şi la voroavă atîta fereală aminte luînd, în sine dzisă: „În Lup nu numai tăcere inimoasă, ce şi oarece simţire adulmăcoasă ieste (şi pînă într-atîta cruţătoriu cuvintelor ce să arată, nu ieste sămn a minte de socoteală deşartă). De care lucru tăcerea lui cu glogozite voroavele noastre de trecut nu ieste (că voroava glogozită, pînă mai pre urmă, sau de tot în deşert, sau în gîlceavă iese, iară tăcerea cu răbdare sau în pace, sau în biruire să săvîrşeşte)". Şi aşe, către alalte pasiri dzisă: „Puţină răbdare să aveţi să cade, pentru ca într-o parte luîndu-ne cu Lupul, pentru cel de obşte folos, oarece cuvinte să facem".

Şi aşe, Brehnacea, în singurătate cu Lupul luîndu-să, cătră dînsul într-acesta chip voroava începu: „Vreare-aş şi aş pofti, iubite priietine, pricina adîncii tale tăceri ce ar putea fi ca să pociu şti (că deşi tăcerea între toţi iubitorii înţelepciunii lăudată ieste, însă la vreme de treabă icoana neştiinţii arată). Aşijderea (macar că cine nu ştie vorovi şi tace, frumos voroveşte, dar încăşi la multă cu îndemnare şi cu poftă întrebare a nu răspunde, sau a celor pizmoşi, sau a celor urîcioşi lucru ieste). Mai vîrtos, precum mi să pare, ştiut a-ţi fi socotesc (că doaă lucruri, sabie de îmbe părţile ascuţită şi rană minţii netămăduită ieste cineva la vreme de voroavă cuvîntul a-şi opri şi la vreme de tăcere limba desfrînată a-şi slobodzi). De care lucru de ieste în tine vreo ştiinţă sau vreo cunoştinţă, de mine să nu ascundzi te poftesc şi te sfătuiesc. Ca într-acesta chip orice în republica noastră clătit, strămutat şi neaşedzat ar fi, în limanul odihnii, întrulocarea unirii şi în aşedzămîntul omoniii a aduce să putem. Căci într-alt chip lucrul de va rămînea, de toată a lucrurilor alcătuire şi a sfatului bun şi de obşte învoire, toată nedejdea să rumpe şi să curmă (că nu atîta stricăciune publicăi adunarea nepriietinilor denafară, pre cîtă a cetăţenilor dinluntru a inimilor într-un gînd neîmpreunare aduce)." Lupul răspunsă: „Bine stii, cinstite priietine (că degetul arătătoriu cumplită otrava clăteşte a ochiului privitoriu) (şi supt unghea degetului mai vrăjmaş toapsăc decît supt dintele viperii stă). Aşijderea nu ieste pofta aceluia carile cu dreaptă socoteală să slujeşte, ca lumea, cu degetul arătîndu-l, să dzică: «Iată, acesta aşe au dzis, aşe au făcut». Că macar că într-acea dată oarece spre adaogerea cinstei şi spre slava numelui a să aduce s-ar părea (care lucru mai mult decît altele pre muritori farmăcă), dară cu bună samă şi adese s-au vădzut că aceleaşi guri cîntă cîntecul îndrăpt, şi ce ieri lăuda, astădzi în hulă iau şi în batgiocură. De care lucru propozitul socotelii au fost ca într-atîta adunare de nevoie adevărul a nu arăta, iară de bunăvoie numai singur eu a-l şti, sau cătră altul iarăşi adevărului iubitoriu a-l obşti (că între doaă chipuri pururea doaă socotele asupra unui lucru au, dară în doaă monarhii, în carea nenumărate chipuri, voi şi socotele să află, cu cît mai vîrtos deosăbite plăceri vor avea? Unde cineva cu sfatul plăcut şi iscusit nu mai mulţi priimitori decît lepădători şi nu mai puţini apărători decît împotrivitori va afla), Şi aşe urmadză ca (din cuvîntul adevărat nu mai puţini nepriietini decît priietini cineva singur cu gura sa să-şi agonisască )." Brehnacea răspunsă: „Adevărat, o, priietine, că coaptă şi deplin ieste socoteala ta (căci nime aşe de fericit în lume să să ţie, a căruia, precum şi lucrul, şi cuvîntul tuturor va plăcea să să socotească, că soarele şi ceriul senin călătorilor, ploile sămănătorilor, vara plîntătorilor, toamna culegătorilor şi iarna de-a gata mîncătorilor place, pre carile soarele, totdeodată tuturor neputînd a le pricini, de la toţi aceşte nu poate a scăpa a nu să vinui); şi macară de lauda gurilor multe înţelepţii ca albinele de fum fug, însă (cînd pentru făcut folosul de obşte cineva să fericeşte, cuvioasă şi frumoasă ieste lauda) (că cu mintea şi sfatul unuia, a multora viaţă a să păzi şi din viitoarele primejdii a să feri ispita din toate dzilele arătătoare şi mărturisitoare ne ieste). Precum cu bună chivernisala unui navarh, din nesăţioase droburile mării multe suflete la limanul lineştii scapă (căci acela, bun cărmuitoriu a fi să dzice şi ieste carile din lineşte furtunele socoteşte şi din furtună lineştea agoniseşte). A căruia dulce voroavă în liman şi vrednică laudă pre uscat şi cădzută mulţămită de la ficiori pentru părinţi, de la părinţi pentru feciori, prin toate casele şi adunările, nu otravă, mă crede numelui, ce tare antifarmac tuturor hulelor ieste. Pentru aceasta şi într-acesta chip a celor vechi şi fericiţi iroi numere (căci fericirea adevărată cu cît să vecheşte, cu atîta mai mult să fericeşte), carile de atîţea mii de ani şi pînă acmu, din iscusite condeiele scriitorilor, din tocmite verşurile stihotvorţilor, din împodobite voroavele ritorilor şi din dulce cuvîntare a tuturor gloatelor bună pomenirea numelui nici s-au părăsit, nici în veci să va părăsi. Care lucru vie icoana vrednicelor sale suflete şi deplin pildă următorilor săi ieste (căci toată omeniia şi vredniciia omenească într-aceasta să plineşte, ca pre neputincios să agiute, şi neştiutoriului nu numai cu cuvîntul, ce mai vîrtos cu fapta pildă aievea să să arete). Acesta lucru singură înţelepciunea firii pre toţi învaţă, cu îndămînările sale pildă ni să arată de faţă, cîte părţi are, toate în slujba şi agiutorinţa tuturor le întinde. Soarele tuturor cu acelaşi ochiu caută, nici pre unii încăldzeşte şi despre alţii aceasta tăgăduieşte. Ploile, precum stincele umedzăsc, aşe săminţele dezvălesc, hlujerile răcoresc, copacii înfrundzesc, florile iarba şi toată păşunea şi otava înverdzesc; şi toate în neamul şi chipul său, una spre îndămînarea alţiia neobosit să nevoiesc şi fietecarea periodul plinirii sale a plini să silesc. De care lucru aievea ieste (că fireanul firii a urma să cade), iară amintrilea cine firii să împoncişadză, pre făcătoriul firii în meşterşug necunoscătoriu arată. Nici voiu, priietine, cu numele firii, mulţimea pătimirilor să înţelegi (că toată pătimirea grozavă nepriietină, iară nu priietină ieste firii)."

Cătră aceste a Brehnacii nu proaste cuvinte, Lupul într-acesta chip răspunsă: „Vădz şi bine cunosc, o, priietine, că cu toată nevoinţa te sileşti ca pentru a mea adîncă tăcere să te înştiinţăzi (că sufletul filosof nu numai cum şi ce s-au făcut, ce şi pentru ce aşe s-au făcut cerceteadză) (că toată prostimea lucrurile vădzind, precum sint le ştiu, iară filosoful din ce şi pentru ce aşe sint cunoaşte).

Deci de vreme ce şi eu (precum mi să pare) urechi bine ascultătoare am aflat şi tu precum gură adevărul grăitoare să fii nemerit adeverit să fii şi precum eu a povesti nu mă voiu lenevi, aşe tu în pomenire a le alcătui nu te obosi (că voroava frumoasă la cei cunoscători de n-ar mai sfîrşi, încă mai plăcută ar fi, iară cei necunoscători mai tare dulceaţă în basnele băbeşti, decît în sentenţiile filosofeşti află). Întîiaşi dată, dară, o, priietine, pricina tăcerii mele au fost căci (în ureche de pizmă îmbumbăcată şi de zavistie astupată nici buhnetele căldărăreşti, necum line cuvintele filosofeşti a răzbate pot) (căci mai pre lesne s-ar audzi voroava între ciocanele căldărarilor decît între multe gloate a varvarilor). Iară a doa şi cea mai grea pricină au fost căci nu a tuturor socoteală ieste ca pentru ce nu ştiu să să înştiinţedze (macar că fietecine din fire a şti pofteşte, dar cei mai mulţi, ceva neştiind, precum ceva nu ştie a să dovedi nu priimeşte), ce pentru ca ce le place şi ce poftesc, aceia a şi audzi să nevoiesc. Aşijderea, nu atîta pentru hirişă fiinţa Strutocamilei a să înştiinţa, pre cît cine ceva împotriva lor şi după pofta adevărului va grăi a însămna să silesc. Că acel apofasisticos cuvînt: El au dzis, ase va, ase porunceşte, aievea arată că nu ce mai de folos, ce ce mai plăcut le ieste, aceia să şi aleagă. Şi aşe, voroava mea nu de ascuţite, ce de căptuşite urechi ar fi lovit (şi ce mai mare nenorocire a fi poate decît cînd nici cel ce bine voroveşte nu să înţelege, nici cel ce aude cuvintele de bune şi de rele nu-i alege). De care lucru la cei cu socoteală (mai cu suferire şi mai cu cuvinire ieste în munţi holmuroşi, codri umbroşi, în stînci pietroase, peşteri întunecoase, între păreţi zugrăviţi şi zidiuri cu iederă acoperiţi cuvinte a face decît între oamenii carii cuvîntul adevărului a audzi nu le place). Căci între locurile pomenite, cineva glasul de ş-ar slobodzi, în urma glasului văile, codrii, munţii, păreţii, zidiurile aceiaşi dzisă ar poftori, şi de n-ar adaoge, încailea, nici ar scădea ceva voroavii cuvioase. Care lucru la urechile după plăcere a audzi deprinse, împotrivă cade, că de răspund, răspund cu urgie, iară de tac, tac de pizmă şi de mînie. Dară de vreme ce în singurătatea oamenilor şi în tovărăşiia ştiinţelor acii numai amîndoi ne aflăm, ori pînă unde proastă ştiinţa mea s-ar întinde, cu bună nedejde şi fără nici o primejdie a alerga şi orice înodat s-ar părea, a dezlega nu mă voi sii (că de nepriietinul înţelept ieste de lăudat, cu cît mai vîrtos şi priietin şi înţeleptul va fi mai de ascultat şi de îmbrăţăşat). Că a Vulpei şicuită către toată publica priinţă, iară asupra mea ca vreo ură să poată aduce, cu mare nevoinţă numele mieu şi a filosofiii mele la mijloc s-au adus, carii de la mine cea adevărată şi chiară a Strutocamilii fiinţă hirişie să le arăt înaintea atîtea gloate m-au chemat. Cătră carii în ceva nerăspundzind, pricina tăcerii şi siielii mele mai sus deplin ţi-o am povestit. Iară acmu, pre cît puterile îmi vor agiuta, numele şi firea Strutocamilei cum mai pre scurt şi mai aievea a-ţi dejgheuca mă voi sili (căci nu didascalul, carile în toate dzile în şcoală învaţă, ce cela ce a ucenicilor cu învrednicii şi învăţături împodobeşte viaţă, fericit şi la nume vestit ieste şi a fi să cade ). Unul dintre cei a firii tîlcuitori dzice că a numerelor numire şi cunoştinţă ieste măsura a necunoscutei firi. Iară altul dzice că ieste făcliia şi lumina a fiinţii lucrurilor. Amîndoi dară, precum să cade, la rădăcina adevărul au atins şi la vîrvul adevăratei cunoştinţe au agiuns (că cine adevărul de la rădăcină cearcă, ştiinţa în vîrvul înălţimii află, şi cine adeverinţa de gios întreabă, cunoştiinţa de sus îi răspunde). Bine dară şi după regula adevărului, iarăşi dzic, vrednicii aceia filosofi au grăit, de vreme ce tot numele hiriş scurtă hotărîrea lucrului ieste. Deci numele Strutocamilei din doaă numere, din Struţ adecă şi din Cămilă alcătuit ieste. Aşijderea din doaă feliuri, adecă din dobitoc şi din pasire ieste împărţită (însă de ieste în lume pasire ca aceia, carea hiriş numai struţ să să cheme). Deci a acestor doaă dihanii hirişiile împreunînd, firea jiganiii, pentru carea întrebare să face, pre lesne a desface şi a cunoaşte vom putea. Aşijderea pre fietecare dihanie, prin cele patru fireşti pricini cercînd, fietecarea cît şi ce cu dobitocul acesta împarte, chiar vom putea pricepe. Aşedară Cămila ieste dobitoc în patru picioare, mugitoriu şi din fire spre ridicarea sarcinii orînduită. Deci cît ieste despre partea pricinii făcătoare, aievea ieste că ca şi alalte în pîntece să zămisleşte şi în vremea cădzută fireşte să fată. Cît ieste despre partea materiască, ieste ca şi alalte dobitoace: din carne, singe, oase, vine, piiele, păr şi alalte cîte la materie să cuprind. Cît ieste despre pricina formei precum din alalte dobitoace cu multul să deosăbeşte, să arată. Întîi, că unele sint cu un ghib numai, iară altele cu doaă, la cap mică, după mamina trupului ce poartă, picioare înalte şi la genunchi botioase, la talpă lată şi fără unghi, la copită îngemănată şi ca gîştele pe dedesupt împeliţată, la coadă scurtă, după lungimea trupului măsurînd (căci coada la dobitoc întîi ieste pentru frumseţe, iară a doa, ca pe unde cu capul şi cu picioarele nu agiunge, pentru apărarea de muşte, cu coada să agiungă), la păr creaţă ca arapul, dară moale ca bumbacul, de la grumadzi pînă la piept ieste flocoasă şi coama îndrăpt, de la guşă în gios, spre gîtlej purcede, iară peste tot la stat decît alalte mai mare, iară decît filul mai mică ieste. Iară cît ieste despre pricina săvîrşitului, aieve ieste (precum şi mai sus am dzis) că firea spre ridicarea sarcinilor grele au orînduit-o. Nici aspru să ţi să pară, o, priietine, acest cuvînt pentru pricina săvîrşitului, că macară că aceasta pricină ithicăi mai mult decît fizicăi slujeşte, însă adevărul aşe să adevereşte, nevoia omenească în fire pricina sfîrşitului au aflat şi, precum dzic unii, preste chiteala firii (însă meşterşugul fătul nevoii fiind, nevoia întîi ce-i mai pre lesne, apoi ce-i mai cu greu şi mai de folos au aflat), însă nu de tot împotriva firii, nici preste puterile ei a sări poate, nici orînduiala lesnirii a-i muta ispiteşte. Că ce meşter ar fi acela carile grindzi de fier ar rîdica şi cu cuie de lemn le-ar întări, sau cine sfeşnic de său şi lumînare de argint ar face? De unde aievea ieste că ce firea spre lesnire împrăştiiat au lăsat, aceia meşterşugul cu adunarea spre săvîrşire le-au adunat. De care lucru, la Cămilă de socotit ieste întîi ghibul în spinare rîdicat, pentru ca de greuimea sarcinii mijloc pre lesne să nu i să îndoiască. A doa, la dînsa ieste de luat în samă perinuţele între picioarele dinainte şi în pulpile picioarelor denapoi, în carile, cînd pentru încărcarea la pămînt şede, ca cum în nişte pirostii cu trii picioare, într-acele perinuţe să sprijineşte, pentru ca adese culcarea şi ridicarea şi greuimea, carea în spate o îndeasă, pieptul şi pulpile să nu-i julească, nici piielea, rănindu-i în ceva, să o betejască. A triia ieste la dînsa de socotit mărimea trupului şi puţină mîncarea şi încărcarea stomahului şi mare răbdarea carea de sete în vremea căldurii are, pentru ca şi hrana fiindu-i puţină şi răbdarea mare la sete, pre la locurile carile mîncarea de în bişug şi băutura în biv nu să află, mai răbdătoare şi mai trebuitoare să fie (că acela ieste mai trebuitoriu, carile la vreme de nevoie ieste mai răbdătoriu). Acestea dară în Cămilă firea ascundzind, nevoia şi meşterşugul din fire aşe şi spre acesta sfîrşit să le fie orînduit sfiteşte. Iară de toate mai pre urmă de socotit la Cămilă rămîne, ca după mărimea trupului, micşorimea sufletului, şi după arătarea trupului, prostimea duhului ce are, că un copil de şepte ani sau şi mai mic şepte cămile sau şi mai multe după sine a trage şi încătro voia îi ieste a le întoarce poate, iară de multe ori, în locul copilului, un măgăraş această slujbă a săvîrşi şi cîteva cămile după sine a înşira poate, carile cît sint şi cît pot, de s-ar putea cunoaşte, lucrul într-alt chip s-ar tîmpla (că unde a socotelii şi a minţii radze nu lucesc, duhurile puterii puţin procopsesc). Acesta lucru în dobitocul acesta chiar arată că firea nu după mărimea trupului duhurile în cumpăna atocmirii au împărţit, ce la stîrvul măminos şi vîrtos duh logoş şi fricos au pus (că puterea trupului, cît de vîrtoasă, rîdică, împinge şi strînge, cît de mai mult ar putea doi sau trii, iară cel puternic la socoteală cu miile pre alţii covîrşeşte). Deci într-acesta chip Cămila fiind, toate nevoile şi greutăţile ce trage nu peste voie, ce peste ştiinţă sufere. În care lucru, lauda vrednicii <i> suferelii să agonisască nu poate (căci acela ce simte, iară nu acela ce nu simte, a suferi să dzice, şi cela ce puterea spre izbîndă harnică a fi îşi cunoaşte şi nu-şi izbîndeşte, iară nu cela ce slăbiciunea nepriietinului neştiind, de frică să contineşte, răbdătoriu să numeşte). Încă mai cu de-adins şi precum adevărul să are, că Cămila, nu căci nu poate, ce, precum am dzis, căci nu ştie că poate, i să pare că de-ar putea vreodată pre cei ce o înăcăjăsc, tot ş-ar izbîndi; de care lucru în ştiinţa ei, slăbiciunea duhului puterile trupului neclătind, numai cu pizma şi înăduşala rămîne. Carea macar că în viaţă (precum unora place) dzic că nu o uită, însă iarăşi în viaţă izbînda, pentru pricinele carile am dzis, a-şi răscumpăra nu să învredniceşte. Acestea dară, cani pre scurt, o, iubite priietine, în Cămilă şi în firea ei aşe să socotesc, şi cu tot adevărul aşe şi sint. Deci pentru aceasta mai mult voroava a lungi părăsindu-ne, la Struţ, pasirea să ne întoarcem.

Aşedară, giumătatea dobitocului acestuia în Cămilă aievea arătîndu-să, acmu cu alt mijloc giumătatea ce rămîne în Struţ, pasirea, să o cercăm şi iarăşi prin cele patru a firii pricini, ce, cum, din ce şi pentru ce ieste, să o aflăm. Deci la acesta lucru întîi ca astrologhii să facem să cade, carii cele adevărate fireşti şi cereşti trupuri mai curat vrînd să arete, nişte fiinţe din socoteală şi nişte trupuri şi locuri, carile nici în ceriu, nici în fire să află, pun. După aceasta dară socoteală, a fi să dzicem şi cu mintea să supunem, precum în fire să află o pasire mare, cu pene, pedestră şi nezburătoare, sau un dobitoc cu doaă picioare şi să oaă; hrana, în loc de grăunţă, iarbă sau carne, să-i fie piatră, foc şi fier; şi aşe, pre ciuda lumii, aceasta prin pricinele fireşti de amănuntul să o ispitim, ca oarece pentru dînsa adevărul şi socoteala ce ne va arăta să oblicim. Pre cît dară ieste din partea materiiască, să vede că nu piatră, lut sau alt metal, ce carne, singe şi alalte lucruri de materie dihaniiască are. Pre cît din pricina făcătoare ieste, întîi în ou să zămisleşte, să oaă, cloceşte şi apoi puii ca alalte pasiri din oaă îşi scoate. Iară cît despre pricina formei, multe şi aspre discolii are, pre carea, binişor de o vom socoti şi în cumpăna socotelii drepte de o vom cumpăni, mai mult spre a firii ei cunoştinţă decît alalte ne va agiuta. Forma, dară, parte îi ieste de pasire, iară parte de dobitoc. De dobitoc, dzic, căci pedestră, nezburătoare şi pre faţa pămîntului, iar nu în aer îmblătoare. Talpa îi ieste ca de Cămilă, cu copită împreunată, iară nu cu unghi şi cu degete despicată; în spinare, ghib în sus rîdicat ca Cămila are, la grumadzi, lungă şi întoarsă, la picioare, înaltă şi la genunchi botioasă ieste; la cap, mică şi la bot, întoarsă, nu plisc de pasire, ce bot de dobitoc poartă; coada în sus întoarsă, creaţă şi tufoasă îi ieste. Rar şi departe păşeşte, princet şi lin paşii îşi clăteşte. Acestea toate din forma cămilii îndatorită a fi, dovadă nu trubuie. Iară din forma pasirii îndămînată a fi, numai penele o arată; în loc de fulgi, tulee, şi în loc de peri, pene ş-au luat. Acestea dară la un loc împreunîndu-le, pentru a patra pricină, carea ieste a săvîrşitului, cum vom putea vom giudeca. Deci, pre cît cu socoteala a agiunge putem, dzicem că firea într-aceasta jiganie un lucru mijlociiu au lucrat. Căci trupul mare asămănînd Cămilei, cu mici penele aripilor pasirii în aer a să rîdica nu poate. Aşijderea, slab trupul păsăresc sarcina dobitocească şi a pohoarăi greuime a suferi şi a purta nu poate. De unde aievea ieste că nici firea spre acestea au tocmit-o, nici meşterşugul şi nevoia au silit-o. De care lucru, un lucru numai a săvîrşi poate (căci firea ceva în zădar şi în deşert nu face), însă, de ieste de credzut cuvîntul unora, carii dzic precum jiganiia aceasta în stomahul său fierul amistuind şi oţelul în maţeşi topind, pre urma ei, cei ce această treabă de grijă au, găinaţul la un loc îl strîng, pre carile meşterii de a doa oară fierbîndu-l şi în materiia şi forma dintîi întorcîndu-l, fierul cel vestit, ce-i dzic meschiul vechiu, să fie alegînd, din carile odînăoară povestesc precum oaă de fier prea multe să să fie făcut, carile şi pînă astădzi în cămările împăraţilor rămăşiţă să păzăsc şi să află. Însă aceasta socoteală, macară că pre la mulţi de adevărată să ţine şi să crede (dară mişeliia lumii aceştia atîta cu vremea lucrurile strămută, cît celea ce unii o dată cu mînule le apipăia, cu picioarele le călca şi cu ochii le videa, aceleaşi acmu alţii audzindu-le, în loc de basnă şi de minciună a fi să le ţie). Însă noi a celora ce ispita prin scrisori a oameni de temeiu nu să pomeneşte, nici acmu ispita după cuvinte cineva a afla să învredniceşte, lucrul în prepusul schipticesc lăsăm. Şi aşe, nici spre aceasta sfîrşit din fire Struţul orînduit a fi nu să adevereşte. De care lucru, din tăgadă, mărturisirea adevărului aducînd, dzicem: jiganiia aceasta dobitoc cu patru picioare nu ieste, pasire zburătoare nu ieste, Cămilă nu ieste, Struţ aplos nu ieste, de aier nu ieste, de apă nu ieste. De unde iarăşi dzicem că cea adevărată a ei hotărîre aceasta poate fi: Strutocamila ieste traghelaful firii (căci ieste la filosofi altul, al chitelii), carile dintr-îmbe monarhiile ieste, şi ieste şi nu ieste. Ieste, dzic, căci adevărat între lucrurile firii ciudă ca aceasta să află; nu ieste, dzic, căci nici dintr-un neam a fi socoteala nu adevereşte. De care lucru, o, iubite priietine, însămnarea marelui acestuia nume altă nu sună, fără numai hirişă himera jiganiilor, irmafroditul pasirilor şi traghelaful firii. Deci acmu lucrului, căruia neamul, chipul şi toată vredniciia firea i-au tăgăduit, oare cu ce obrăznicie, sau mai adevărat să dzic, cu ce nebunie cineva din voia slobodă sau din meşterşug spre vreo vrednicie a o rîdica ar îndrăzni? (Că mai pre lesne ar fi cineva, gîndacii îngiugînd, pămîntul ca cu boii în plug să are, decît vreun bine sau folos a aştepta de la cela carile nici din fire vreun dar, nici din pedeapsă şi din învăţătură vreo vrednicie are). Aceştiia socotele, o, priietine, eu a unora gînduri împotrivă simţind, spre aşe de adîncă tăcere m-am lăsat, şi de nu voiu cumva proroc minciunos ieşi şi un prognostic a face, macară că nu fără siială, voiu îndrăzni. Deodată a Corbului siloghizm să va întări, şi sentenţia Cucunozului să va plini, şi Strutocamilii în cap coarne ca a boilor îi vor razsări, şi în scaunul vredniciii să va sui (ca fortuna cînd va să trîntească, întîi rîdică, şi norocul întîi rîde, apoi plînge). Numai vremea (carea oglinda ieste a lucrurilor viitoare) va arăta, precum şi siloghizmul ieste sofistic şi sentenţia răzsuflată şi Strutocamila din odihnă în năcaz, din fericire în pricaz şi din ce ieste în ce nu ieste va trece (că guziului orb fericită îi ieste viaţa, cînd în întunerecul suptpămîntului îmblă, iară cînd pre faţa pămîntului iese, nu mai curînd radzele soarelui îl încăldzesc decît unghile blendăului îl sfridelesc)."

Brehnacea, acestea toate de la Lup cu bună urechea ascultînd şi cu întreagă socoteală înţelegînd, singură din sine, precum cuvintele Lupului adevărate şi pline de înţelepciune să fie, cunoscu. Asijderea, precum, ca un deplin filosof, toată aporia au dezlegat şi cea hirişă hotărîre Strutocamilii au dat. Însă mai denainte sfaturile carile între Corb şi între Cucunos să făcusă ştiind, încă mai tare de iute adulmăcarea Lupului să mira (căci sămnul înţelepciunii ieste ca din cele vădzute sau audzite, cele nevădzute şi neaudzite a adulmăca, şi viitoarele din cele trecute a giudeca). De care lucru, siiala şi tăcerea Lupului nu din pizmă sau dintr-a inimii împietroşere, ce din dreaptă a înţelepciunii regulă a fi pricepu (că tăcerea sau la vreme a înţeleptului grăire, multora pildă şi învăţătură, iară a nebunului bolbăitură, şie ură, iară a altora scărăndăvitură ieste). De vreme ce a Corbului inimă bătea ca Strutocamila între pasiri după dînsul, iară între dobitoace locul cel mai de sus să ţie.

Aşijderea, ştia că nu numai filosofiia Lupului, ce nici sfatul a toată lumea din mintea ce apucase să-i întoarcă, cu putinţă nu ieste (cu inima în pizmă împietroşată, sau după voia sa a isprăvi neputînd, de năcaz să topeşte, sau oricînd ar putea răul a face nu să îndoieşte). Acestea Brehnacea, în sine aşe chitindu-le şi socotindu-le, pînă, mai pre urmă, socoteala întracesta chip îşi aşădză (orice spre binele şi folosul monarhii ieste, aceasta a arăta şi a grăi să cade). Iară de vor fi urechi ca acelea aşeşi de tot adevărului neascultătoare şi inimi nicicum folosul de obşte priimitoare, păcatul în cap şi ocara în obrazul lor fie!

Aşedară, Brehnacea, de la Lup despărţindu-să, întîi cu Cucunozul să împreună, căruia toată înţelepciunea şi filosofiia Lupului îi povesti şi precum adevărată hotărîrea Strutocamilei au dat, împotriva a căriia altă socoteală mai tare şi mai adevărată să să găsască cu putinţă nu ieste.

De unde tot lucrul aievea să face că mintea Corbului greşită ieste şi de ce s-au apucat, sau la cap a scoate nu va putea, sau, de va putea, peste puţină vreme şi lucrul să va strica şi, în loc de laudă, asupră-şi ură şi hulă de la mulţi va lua (că o mie de lucruri vrednice de-abiia lauda dobîndesc, iară numai unul scîrnav în veci nespălată cinstei şi numelui grozavă aduce pată). Carea prea tîrdziu sau nici odînăoară din gurile năroadelor şi din şoptele gloatelor a o scoate nu va putea (căci din fire muritorilor aceasta ieste dată, ca binele pre lesne, iară răul cu anevoie să uite, şi laudele cuiva pre hîrtie, iară hulele pre table de aramă să le scrie). Acestea şi altele ca acestea Brehnacea cătră Cucunoz vorovi, socotind precum întîi pre dînsa din cea veche şi strîmbă socoteală va putea întoarce, şi de ciia amîndoi împreună mărgînd şi pre Corb la calea dreptăţii şi la luminarea adeverinţii a duce să nevoiască (căci Brehnacea mai de folos a fi cineva ale sale hotară pe dreptate a păzi decît toată lumea tirăneşte a agonisi socotiia).

Ce în zădar cuvintele şi în dar nevoinţele îşi pierdu, de vreme ce Cucunozul dzicea, precum prin cărţi şi mijloace de credinţă adeverit ieste, că Pardosul, Vulpea, Ursul, Rîsul şi alalte ale lor rudenii cuvîntul lor a priimi şi sentenţia lor a întări gata sint, şi încă de va fi cineva sfatului acestuia împoncişitoriu, prea pre lesne altă cale îi vor arăta, pre carea şi vrînd şi nevrînd îi va căuta a merge (că unde ieste sila tirănească, nu să cearcă putinţa firească) şi mai cu de-adins pentru Lup şi pentru Ciacal, carii singuri numai poate într-altă socoteală să rămîie. Deci de Ciacal puţină grijă ieste, o jiganie şi de stat şi de sfat puţină şi mică fiind, iară pentru Lup, de vom videa că la gînd nemutat şi la fire neschimbat rămîne, deodată, precum sfaturile lui priimite ne sint, îi vom arăta. Iară cînd la vremea alegerii lucrului va fi, altă treabă întraltă parte îi vom afla, pînă sfatul să va isprăvi şi hirograful de mîna tuturor să va iscăli. Iată după aceia, adeverit sint precum Lupul la bîrlogul său cu odihnă a trăi bucuros va fi (că mai fericit ieste cineva cu strîmt traiu la lăcaşul său decît cu toate desfătările în casele streine ). Iară amintrilea, precum împotrivă că să clăteşte de-l vom simţi, bună nedejde am că Pardosul cu multe pestriciunile şi picăturile lui va afla ac de cojocul Lupului.

Brehnacea iarăşi dzisă: „Eu, frate, aşi sfătui ca şi tu de această socoteală să te părăseşti, şi amîndoi împreună şi pre Corb de la acesta lucru a-l dezbăra să silim (că mai de laudă ieste o inimă tulburată a împăca decît o răspublică a tulbura, că tulburarea a nebunilor, iară împăcarea a înţelepţilor meşterşug ieste). Şi cătră acestea pomeneşte, iubite frate, că Pardosul şi toată seminţiia lui credinţă n-are a căruia nu numai scrisorile şi cuvintele, ce aşeşi nici lucrurile de credzut nu-i sint (că a cui cuvintele nu să stăruiesc, cu anevoie lucrurile i să vor stărui, şi cine necredincios ieste în voroavă, viclean va fi şi în lucruri), şi, precum piielea cu multe picături ieste picată, încă mai cu multe vicleşuguri inima îi ieste vărgată (că inima vicleană întîi din minciuna cuvîntului, apoi din vicleşugul lucrului să vădeşte). Carile precum astădzi prieteşugul nou, ase mîine sau poimîine vrăjmăşiia veche, şi precum acmu plecarea capului, aşe, aflînd vreme, ridicarea nasului va arăta. Iară acestea a Pardosului de nu vii pomeni, frate, cuvintele mele, precum o dată ţi le-am dzis, din minte să nu-ţi iasă. Că macar că tu la trup mai chipeş şi la stat măi înalt eşti, dară eu şi de vîrstă mai bătrîn, şi de pedepse mai dosedit şi mai ispitit, şi de căi mai multe şi mai departe, şi de ţări mai streine şi mai late mai asudat şi mai zbuciumat simt, în carile şi mai multe am vădzut, mai multe am audzit şi şi de mai multe m-am înştiinţat (că adevărat, bună ieste ştiinţa audzirii, dară mai adevărată ieste ispita viderii)".

Cucunozul acestea toate în loc de basnă şi în buiguituri de bătrîneţe le lua (că basna la proşti locul istoriii, mărgăritariul la porci, preţul ordzului, şuierul la cioban, cinstea mudzicăi şi sfatul bun la inima rea tot o socoteală au ). Carile cuvintele Brehnacii, cele ca grîul alese şi ca spicul culese, ca pleava suflîndu-le şi ca paiele preste arie măturîndu-le, într-acesta chip i le întoarsă: („Bătrîneţele, o, frate, şi multă truda în tinereţe, mai mult de odihna trupului decît cinstea şi agonisita numelui cearcă" ). De care lucru, socotesc că nu ce doreşte cinstea, ci ce pofteşte odihna arăţi şi înveţi, şi a mă mira destul nu pociu, cum nicicum în partea monarhiii noastre ţii? Şi cum într-acesta sfat dobitoacele stîbla finicului să apuce cu toţii noi am putea priimi? Şi cum cinstea şi slava Vulturului aceasta ar putea suferi? Au nu ştii (că agonisita numelui mai mult cu îndrăzneala decît cu siiala să dobîndeşte?) Au nu pricepi (că scînteia amnariului pînă a nu să stinge, iasca aprinde, iară stîngîndu-să, a doa şi a triia lovitură pofteşte?) De care lucru, noi acmu vreme de treabă şi după poftă aflînd, cum vom putea vremea prelungind, darul norocului în para focului să aruncăm? Că bine ştii (că pre cît ieste de iute la curgere punctul vremii, încă mai iuţi sint mutările lucrurilor în vreme) şi nu trebuia cineva a te învăţa, de vreme ce (precum chipul norocul mii de mii de obrază să fie avînd şi în mii de mii de feliuri pre muritori în tot ceasul să fie măgulind), adeverit eşti. Au nu de cu vară stăpînii caselor, de iarnă grijindu-să, toată zaharaoa trebitoare în jitniţele şi cămările sale grămădesc? (Că ce dă vremea, nici avuţiia, nici nevoinţa poate cumpăra). Iară cîte primejduitoare în vremea viitoare mi-ai pomenit, acestea încă nu tăgăduiesc (că cine vreodată norocul supt lăcată şi norocirea în ladă ş-au încuiat? Sau cine tot cu aceia fortună în viaţă s-au slujit, de carea vreodată să nu să fie năcăjit?). Ce a muritorilor mai mult aceasta le ieste hirişiia (ca în dzua norocului să-şi arete vîrvul cornului, iară în dzua nenorocului, de nevoie să sufere şi scoaterea ochiului ). De care lucru aşe socotesc, într-această dată, nicicum biruinţa la dobitoace să nu rămîie (macară şi adevărul părtaş şi împreună nevoiaş să le fie). ăO, fortuna bună (de ieste în lume vreuna adevărat bună), cum şi tată, şi maică, şi soră, şi frate fortunei rele eşti, carea pînă într-atîta pre muritori buiguieşti, îmbeţi şi nebuneşti, cît şi spre tabăra adevărului desfrînate oştile nebunelor sale socotele a-şi slobodzi nu să ruşineadzăî. Deci acmu, frate, în nemică cevaşi de cuvintele Lupului îmblînzindu-te şi nici o zăbavă la mijloc puind, împreună să ne sculăm şi la împreunarea Corbului să mergem, pre carile şi de lăudăroasă filosofiia Lupului să-l înştiinţăm, şi de ciia lucrul mai cu căldură şi mai cu nevoinţă să apucăm (că nu mai puţin zăbava prin lenevire stîlpii monarhiii, decît cfartana mădularele trupului scutură )". Brehnacea, macară că cu greu iuşoare cuvintele Cucunozului audziia şi cu greaţă aspre voroavele şi spurcate blăstămurile asupra adevărului suferiia, însă, într-alt chip a face nici avînd, nici putînd, sculîndu-să cu Cucunozul împreună, la Corb să dusără.

Înaintea a căruia, Cucunozul, după ce toate cuvintele Lupu <lu>i de-a fir-a-păr povesti şi încă decît era, cu oxiile, variile minciunilor le mai asupri, cu apostrofurile linguşiturilor ale dobitoacelor lucruri decît era mai micşură şi cu perispomenile mîndriii slava şi numele zburătoarelor preste ceriuri rîdică şi multe de vînt pline cuvinte răzsuflă, împotriva a toată socoteala dreaptă, gîndul şi fapta Corbului pre cît mai mult putu a abate sili (că ce ieste la muritori mai pre lesne decît cuvîntul rău a grăi? şi ce ieste mai cu greu la peminteni decît cuvîntul adevărului a dzice şi pofta dreptei socotele a face?). Corbul aşijderea, inimă ca aceia avînd, carea, de ar fi preceput, precum cineva din gîndul său să-l abată s-ar nevoi, aceluia cu tot mijlocul puterilor sale împotrivă să i să puie, cu cît mai vîrtos şi cuvinte spre plăcere şi îndemnare, după a sa vrere, de la Cucunoz audzind, poţi crede că cu i<ni>ma ar fi săltat şi după sfătuirea plăcută s-ar fi plecat? (Că la inima stîlpită şi împietrită, un cuvînt după plăcere decît 1.000 de talanţi mai plăcut ieste), însă (unde lumina adevărului loveşte, oricît de groşi ar fi păreţii îndrăptniciii, de nu peste tot, dară oarece zarea tot străbate). De care lucru, Corbul, ale Lupului decît soarele mai viderate şi decît lumina mai străluminate şi mai adevărate cuvinte audzind, pre carile în cumpăna socotelii trăgîndu-le, întracesta chip cătră Brehnace şi cătră Cucunoz voroavă făcu: „(Fericit ar fi acela, o, priietinilor şi soţiilor mele, a căruia împotrivnici şi nepriietini fără putinţa lucrurilor, dară de trei ori mai fericit ar fi acela a căruia vrăjmaşi fără agiutorinţa sfaturilor ar fi) şi, de vreme ce în capul împoncişetoriului voii noastre socotele aşe de drepte şi sfaturi aşe de ascuţite să află, altă ceva mai mult nici a dzice, nici a face avem, fără numai cereştii noştri stăpînitori inimile alaltora să împietrească şi urechile minţii să le astupe, ca nici glasul a-i audzi, nici sfatul împotrivă a-i asculta să poată (că mai multă nedejde de biruinţă în lipsa sfatului vrăjmaşului decît în mult numărul, tare mîna şi ascuţită sabiia ostaşului ieste). Iară de vreme ce împotrivnic sfetnic şi împoncişetoriu vrednic ca acesta a avea din noroc ni s-au tîmplat, în ceva cu inima să nu scădeţi vă poftesc (că cu cît lucrurile mai cu anevoie şi mai cu multă nevoinţă să dobîndesc, cu atîta mai cu mult să laudă şi mai cu cinste să slăvăsc). Deci eu aceasta am socotit dinceput şi aceasta voi ţinea sau pînă a trăi sau pînă lucrul început voi săvîrşi, adecă siloghizmul o dată la mijloc pus, să să întărească, şi Strutocamila, spre cinstea epitropiii rîdicîndu-să, de la toţi vrednică să să cunoască (că mai fericit socotesc a fi acela carile într-o sughiţare duhul ş-ar sfîrşi decît cela carile ce o dată au giuruit, pînă la moarte giuruinţa a plini, pre cît va putea, nu să va nevoi). Care lucru, precum l-am început, aşe a-l săvîrşi doaă pricini îndemnătoare şi amîndoaă, precum socotesc, folositoare sint: Una, că al nostru, iară nu al dobitoacelor sfat întărirea luînd, oricum ar fi, titulul înţelepciunii şi numele vrednicii lîngă monarhiia noastră va rămînea (că între împăraţi şi monarhi nu mai gios să ţine cinstea sfatului divanului decît biruinţa nepriietinului în mijlo cul meideanului). Alta, căci despre partea noastră, între dînsele pre Strutocamilă epitrop Leului puind, sau de tot supt puterea noastră le vom lua, sau totdeauna între mădularele trupului monarhiii lor gîlceavă nepărăsită şi tulburare neodihnită şi mai pre urmă războaie şi morţi vor fi şi să vor scorni. Şi aşe, precum bine ştiţi (că moartea unora ieste viaţa altora), noi cu singele lor ne vom îngrăşea, ne vom întări şi puterile ni să vor înnoi.

(Că nici odînăoară norocirea şi mărirea unuia fără nenorocirea şi micşurarea altuia a fi nu poate). Însă pentru taina carea acmu în inimile noastre ascunsă stă, nici Lupul, nici altă jiganie ştire să aibă, pînă cînd pre cei mai de frunte dintre cele cu patru picioare mai binişor vom ispiti (că lucrurile grele pre cît sunt mai tăinuite, pre atîta ies mai iuşoare, şi sfatul descoperit pre cît ar fi de folos tăinuit, pre atîta iese de stricate în gloate dezvălit). Că pre cei mai aleşi dintre dînşii, după voia şi inima noastră plecîndu-i, cu cei mai de gios a ne răspunde pre lesne ne va fi."

Din monarhiia dobitoacelor era cinci jigănii, carile la acea adunare şi mai de frunte şi mai de cinste era, adecă: Pardosul, Ursu, Lupul, Vulpea şi Cămila (pentru carea mai pre urmă toată răscoala şi vrajba cea mare între doaă monarhii s-au scornit, căci mutînd-o din Cămilă în pasire şi adăogîndu-i la urechile ciute coarne buorate, numele în Strutocamilă îi mutară). Pre lîngă acestea era şi Ciacalul, însă acesta nu într-atîta socoteală să ţinea. Aceste cinci jigănii în locul a toată vîlfa şi în chipul a toată stema a alaltor cu patru picioare era, într-însele toată lauda în chivernisale şi toată nedejdea în nevoi şi primejdii li să sprijeniia (că precum pre stîlpii mai groşi şi mai vîrtoşi toată urdzala casii să sprijineşte, aşe în patru sau cinci, sau şi mai mulţi, toată otcîrmuirea publicăi să odihneşte ). Iară pricina a alegerii acestor cinci jigănii au fost că încă de pe vremea gîlcevii cu Vidra şi cu Bîtlanul, între dînşii atîta glogozală şi amestecătură precum să scorneşte vădzind, socotiră (că în gurile multe puţine sfaturi de ispravă sint, şi în voroavele delungate greşală a nu să face peste putinţă ieste) şi, pentru mai cu fără glogozală lucrurile să scuture şi mai pre lesne la un capăt să le scoaţă, dzisără: „Iată, noi din toată monarhiia noastră ne aleasăm, deci trebuie şi din monarhiia voastră, alegeţi pre cine viţi socoti, pentru ca deosăbi de alaltă gloată trebele să ne trăctuim, şi orice mai de folos şi mai cu cuviinţă am afla, în ştiinţa împăraţilor şi tuturor gloatelor să dăm şi spre acel aşedzămînt inimile tuturor a pleca să silim (căci voia gloatelor şi a noroadelor proaste ieste ca îmbletul calului neînvăţat şi desfrînat, carile, din netocmită şi preste simţire slobodzita răpegiune, de multe ori în rîpi adînci şi de maluri înalte cu capul în gios dă)".

Aşedară, despre partea zburătoarelor, Corbul, Cucunozul, Brehnacea şi Uleul să aleasără, carii cu ceialalţi împreună lucrurile mai pre amănuntul începură a scutura şi unii pre alţii în ce sfat şi în ce socoteală să află ispitiia (că în lucrurile grele, întîi sfetnicii, apoi sfaturile a aşedza trebuie). Ce cît despre partea jigăniilor, era prea pre lesne lucrul a să aşedza s-ar fi putut, de vreme ce jigăniile ale sale numai a sprijeni siliia şi inima totdeauna spre lineşte le stăruia. Iară despre partea pasirilor nu aşe era, căci la dînsele şi cuvintele cu meşterşug, şi lucrurile cu vicleşug era, de vreme ce alta supunea în voroavă şi alta avea în inimă să facă, adecă nu numai cu ale sale cît nu era îndestuliţi, ce aşeşi nici cu a altora de saţiu să sătura (că pofta lăcomiii cu puterea împreunată ca pojarul în iarba uscată ieste). Deci dintr-acestea pasiri, Brehnacea, precum să videa, sau din sine plecată, sau din a Lupului vîrtoase argumenturi şi adevărate socotele întoarsă, şi vrea şi cunoştea ce ieste adevărul, de care lucru de multe ori cu mare îndrăzneală împotriva îndrăptnicii <i> voii Corbului să punea, ce în deşărt.

Că, precum şi mai sus s-au pomenit, Corbul, din răutatea o dată în minte pusă, a să căi nu ştiia şi din vicleşugul ce apucase nu să părăsiia (o, cît cu multul mai fericit ieste acela carile în boală fără leac cade decît cela carile în răutate neuitată, desfrînat să sloboade) (că mai bine ar fi cuiva cu 1.000 de rane a să răni decît o dată pacoste şi dosadă de-aproapelui său a pricini). De care lucru, Corbul nu spre cea de obşte folosire, ce spre a sa tare dorită poftire să siliia, şi nu ceva răzsipit între dînşii să alcătuiască, ce numai cu a sa tiranie să să slujească să nevoia.

De unde ispita după gînd îi răspunsă, de vreme ce întîiaşi dată pre Săraca Cămila ispitiră, căriia giuruindu-i că pre lîngă urechi, coarne şi pre lîngă peri, pene îi vor adaoge şi din dobitoc pasire o vor putea face.

Aşijderea, numelui Cămilii titulul Struţului alcătuindu-să şi de la pasiri aripi, iară de la dobitoace coarne lipindu-i-să, între dobitoace mai fericită şi între pasiri mai slăvită va fi, îndată credzu, proasta, că după giuruinţă, să va plini şi fapta (că la muritori tare să pohîrneşte credinţa, unde mai denainte pofta şi voia nepărăsit împinge). Insă urma era să arete că adevărată ieste parimiia veche (că Cămila cercînd coarne, ş-au pierdut şi urechile), iară acmu cercînd pasire a să face, vremea va să-i arete că şi dobitoc a fi nu va mai putea, şi odînăoară în primejdiia urechilor, iară acmu poate şi în peirea capului să cadză (că cine pre pămînt în ceva ce ieste nu s-au îndestulit, credz că acela şi în ceriu macară fericire nu va cunoaşte).

Deci oricum au fost începăturile, şi cum să vor tîmpla săvîrşiturile, puţin socotindu-să, Cămila, cu toată inima în partea Cor bului să dede. După aceia, pre Urs ispitind, îl aflară că numai albinele din ştiubeie să nu-l dodeiască şi la bîrlogul lui nebîntuit să lăcuiască pofteşte, iară amintrilea veri dobitoacele ar zbura, veri pasirile s-ar încorna şi s-ar pedestri, macar cum aminte nu-i ieste (că firea carea în ceva fericirea ş-au socotit, alalte ale lumii toate de batgiocură le are).

Hulpea, jiganie pururea cu doaă inimi şi neispitită, pentru une pricini, carile şi mai denainte arătasă, îndată în partea zburătoarelor să giurui (că inima vicleană mare fericire simte cînd socoteşte că pentru fapta vicleşugului şi ea să cinsteşte şi la aceiaşi şcoală ucinici şi părtaşi îşi agoniseşte). Însă Hulpea cu tocmală ca aceasta să aşedză, ca nu cumva Lupul, pînă între vii va fi, de unirea ei cu dînşii să să înştiinţedze, căci Hulpea, precum din fire ieste bună adulmăcătoare, mare grijă de Lup purta, ca nu cumva cu vremea adevărul să biruiască şi vicleşugurile acmu ascunsă vreodată să să dezgolească, şi aşe prieteşugul şi tovărăşiia, carea macar că cu chip zugrăvit şi poleit între dînsa şi între Lup avea, îşi va piierde. Pre Ciacal aşeşi nici a-l mai ispiti socotiră cu cale a fi, de vreme ce de la dînsul, precum agiutoriul, aşe nici vreo împiedecare nedejduia (că des şi de multe ori la muritori să vede puternicul nebun în fruntea sfaturilor, iară săracul înţelept denafara pragurilor)

(şi, precum bogaţii cu avuţiia socotesc că şi mintea au cîştigat, aşe săracii, cu lipsa avuţiii şi piierderea minţii să fie păţit li să pare).

Iară pentru Lup socotiră că nemutat şi neclătit va fi din socoteala sa (că sufletul înţelept într-altă şi pentru altă ceva din socoteala sa a să muta nu ştie, fără numai din rău spre bine şi din greşală spre îndreptare). De care lucru, dzisără nici mai mult să-l ispitească, nici gîndurile cătră dînsul să-şi dezvălească, ce numai în faţă, precum toate după pofta şi sfatul lui să vor face, să-i arete, iară după dos cu toată nevoinţa ale sale gînduri la lucru a duce tare să să gătească. Lupul de pre semnele ce videa, precum tovarăşii săi nu cu bune duhuri să poartă bine cunoştea, însă nedejdea într-altă socoteală îşi punea, adecă ca cînd lucrul la ivală ar vini, Pardosul şi fraţii lui, Rîsul şi Hameleonul şi Veveriţa, cu gura deşchisă, în glasul mare vor striga şi partea dreaptă vor ţinea. Că tot lucrul, veri să să facă, veri să nu să facă, într-aceasta să prijeniia, adecă ce ar pofti cea mai de frunte parte, aceia şi alaltă gloată să întărească, iară ce le-ar arăta de stricarea şi paguba lor, o dată cu capul să nu priimască. Aşijderea, vădzind că Pardosul acolea de faţă nu să află, precum alofililor să priiască şi omofililor să nu priiască, nicicum cevaş îş prepunea (ce oricît cineva de înţelept şi oricît de bine a lucrurilor socotitoriu ar fi, singur numai cu socoteala sa îmblînd, şi în sfaturile sale şi pe altul neîntrebînd, în cea mai de pre urmă a nu greşi peste putinţă ieste). De care lucru, Lupul, în dreapta socoteală sprijenindu-să, tare să greşi, şi în numele omofiliii bizuindu-să, prost nemeri (căci nu altă dată răzsipa unui nărod s-au făcut, fără numai cînd ai săi şie, vicleşug ş-au făcut, şi nu altă dată mai mare stricare de la nepriietini au vinit, fără numai cînd priietinii şi credzuţii au viclenit).

Căci pre Pardos Corbul prin iscoade şi cărţi pre ascuns trimese, şi încă de demult în priinţa lor îl întorsese şi vicleanul cel mai mare a neamului său a fi cu giuruinţele îl făcuse (că sula de aur zidiurile pătrunde şi lăcomiia îşi vinde neamul şi moşiia), de vreme ce tare îi făgăduisă că de să va întoarce într-o inimă şi într-un gînd cu dînşii, stîrvurile cele mai grase şi cărnurile cele mai seoase cu Corbul, şi cu Vulturul, şi cu alalţi ai lor sfetnici împreună le vor împărţi.

Aşijderea, el acmu la bătrîneţe agiuns fiind, din ce să află a-l mai preface macară că peste putinţă ieste (căci nici Corbul negreaţa, nici Pardosul pistriciunea a-şi muta poate), însă pe ficiorul lui, carile încă în vîrsta tinereţii să află, precum Coracopardalis să-l poată face bună nedejde au, dzicea. Adecă glasul şi aripile Corbului dîndu-i, şi cea din moşie a Pardosului pestriciune lăsîndu-i, cu bună samă Pardos-Corb sau Corb pestriţ să va înformui (că pieptul decît diamantul mai vîrtos pofta îl moaie şi inima decît cremenea mai împietroşată lăcomiia o topeşte, şi ce focul nu domoleşte aurul topeşte). Iară Rîsului adevărat lucru de rîs îi giuruiră, adecă din 53 de căpuşi pline de singe (carile odînăoară Rîsul adunate avîndu-le şi pe vremea foameţii pasirile i le-au fost prădat), pre giumătate înapoi să i le întoarcă, însă cu aceasta tocmală ca în tot anul cîte cinci căpuşi să-i dea. Aşijderea cătră acestea îi fagaduiră, precum socotitoriu îl vor pune, ca cîte căcăredze Cămila dinafară de grajd ar lepăda, el a le cheltui şi pre la gîndacii carii din mistuiri ca acestea hrana le ieste, a le împărţi voinic să fie (că lăcomiia de la aur pînă la gunoiu, şi de la diamant pînă la steclă să întinde). La jiganiia aceasta, Rîsul, de socotit ieste că toată pistriciunea pe supt pîntece i să ascunde, adecă la loc ce nu să aşe vede, iară amintrilea pe spinare, tot un păr să arată a avea. Adecă în faţă prost şi drept, dară multe picături de vicleşuguri îi stau peste maţă (că toate carile să văd de pe chip şi de pe floare să giudecă, iară gîndul a ascunsului inimii nici chip, nici floare are, de pre carea de bun sau de rău, de frumos sau de grozav să să cunoască, fără numai cînd icoana în cuvinte sau în lucruri îşi tipăreşte). Iară alalţi fraţi acestora întracesta chip să aşădzară, că Veveriţii i-au giuruit un sac de nuci şi un hărariu plin de hămeiu cu fag amestecat. Aşijderea coada, carea în vremile ce stăpîniia Vidra îi tăiasă, precum la loc îi vor pune-o dzicea. Căriia darul acesta prea mult şi mare i să păru, de vreme ce nucile şi fagul spre sprijineala vieţii, iară coada spre răscumpărarea cinstei şi a podoabei îi era, mai vîrtos că toată fala şi pofala Veveriţii în coada cea lungă ce purta stăruia, carea nu ca alalte jigănii înapoi, ce, de mare mîndrie, peste cap ridicată o ţinea (că unde lipsăsc crierii din cap, acolo covîrşeşte coada peste cap) şi (cine vredniciia capului nu pricepe, acela lungimea codzii la mare cinste ţine). Pre aceasta, dară, într-acesta chip coada în loc de cap puindu-i, amăgulind-o, o aşădzară. Iară Hameleonului toate feliurile de văpsele şi de flori precum în samă îi vor da şi în toate deplină pozvoleniie să aibă îi giuruiră. Al căruia fire de-a pururea faţa a-şi schimba fiind şi dintr-o văpsală într-alta a să preobrăji mare vrednicie ţiind, socoti că dar aşeşi peste măsura lui i să giurui şi toată împărăţiia într-îmbe monarhiile să fie cîştigat i să păru (că plinirea poftei cît de mici peste toate hotarăle a toate monarhiile precum să fie covîrşit i să pare).

Cătră aceste mai adaosără pre Guziul Orb, carile cu frîmseţea fetii sale, Helgii, în dragostea a multor jiganii întrasă şi a multo ra minţi de frumseţea ei să nebunisă (că nu mai mult tăriia vinului în cap decît chipul frumosului în inimă loveşte). Cu carea şi părintele său, Guziul, macar că din fire orb şi slut era, însă fietecarile ce-l timpina cu toată lumina privelii îl îndămîna, şi de-şi feriia mîna de sărutat, la picioare-i cădea şi i să închina (că cine iubeşte din suflet pre cel din cămară mare fericire simpte a-i zdvori afară la scară). Cu acesta chip, cine mîna cea scurtă a Guziului a săruta să învredniciia, precum pre singură Helgea să fie îmbrăţăşind socotiia, şi cine lipicioase şi urduroase melciurile lui a pipăi să norociia precum roa trandafirilor, carii pre obrazul Helgii să deşchidea, să fie scuturînd şi iscusită mirosala lor să fie mirosind i să părea (că precum simţirea în lucrurile ce-s de simţit lucreadză, aşe pomenirea în fantazie tipărită şi zugrăvită ale sale pătrundzătoare sloboade radze). De poamă dară ca aceasta, macar că mulţi dinţi să ascuţise şi multe măsele să o muşce să gătise, însă, precum să dzice cuvîntul (că norocul nu împarte cu obrocul, ce unora varsă, iar altora nici pică), aşijderea (altora arată şi nu dă, iar altora, preste toată ştiinţa şi nedejdea lor nespuind şi neivind, preste măsură le dă). În care chip, şi cu gingaş trupul şi mîngîios statul Helgii au lucrat, de vreme ce vîrstnicii şi cei din neamul ei nu numai cu mînule întinse, cu braţele deşchise şi cu minţile uluite o aştepta şi o poftiia, ce încă şi cu sufletele topite şi inimile arse cui va cădea acea norocire şi cui să va tîmpla acea fericire, dzua şi noaptea cu gîndul mai rău şi mai cumplit decît cu trupul să pedepsiia şi să chinuiia (că chinul trupului carnea domoleşte, iară pedeapsa sufletului, oasele topind, inima răneşte), şi acmu-acmu, din dzi în dzi şi din ceas în ceas, fietecarile norocul cu jele chemîndu-şi, şi de s-ar cumva altuia, iară nu şie, tîmpla, sabii, cuţite şi tot feliul de otrăvi cumplite, de nu celuia ce au luat norocul, şie celuia ce au rămas cu focul gătiia. Toţi ibovnicii şi patimaşii dragostii Helgii într-acesta chip în toate suflările şi răzsuflările lor, ca finicii în focul lor murind şi iarăşi înviind, norocul tot precum au ştiut ş-au giucat giocul (căci toţi cereştii durerile pemintenilor simpt şi să milostivăsc, numai norocul, dacă-şi întoarce faţa, nici a jeli ştie, nici a să milostivi poate), şi precum cîteodată frica vulturului pre iepure după broască mărită, aşe voia norocului pre Helge după Cămilă au măritat.