Aşedară, şi într-acesta chip Hameleonul, după ce cît putu cătră toţi minciunile fiarsă, coapsă, sără, pipără, înghiţi şi borî, într-un duh la locul unde Inorogul să afla alergă. Căruia, după politicescul obiceiu închinîndu-să şi toată fericirea rugîndu-i şi menindu-i, dzisă: „După porunca domnului şi cruţătoriului mieu, toate le-am plinit şi încă cîte vechiul prieteşug şi adevărata dragoste pofteşte şi preste poruncă cele cădzute am adaos, de vreme ce cîte spre folosul şi binele tău cătră Şoimu am grăit şi am întărit, a le povesti, nici început au, nici săvîrşit (o, bat-o urgiia cerească, jiganie vicleană, cît de pestriţ şi de vărgat grăieşte!). Ce în scurt (precum să dzice cuvîntul că gura carea singură pre sine să laudă, pute), cum am chivernisit şi cum am silit a chivernisi şi lucrurile împreunării a tocmi, mai mult a mă lăuda nu mi să cade, de vreme ce sara va arăta împreunarea şi dimineaţa a lucrului răzsunarea, căci toate după poftă şi după voie vor ieşi. (Caută chipul voroavii a viclenii jigănii, că să asamănă unor icoane, carile mutîndu-să din loc, i să schimbă faţa). Căci mijlocele ce prepus aveai din mijloc le-am rîdicat, pre dulăi şi de ştiinţă şi de loc departe i-am depărtat, ochiul cu rău căutătoriu de tot l-am astupat, pre unde măiestrii şi silţe întinse au fost le-am stricat şi le-am fărîmat, toată piiedeca din cărare şi piatra poticnelii din cale am mutat, amînduror inimile, spre priimirea dragostei am gătat şi toată surceaoa supt focul începăturii şi toată ciraoa pre jăratecul săvîrşirii am pus şi am supus. Una au rămas, şi aceia foarte pre lesne: adecă oricînd aţi vrea, atuncea împreunare a avea să puteţi. Deci, cît despre partea şoimului ieste, eu, robul tău, atîta i-am uns sufletul şi i-am muiat inima, cît cu mare dor şi cu nespusă poftă nesăţioasei privelii străluminatii tale feţe a să împreuna şi cu dulcele şi mîngîioase voroavelor tale a să învrednici asteaptă. „

Inorogul, macar că nu aşe credzute giurămînturile, neprepuse cuvintele şi neprimejduioase împreunările avea (că în inima neprietinească care prepus nu încape? Şi gîndul vrăjmăşesc ce lucru împotrivă nu scorneşte?), însă întîi dreptăţii bizuindu-să (căci ascunsul inimii sale de pricina vrăjbii curat a fi chiar ştiia), apoi o parte a socotelii evgheniii Şoimului dînd (căci neamul vechiu şi cel de bună rudă după a nunţii întregiune pete şi imăciuni de ocară noaă cu nevoie priimeşte). Că Şoimul acela din neamul său persiesc era, carii decît ceşti evropeşti cu multul mai buni sint (însă bunătatea Şoimului în vrăjmăşie şi în iuţime de nu să va lua). De care lucru, socotiia că în numele vechiu poreclă nouă şi în neamul cinstit hula ocărîtă nu va suferi. Şi aşe, cătră Hameleon cuvînt dede, precum în desară la prundiş să va coborî.

Hamelionul, răspuns ca acesta luînd, vesel înapoi să întoarsă, de unde întîi la crocodil mărgînd, întîi lui de într-acea seară vinirea Inorogului ştire îi dede: pre unde ieste să între şi pre unde ieste să iasă îi arătă, unde trebuie să păzască şi vremea înturnării lui cum să pîndească foarte bine şi de toate pre amănuntul îl învăţă.

De acolea apoi la ogari, la cotei şi la alalţi spurcaţi dulăi să dusă, cărora aşijderea plinirea bucuriii şi vinirea vînatului le povesti. După aceia şi mai pre urmă la Şoim vini, căruia, ca şi celorlalţi, de adunarea în desară îi spusă. Încă iarăşi căpacul minciunii deasupra tingirii vicleşugului adăogînd, chip de mare rugăminte cătră Şoim arăta şi pre toţi dumnădzăii îl giura să nu cumva sfîrşitul împreunării bune în capul începăturii rele să iasă, şi el în chipul măiestriii răutăţii să cadă. Şi altele multe cătră acestea dicăind şi în uscat înghiţind, cuvinte căptuşite îngăima şi teie de curmeie lega. Aces tea într-acesta chip făţarnica lighioaie în oala fărălegii dzama nedumnădzăirii cu lingura vrăjmăşiii zămintind şi vînturînd, ca cum slujba ar fi plinit, de la Şoim voie şi iertăciune îşi ceru, ca întracea sară la culcuşul său spre odihnă să să ducă, arătînd că, de multe alergări şi zbuciumări, de tot ostinită şi obosită ieste. Însă şi aceasta pre mai mare a vicleşugului căptuşală o făcea, pentru ca în dzua ce va luci, peste noapte ce va să să nască ştiind, obraz încă mai obraznic a avea să poată. Adecă precum el de multă trudă biruit fiind, somnului ca morţii au fost dat şi de faptele carile peste noapte s-au tîmplat ca cum ştire n-ar fi avut (că precum multe dzua descopere, aşe mai multe noaptea acopere, socotiia).

Şi aşe, Hameleonul de la Şoim ieşind, dormire fără dormire să dormitedze şi somn fără somn să somnedze la stratul culcuşului său să dusă. ăO, mai bine în veci să fie murit decît dormire ca aceasta să fie dormit! O, mai bine mort să să fie sculat decît somn ca acesta să fie somnat ! O, mai bine într-o faţă şi aceia în piiatră să să fie întors decît ase în multe feliuri de stricăciune şi fără folos! O, faptă spurcată şi lucru scîrnav, o, batgiocură de batgiocurit şi ocară de ocărît, vino, dintele şerpelui, aleargă, coada scorpiii, şi adevărul mărturisiţi de să află la voi vinin şi toapsăc ca acesta ca carile supt limba Hameleonului din fire izvoreşte, din meşterşug să înmulţeşte şi spre băutura la inimă curaţilor să dospeşte şi să mesteşte! (Că otrava limbii, pre tot toapsăcul cît de vrăjmaş, a toată jiganiia cît de cumplită cu multul covîrşeşte.) Măsură-te, minciună, şi vedzi minciună decît toată minciuna mai mare! Cumpăneşte-te, vicleşug, şi cunoaşte vicleşug mai greu decît tot vicleşugul. Tîrîieşte-te, boală, şi simţi boală mai lîngedă decît toată boala. Sai, moarte, şi gustă moarte mai amară şi mai omărîtoare decît toată moartea! Spune, răutate, de ieste în tine răutate de rea cît aceasta răutate ! O, răutate, răutate, de trii ori răutate şi iar răutate.

Deci Hameleonul, după ce dulăilor amuţăturile şi năvrăpiturile pre cît mai mult putu întărtă, pre crocodil, precît mai rău şi mai vrăjmaş ştiu, îl aţiţă şi toate cele spre vicleşugul şi scăderea Inorogului, pre cît prin mînă îi vini, gîndi, grăi, lipi, dezlipi, aşedză, făcu şi isprăvi, peste noapte în loc de somn cu răutatea, singur şie, nu numai ochii şi tot trupul îşi acoperi, ce încă şi inima şi sufletul cu grele întunerece peste tot căptuşindu-şi îşi ponegri, de unde sunetul tîmpenii de cu sară lovit, a doa dzi ca preste vali răzsunate, glasul dimpotrivă din ceas în ceas a audzi, cu sete aştepta.

Partea a şesea

Inorogul şi dreptăţii bizuit, şi datului cuvînt şi giurămînt sprijenit fiind, după ce cea de obşte făclie lumina supt umbre îşi duce şi faţa pămîntului cu brîul întunerecului să încinge, din vîrvul munţilor la locul locul numit în prundiş să coborî, unde nu după multă vreme şi Şoimul viind, cu cinste şi cu plecăciune îi dede închinăciune. Cătr-aceasta cădzute ţeremonii şi cinsteşe plecăciuni, precum din chipul dinafară, aşe din sufletul dinluntru arătînd, tînd pe sine norocit, tînd ceasul împreunării fericit şi de buni chedzi numiia, de vreme ce de împreunare dorită ca aceasta şi de pofta spre carea de multă vreme inima îi sălta, lipsit şi neînvrednicit n-au rămas. Aşijderea, tuturor cereştilor mulţemită făcea, pentru căci sănătos şi de toată grijea pizmei neprietineşti neatins şi nebetejit pre Inorog vede. După aceasta cu multe chipuri să arete siliia, precum macar că din porunca stăpînească împotrivnic a fi s-ar fi vădzut, însă amintrilea pururea cu bun gînd şi cu chiară inimă cătră dînsul au fost şi ieste.

Deci pre o parte ca o slugă, celea ce slugii credincioase s-ar fi cădzut a isprăvi au vrut şi s-au nevoit, iară pre altă parte aşe lucrul au cumpănit, ca nici stăpînului său vicleşug să facă, nici după porunca nedreaptă dreptatea să calce (că atuncea numai schimosirea slujbei ieste lăudată, cînd pentru voia dreptăţii voia stăpînului să calcă). Ce ca ce cu nedreptate şi cu răutate s-ar fi poruncit a să face, aceiaşi cu cinste şi cu dreptate din urăciune spre dragoste şi din vrajbă spre pace a să întoarce au silit şi precum bună şi vîrtoasă nedejde are, dzicea, că ce cu amară neprietinie s-au început, aceia cu dulce frăţie să să istovască şi să să plinească (că precum căldura soarelui din grăunţele putredzite spicele verdzi a odrăsli face, aşe sufletele înţelepte din împuţita vrăjmăşiie frumos mirositoare a dragostii flori a răzsări prefac).

Cătră acestea şi Inorogul celea ce să cuviniia priimiri de închinăciuni îi da, buna-i socoteală şi a sufletului orînduială îi lăuda şi cu tot feliul de cuvînt dulce şi cuvios data-i cuceritură îi lua. În scurt, la începătura dialogului între dînşii sosiră şi unul de altul pricine vrăjbii, carile şi pentru ce ar fi fost, a întreba începură, Inorogul întrebarea într-acesta chip înainte puind: „Toate lucrurile fireşti cîte soarele vede, lumineadză şi încăldzeşte, fără pricinitoriul clătirii lor nu numai a nu fi, ce aşeşi nici a să gîndi pot. Una numai şi aceia singură slobodă voia muritorilor ieste, carea fără nici o pricină şi fără altă îndemnare a sa hirişă clătire are şi singură şie şi clătitoriu şi clătire a-şi fi şi a-şi face poate. Cătră carea macar că dinafară viitoare spre clătire-i îndemnătoare multe şi în multe chipuri a i să adaoge şi spre plecarea într-o parte, trăgătoare, împingătoare, asupritoare, rîdicătoare, lesnitoare, îngreuitoare, iuşurătoare, lăţitoare, strîmtătoare şi altele asemenea acestora a-i vini şi a i să tîmpla pot.

Însă orice ar fi fapta de făcut, de bine sau de rău, de scădere sau de folos, a o ispiti, a o cerca, a o afla şi într-o parte clătirea a-şi alege singură şie stăpînitoare şi în toate volnică ieste, atîta cît vădzind şi înţelegînd binele, din volnica voie răul a urma, a alege şi a face poate. De pre care lucruri într-această mare şi puternică monarhie carea în pieptul muritorilor să cuprinde, doaă chipuri sau, mai adevărat să dzic, doaă tipare a doaă chipuri a avea aievea şi tuturor cunoscut a fi poate. Adecă unul mai mult decît firesc şi oarece ceresc şi dumnădzăiesc, iară altul mai gios şi mai puţin decît firesc şi oarece ceriului şi firii împotrivă. Cel dintîi binelui, cest de pre urmă răului însoţitoriu şi următoriu şi aşeşi de tot moştenitoriu şi purtătoriu ieste. Că amintrilea, dinafară clătitoriul în voia slobodă putere şi biruinţă de ar avea, nici voia slobodă slobodă ar fi, nici de bunătate laudă, nici de răutate hulă cu dreptul i s-ar cădea. De unde să arată că între muritori obiceiul voroavii şi deprinderea limbii în zădar ieste, cu carea încotro voia din voia ei să să fie pohîrnit vrînd, să ne înştiinţăm. Carea ar fi fost a clătirii pricină a întreba ne-am obiciuit şi pentru ca zugrăvala răutăţii să acoperim, puterea voii slobode într-un chip cu altă zugrăvală, aşeşi de tot tăgăduim. Ce oricum ar fi, greşala învechită chipul negreşelii luînd, după învechita obiciuire, dzic, vrere-aşi şi aşi pofti, iubite priietine, ca să pociu şti, aceştii asupra mea vrăjmaşe şi de cap goană, carea şi ce i-ar fi fost pricina? Şi de nu toată răutatea din singură voia şi inima muritorilor purcede, alta, cînd, cum, ce, şi pentru ce să fie fost?"

Şoimul răspunsă: „Celea mai vechi şi mai de demult începături cum ar fi fost nici a le şti, nici ştiute a le grăi pot (că precum nu toate avutele folositoare sint, aşe nu toate ştiutele vorovite vreun folos aduc). Iară din cît şi a şti şi a grăi pot, din ceste mai de aproape ieste aceasta, că jiganiia cu talpa de gînscă, cu colţii de ştiucă, adecă Vidra, vulpea peştelui şi peştele vulpii, mai denainte pînă din monarhiia dobitoacelor şi a tuturor jiganiilor a să izgoni, în mare dragoste şi prieteşug cu Corbul să avea, atîta cît, cînd Corbul din vîrvul copaciului crîngăiia, Vidra din fundul pîclei răspundea, şi cînd Vidra soldzii peştelui înghiţiia, grumadzii Corbului simţiia (căci adevărata dragoste capetelor funii <i> să asamănă, ca cînd unul într-o parte s-ar trage, altul neclătit a rămînea nu poate). Deci Vidra, epitropiia pre acele vremi ţiind, de pururea jalobă şi grele pîri cătră Corb trimitea, precum Inorogul, Filul, Lupul, Pardosul, Rîsul, Veveriţa şi încă alte cîteva din jigănii ascultării şi stăpînirii ei nu vor să să supuie, ce în tot chipul statul monarhiii să tulbure şi tot trupul publicăi spre răzsipă să aducă îmblă.

Deci Corbul, de unele ca acestea audzind, să tulbura şi cîte un priietin pentru un priietin pofta şi cererea ce i-ar fi fost a-i plini şi a-i face siliia şi pre priietinii ei priietini, iară pre nepriietinii ei nepriietini îi ţinea şi-i avea. De unde (dragoste şi prieteşugul numai cătră un chip spre multe chipuri ură şi vrăjmăşie au scornit), şi aşe, pre cît a mea slabă socoteală a agiunge poate, începătura răcelii şi împotrivirea inimilor să să fie scornit socotesc." Inorogul: „Aceasta foarte bine am înţeles-o şi, precum dzici, aşe ieste. Numai încă mai dintr-adînc începătura lucrului a şti ţi să cade. Că precum mai sus ţ-am dzis, toate clătitele fireşti, pricina clătitoare firească cearcă. Iară în faptele voii slobode nu pricinile clătitoare, ce a căror clătite pricină clătitoare să fie fost să întreabă." Şoimul: „Foarte cu dragă inimă aşi pofti ca pentru acesta lu cru mai într-adevăr să mă înştiinţădz".

Inorogul: „De vreme ce aşe cu sete pentru rădăcina lucrului acestuia a te înştiinţa pofteşti, dinceput a ţi-l povesti nu mă voi lenevi. Însă pre cît lungimea istoriii ar pofti, scurtimea vremii mînă nu-mi dă, căci iată şi cîtăva parte a nopţii au trecut şi pre aceasta vreme cineşi la ale sale a să afla s-ar cădea (căci multe şi în multe chipuri sint sigeţile şi nălucirile nopţilor tăcute, carile prin întunerec îmblă şi vîjîiesc, iară în lumină lovăsc şi rănesc). Deci pre cît mai în scurt voi putea şi în puţine cuvinte toată lungimea şi lăţimea poveştii a cuprinde mă voi nevoi.

Vii şti dară că odînăoară Monocheroleopardalis din toate jiganiile pămîntului mai vestit şi mai ales era (nici de alcătuire a atîtea numere într-un nume te mira, căci mai pre urmă şi aceasta taină vii înţelege), a căruia vrednicie, macar că lumii ştiută ieste, însă într-acesta chip numele, slava şi puterea adăogînd, pînă într-atîta au crescut. Acesta din părinţii săi oaie zămislit şi născut era , deci întîi, şi la chip şi la fire, mieluşel. Iară după ce la mai mare vîrstă crescu şi în toată turma în fruntea a tuturor areţilor ieşi, împotrivă a căruia, a sta sau în cap a să lovi, nici un berbece să putea afla şi carile prin necunoştinţă precum împotrivă îi va putea sta i să părea, deodată numai ispita puterii frunţii făcea, că a doa lovitură nici aştepta, nici mai suferiia. Aşe el toată turma decît păstorii mai bine păscînd şi otcîrmuind, un lup vrăjmaş şi lacom din fire, dară de foame încă mai vrăjmaş şi mai cumplit făcut, cu mare răpegiune şi cu fălcile căscate totdeodată pre berbece să-l fărîme, să-l spintece şi să-l înghiţă vrăjmaş viniia.

Berbecele, vădzind pre lup aşe de cu mare răpegiune asupră viindu-i şi acmu vremea în desară, cînd dzua cu noaptea să îngînă, fiind, pre lup unul din areţi să fie şi după obiceiu precum în capete să să lovască vine, socoti. Într-această socoteală berbecele aflîndu-să, din toată groaza şi frica lupului afară era şi aşe în tîmpinare-i fără nici o spaimă ieşind, ca pre un arete, aşe de chibzuit şi de tare în frunte îl lovi, cît poftorire a mai face nu mai trebui, de vreme ce coarnele prin tidva capului lupului pătrundzind, fruntea zdrumicîndu-i, crierii afară îi vărsă. Lupul într-acesta chip vîrtos lovit şi rănit, fără de a doua răzsuflare, viaţa pre moarte îşi schimbă. Aretele mai tîrdziu vitejiia ce făcusă cunoscînd, carea măcar că din tîmplare fusese, însă îndată duhurile cele de arete ce purta îşi schimbă şi pînă în dzuă din oaie în jiganie şi din arete în lup să mută. (Că tîmplările fericirii la cei mai mulţi obiceile firii a muta pururea s-au vădzut). Aşe berbecele preobrajenie ca aceasta luînd, îndată din neamul său răzleţindu-să, după firea lupilor codrii, cîmpii şi munţii a cutreiera începu şi multă vreme a vieţii sale într-acesta chip în streinătate îmblînd şi petrecînd , odînăoară la loc ca acela a nemeri i să tîmplă, unde decît toate jigăniile mai mulţi pardoşi să afla. Acolo nu după multă vreme, ce să vînedze şi cu ce viaţa să-şi sprijenească neavînd (căci mulţimea pardoşilor pre altele aşeşi de tot împuţinase), cu dînşii de luptă a să ispiti începu. (Că pofta biruinţii toate ispiteşte şi nevoia toate învaţă, ales în primejdiia vieţii lipsa sosind). Deci aşeşi din ispita dintîi, lucrul cu fericire şi după voie a vini i să tîmplă, de vreme ce întîiaşi dată cu cel mai mare şi mai groznic pardos de luptă să apucă, pre carile, după multe nevoi şi nu cu puţine a vieţii cumpene şi primejdii, îl birui şi-l omorî. A căruia duhuri îndată luînd, precum din arete lup, aşe din lup pardos să făcu. După mare şi primejdioasă biruinţă ca aceasta, pardosul mai înalte şi mai puternice duhuri în sine simţi, carile în trupul şi pieptul pardosului de încăput nu era, şi aşe, de ispită, spre lupta leului să apucă (că toate în lume de să şi cuprind în hotarăle sale, iară pofta a cinstei mai mari şi a biruinţii mai tari, nici în lat cîmpul a tot pămîntul, nici înalt muntele a tot locul a să opri sau a să îndestuli poate). Ce leul prea vîrtoasă şi puternică jiganie fiind (precum poţi cunoaşte), nu pre lesne îi fu duhurile a-i lua, căci adese şi mai în toată vremea ispita monomahiii făcînd, în carea macar că nu să biruia, însă nici titulul biruinţii a lua putea. Aşe ei în toate dzilele la luptă, ca la o scoală, să ispitiia şi să deprindea, pînă cînd pardosul pricepu că nu altă ceva de la cea deplin biruinţă îl împiiedecă, fără numai iuţimea picioarelor şi sprintiniia carea leul în trupul său purta. Că de multe ori pardosul acmu mai dobîndind biruinţa, leul, cu iuţimea dinainte-i i să feriia şi cu acesta chip cea desăvîrşită biruinţă îi tăgăduia. Pardosul, într-acesta chip pricina neizbîndii sale bine cunoscînd, cătră vîrtoase duhurile pardosului, grea greuimea filului şi sprintină iuţimea inorogului adaosă şi mai cu de-adins cu ascuţit şi nebiruit cornul a monocherului într-armîndu-să, într-o luptă numai toată biruinţa asupra leului dobîndi, în carile îndată şi fără nici o împiedecare să şi mută (că precum nuării după vînturi aleargă, aşe duhurile după biruinţe să pleacă). Firi, duhuri şi puteri ca acestea născutul miel în sine strîngînd şi alcătuind, în doaă hirişe numere şi le-au împărţit; unul: Provatolicoelefas , altul: Monocheroleopardalis. Ce dintr-acestea cest mai de pre urmă mai mult obiciuindu-să, precum în nume, aşe în fire Monocheroleopardal au rămas. Aşe dară, toate firile într-una boţind, blîndeţea oii, înţelepciunea lupului, cunoştinţa pardosului, greuimea filului, iuţimea inorogului şi vîrtutea leului în sine nebetejite şi nesmintite le feriia şi, din dzi în dzi încă mai adăogîndu-le, la stepăna cea mai de sus le înălţa şi le suia. Şi aşe, toată cinstea, lauda şi puterea a tuturor jiganiilor dobîndi. Deci jiganiile toate, de atîtea vrednicii încungiurat şi împregiurat vădzindu-l, cu un duh şi cu o inimă îl rugară ca oblăduitoriu, purtătoriu şi despre tot împotrivnicul păzitoriu să le fie. Monocheroleopardalis, prin cîtăva vreme a tuturor viaţa în mîna sa să priimască ferindu-să, această rugăminte a lor să priimască să tăgăduia. Însă pînă mai pre urmă pre cel ce luptele a atîtea vrăjmaşe jigănii a-l birui nu putusă, moale rugămintele înfrîngîndu-l şi umilite cuvintele înduplecîndu-l, după pofta lor îl adusără (că precum răspunderea moale frînge mîniia, aşe rugămintea cu umilinţă porneşte cruţarea). Carile a tuturor chivernisire în palmă şi a tuturor otcîrmuire în samă luînd, prin cîtăva vreme cinsteş, frumos, drept şi cu înţelepciune, cum să cade, pre toate jigăniile şi dobitoacele giudeca, îndrepta, ocrotiia, păziia şi stăpiniia (că atuncea publica înfloreşte şi odrăsleşte, cînd stăpînii miluiesc şi ceartă în dreptate şi supuşii ascultă şi slujesc din dragoste). Aşe cît în vremea stăpînirii lui nici ochiul nepriietinului s-au veselit, nici budzele vrăjmaşului s-au zimbit, nici inima împotrivnicului s-au învoieşeat. Ce precum cereştii (ah) de multe ori peminteştilor a zavistui s-au vădzut, aşe şi Monocheroleopardalis de sigeata lutului mai denainte de vreme nerănit şi de tîmplările ţărnii neprăvuit a rămînea n-au putut , de vreme ce încă în puterile firii sale fiind, în carile a multora nedejde şi viaţă să rădzima, cu mare a tuturor pagubă şi nesuferită jele, cătră cele de sus lăcaşuri s-au mutat , ca cel ce leu între dobitoace de vîrtos să lăuda, leu între stelele ceriului în veci să luminedze s-au aşedzat, în urma sa doi numelui său moştenitori, pre Fil adecă şi pre Inorog lăsind. Deci la săvîrşitul lui a fi şi la începutul lui a nu fi, Filul (carile şi de stat, şi de vîrstă mai mare era), pentru une pricini departe în munţii de la Grumadzii-Boului trimăs era , a cării trimeteri pricini de povestea noastră abătută fiind, a le povesti părăsim (că voroava nu în vremea şi la locul său, ca rafturile de aur în capul măgariulul să prind). Iară Inorogul, acolea de faţă aflîndu-să, toate supusele şi nesupusele jigănii lor chivernisitoriu şi stăpînirii părintelui moştenitoriu a fi îl aleasără şi cu toţii într-o inimă şi într-un glas în scaunul oblăduirii îl ridicară. Ce precum să dzice cuvîntul (că fericirea grab nică curînd oboseşte), de vreme ce pe aceia vreme Vidra la locul prundişului, unde acmu noi sintem, a lăcui să tîmplase, carea cu multe chipuri de linguşituri şi cu a Corbului mijlocii în dragostea monarhiii pasirilor întrînd. Corbului prin scrisori într-acesta chip înştiinţa, că, „de vreme ce Monocheroleopardalis dintre vii au lipsit şi toată împiedicarea poftii noastre din mijloc s-au rîdicat, să sileşti şi să te nevoieşti, te rog, ca stăpînirea asupra dobitoacelor mie să mi să dea. Iară eu voi face ca toată vita grasă şi toată carnea săoasă domnului şi stăpînului mieu în mîncare şi tot singele cald şi săţios în băutură să să dea." Corbul, întîi pentru cea din fire lăcomie ce avea, apoi pentru căci nu puţină pizmă şi zavistie asupra dobitoacelor purta, de vreme ce prin toată vremea a stăpînirii lui Monocheroleopardalis, rar şi mai niciodată cu odihnă şi cu ticneală stîrvurile cerceta şi aşeşi singe cald să bea sau carne proaspătă să mănînce în viaţa lui nu s-au învrednicit. Cătră aceasta şi altă pricină să adăogea, că fata Corbului, Mreana, la vîrsta căsătoriii agiungînd, pre tîlhariu chelariu Corbul socoti să facă şi Vidrii femeie să o dea aleasă. Aşe dară, Corbul, ştiind că trăind Monocheroleopardalis, precum despre munţi, aşe despre cîmpi, toate străjuite şi păzite era, iară acmu el lipsit, precum să dzice cuvîntul (că pre leul mort şi şoarecii să caţără), îndată tuturor dulăilor de casă ştire dede pentru ca cum mai curînd şi pre cît mai tare vor putea cu lătrături şi cu brehăituri prin toate locurile spaimă şi groază să dea (căci dulăii cu Corbul de pururea însoţire avea). Dulăii îndată toţi munţii cu dealurile şi toate văile cu pădurile de cehnituri şi de schilălăituri împlură, de a cărora rău menitoriu, spurcate şi greţoage glasuri, toate dobitoacele să înspăimîntară, şi unele într-o parte, altele într-altă parte capetele să-şi cruţe o plecară (că cînd capul să ameţeşte, picioarele dovedesc, şi cînd mădularile buiguiesc, lipsa criirilor arată). Aşe dară, totdeodată iele împrăştiindu-să şi fietecarea unde şi cum putea amistuindu-să şi aciuîndu-să, atuncea Corbul vreme află ca toate după reaoa sa voie să facă şi pre Vidră din baltă în curte şi din tină în scaun să o urce, ca jiganiia în neam cu prepus tuturor dobitoacelor împărat şi stăpînitoriu să fie (o, ceriu şi păminte, au din nuări piatră şi din cremene picături de apă vii să scoţi? Că rămîn firile precum au început, precum toate să cunosc la sfîrşitul spre carile năzuiesc).

A Vidrii dară schimositură de stăpînire ca aceasta făcîndu-să, dobitoacele toate în toate părţile prin cîtăva vreme pribege şi de la locurile şi sălaşele lor streine petrecînd, cele mai multe dintr-însele acmu vivorul înstreinării şi holbura rătăcirii nemaiputînd suferi, capetele plecîndu-şi, cerbicea supt greu şi aspru giugul tirăniii Vidrii îşi plecară şi cineşi pre la lăcaşurile lor să înturnară (că coliba în ţarina sa şi bordeiul în pămîntul său decît palaturile în streinătate mai desfătate şi mai frumoase a fi so cotiră), fără numai Lupul şi Pardosul (carii pre aceia vreme Monocheroleopardalului foarte credincioşi şi de aproape priietini era), din socoteala lor neîntorşi, departe, în Ţara Cîmpilor, prin multă vreme ramasără, adecă pînă la vreme stăpînirii Filului. De care lucru, toată pasirea de singe vărsătoare pre aceşti doi mare pizmă şi mînie avea. Inorogul, încă şi de ai săi părăsit şi tirăniia Vidrii întărită şi în toate părţile întinsă şi lăţită vădzind, să sculă şi în munţii înalţi, carii la Grumadzii-Boului să află, unde şi Filul să afla, să dusă. Ce dintîi pre la cetatea Deltii cătăva vreme locurile cercetînd, în prundişul acesta să aşădzară. Vidra ştiind că stăpînire în silă au apucat şi cu tirănie ieste să o ţie, aşijderea pre drepţii moştenitori între vii ştiind, ea viaţă cu tic neală să ducă nu va putea, cu fel de fel de amestecături cătră monarhiia Vulturului şi cătră Corb îi pîrîia, însă toată pîra într-aceasta să închidea, dzicînd: „Filul şi Inorogul vii rămîind, şi voi, şi noi viaţă cu lineşte şi stăpînire cu slobodzenie să pe trecem şi să facem nu vom putea, căci nu numai a mea, ce încă şi a voastră nebiruită monarhie a tulbura şi a o răzsipi vor sili şi răutăţile lor una după alta ca valurile vor să urmedze (că marea nu de altă, ce de vînt faţa îşi schimbă, vîntul vivor, vivorul hol bură, holbura furtună, furtuna valuri, valurile primejdie vaselor şi peirea celor din vase aduce)".

Corbul, macar că în curîndă vreme de spurcat lucrul ce făcuse într-ascunsul inimii sale rău să căise, căci Vidra nu multă vreme la cuvîntul dat ş-au stătut, nici căsătoriia cu fata lui, Mreana, şi rudeniia ce făcusă din firea ei au mutat-o, ce, după cea hirişă şi veche fire, mai mult pre ascuns decît la ivală îmbla şi mai cu drag prin fundul apelor decît la uscat să primbla şi gînduri împo trivnice împotriva Corbului fierbea. De unele ca acestea Corbul înţelegînd, de mare căinţă şi de grea dosadă tare să năcăjiia, însă de a lumii ruşine pentru lucrul ce lucrase aievea a să căi şi de împietrirea inimii ce avea pentru greşala ce greşisă de tot a să pocăi nu putea (că inima în răutăţi îngrăşată de gîndul căielii să vitioneşte, iară cu pocăinţa să omoară). Ce cele ce Vidra împo trivă-i făcea, ca cum nu le-ar pricepe, cu ochiul cunoştinţei le tre cea (însă din inima pizmătare răbdarea cînd izbucneşte, atun cea răbdarea, nu vrednicie, ce răutate la vremea sa naşte, că tot pizmătariul din neputinţă, iară nu din bunăvoie rabdă). Cu o pri cină ca aceasta şi a Corbului răbdare şi aşe adîncă tăcere să spîndzura, de vreme ce pre Vidră organul răutăţii avînd, supt numele ei pre cei ce i să părea împotrivnici în toate părţile-i go niia şi în tot chipul fără nici o cale îi dosediia şi-i păgubiia. În scurt, Corbul cu mîna altuia şerpele din bortă a scoate siliia, dară în zădar. Că Inorogul, precum mai sus s-au pomenit, în munţi ducîndu-să, acolea pre Fil află, cu carile sfatul obştiindu-şi, lucrul pre o cale îşi pusără şi, nu după multă vreme, din dobitoacele şi jigăniile împrăştiiate, precît mai curînd putură, la un loc le adu nară. De ciia la vrăjitorii vremii aceiia mărgînd, hrismul Pleonexiii de la capişte Epithimiii învăţat foarte pre mulcomiş le cîntară:

În cindzăci de singeroase

Vom pre cele lăcrămoase,

Ochii umedzi să le ştergem,

La moşie să ne mergem.

Vidra peşte, Corbul stîrvuri

Cerce-n vîrtopi, nu prin vîrvuri

Să să urce fără cale

Şi să-şi cate ale sale.

Vrăjitorii Epithimii<i> stihurile acestea citind şi de cîteva ori procitindu-le, tîlcul acesta să fie înţăleasără, adecă cindzăci de căpuşi (carile sint pungi de piiele cu singe împlute pline de supt singele strein, jirtfă Pleonexiii vor să aducă, pentru ca de supt tiraniia Vidrii şi vrăjmăşiia Corbului mîntuindu-i boadza, la moşie şi să-i ducă şi din nevoia robiii scoţindu-i, voia cea rea şi lacrămile în veselie şi bucurie să le întoarcă. Deci vrăjitorii, jirtfa priimind, descîntecul buiguirii le citiră, cu carile întîi pre Corb în som nul nesimţirii băgînd, pe Vidră din scaun pohîrniră, carea, în legătura vrăjii stăpînit cunoscîndu-să, într-acele părţi mai mult zăbavă a face nu putu, ce îndată, cu Mreana, fiica Corbului, şi cu alalţi ai ei rude, lindini, păduchi, lipitori şi cîrcei, sculîndu-să, la gîrlele Grumadzii-Boului să dusă. Iară Inorogul, din bunăvoie pentru strajea în munţi rămîind, pre Fil la moştenirea părinţască trimasă.

Corbul, de aceasta în ştire luînd, de mare mînie cu urgie încins, cu bogăţiia simăţ, de minte răzleţ, cuvinte lăudăroase şi duhuri ca focul de mînioase a slobodzi începu şi ca acestea, ni în faţă, ni în dos, cu mari îngrozituri dzicea: „Pentru ce Inorogul au scos cuiul pre carile eu l-am bătut? Pentru ce Filul al său ş-au luat? şi asupra gîndului mieu gînd au rîdicat? Aşe? Lasă, că le voiu arăta şi a cunoaşte îi voi face eu că a pasirilor monarhie ieste mai tare şi vor pricepe că Vulturul zboară mai presus decît toate trupurile, şi precum Corbul cu glasul său tot răul meneşte şi isprăveşte vor înţelege." Şi ce mai mult, iubite priietine, voroava să lungesc. Corbul, macar că în capul Vidrăi tot focul iadului a să grămădi bucuros era, însă răul cuiva, carile cu mîna lui nu să isprăviia, precum răzsipă în toată lumea să face i să părea, mai vîrtos că în scăderea Vidrei adaogerea altora socotiia, de care lucru, vrăjmăşiia carea asupra Vidrii cocea, asupra Ino rogului şi a Filului o borî.

Şi macar că la mijloc patru mii şi şepte sute de ani cu luptele din toate dzile au trecut, şi nu puţine singeroase jirtfe pre la capiştele bodzilor şi multe pre la nesăţioase lăcomiia vrăjitorilor s-au vărsat şi s-au împrăştiiat, însă Corbul de ce s-au apucat tot răul a plini nicicum rămăşiţă n-au lăsat, că într-adevăr, precum rău din gură să lăudase, mai rău cu lucrul au săvîrşit, de vreme ce iarăşi cu Vidra mîna au dat (că făcătorii de rău spre răul mul tor buni cu binenele a unui rău a să sluji obiciuiţi sint). Iarăşi dulăii ş-au întărtat, iarăşi ogarîi ş-au asmuţat, iarăşi coteii în munţi şi în păduri ş-au băgat, iarăşi în cîmpi măiestriile, în dumbrăvi silţele şi în rediuri mrejile ş-au vărsat, iarăşi tot dobitocul au spăriiat şi în toate părţile l-au împrăştiiat. Şi aşe, sfîrşitul tuturor tirăniilor şi începutul tuturor vrăjmăşiilor, iarăşi pre Vidră, cu tirănie mai cumplită decît toată tirăniia, ca locul altuia să tirănească şi lăcaşul dreptului fără milă să răzsipească, au trimis-o.

Filul, de acestea înţelegînd, întîi Lupului şi Pardosului ştire dede (căci aceştea pre aceia vreme dreptatea feriia), cari nu cu mică a vieţii primejdie, din întinse mrejile tiranului scăpînd, iarăşi la Ţara Cîmpilor pribegiră. Inorogul, în munţi precum şi mai sus s-au pomenit, aflîndu-să în locuri tari şi ascunse, în cătăva vreme aciuat s-au potolit. Aşijderea Filul, la Grumadzii-Boului viind s-au aşedzat, însă nu puţine asuprele despre vrăjitorii vremii trasă, de vreme ce Corbul cu toată nevoinţa sta, ca nu numai de hrană, ce aşeşi de viaţă să-l lipsască. Ce vrăjitorii, întîi de jir tfele vechi, apoi şi de cele noaă voia boadzii Pleonexiii plecînd, la ale sale să margă voie îi dederă (că mila Pleonexiii atuncea numai să clăteşte, cînd cele din faţă mistuieşte, iară de cele din dos în scurtă vreme cu mai multul nedejduieşte).

Aşe şi într-acesta chip, iubite priietine, Vidra tirăniia în mîna vrăjmăşiii şi vrăjmăşiia în dreapta tirăniii luînd, de ciia Corbul aievea vrajba, la arătare neprietiniia şi tot răul asupra Inorogu lui şi a Filului a plini, cîtu-i negrul bobului a lipsi n-au lăsat, ce dintîiaşi dată, toate după voie a isprăvi neputînd, vremea păştea, ca cînd va putea, atuncea să isprăvască. Aşe, Vidra cu răutatea Corbului agiutorită şi la epitropiia jiganiilor aşedzată fiind, pe Bîtlan la gîrle pentru paza pe aceia vreme lăsase. Carile nu după multă vreme pre Vidră de vicleană cătră Corb o vădi, adecă pre cum cu meşterşuguri viclene şi cu mari şi multe giuruinţe de jirtfe minciunoase pre la uşile vrăjitorilor îmblă, ca epitropiia pasiri lor să tulbure şi monarhiia să le răzsipască.

Asupra pîrîi aceştiia şi cîteva jigănii de singe mîncătoare so siră, între carile mai de frunte Lupul, Ursul, Vulpea, Ciacalul şi Strutocamila era. Acestea, încăşi tiraniia-i a mai suferi neputînd, în Ţara Pasirilor, la epitropiia Corbului, fugiră, cătră carile mare şi lăcrămoasă jalobă făcînd, întra-cesta chip dzicea: „Mare strîmbătate şi greu păcat cu noi ai lucrat, o, în lumină ponegrit, Coarbe, de vreme ce iarăşi în scaunul tirăniii asupra noastră vrăjmăşiia Vidrii ai rîdicat, jiganie carea nici în fire neam, nici în minte socoteală, nici în lucru vreun aşedzimînt stătătoriu a avea poate (că ce-i mai poftit? Stăpînirea. Şi ce-i mai cu greu? Stăpînirea.), şi cela carile pre sine neaşedzat ştie, stăpînire cu aşedzimînt să facă cum va putea? Aceasta dară, cu tirăniia ce face şi cu lăcomiia ce lucreadză, nu numai oile în munţi şi în păduri au împrăştiat, nu numai caprile prin văi şi prin vîrtopi au izgonit, nu numai boii, vacile şi hergheliile cu foc şi cu fier au ars, nu numai găinele de pene şi puii de tuleie au zmult şi le-au dzăciuit, ce acmu şi soldzii peştelui să radză şi să-l vînedze pe supt gheaţă va, dzicînd că firea ei de peşte decît de carne mai priimitoare ieste, lucru carile de firea şi de deprinderea noa stră prea departe stă. Deci acmu şi noi ale noastre pustii pără sind, de mare nevoie la menitoriu glasul tău am năzuit, ca iarăşi cu sfatul şi cu voia ta, pre tiranul acesta deasupră-ne să-l rîdicăm şi iarăşi pre stăpînitorii moşneni la locu-şi să chemăm. Căci nu mai într-acesta chip socotim că tulburările şi răscoalele acestea la aşedzimînt şi la lineşte a să aduce vor putea (că oala fierbînd şi de mare fierbinteală peste margini dînd, cu lingura apa vîn turînd, deodată cevaşi a să stîmpăra să vede; iară stînd focul neclătit, vărsarea de tot a să potoli preste putinţă ieste; deci la înfocări la carile vînturarea lingurii nu sporeşte, potolirea şi stîngerea focului trebuieşte)." Corbul, şi mai denainte cu pîra Bîtlanului asupra Vidrii aţiţat şi acmu cu jaloba acestora încă mai întărîtat fiind, cuvînt le dede că, pre cît va putea va sili, şi din tirăniia Vidrii îi va mîntui. Care pizmă Corbul la adunarea dintîi carea la cetatea Deltii ş-au izbîndit, unde pre Vidră dintr-îmbe monarhiile au izgonit-o (precum la locul său istoriia s-au pomenit). Corbul dară atîtea şi atîtea răutăţi şi îndrăpniciuni precum să fie făcut şi precum a multora răzsipă pricină să fie fost bine cunoscînd, însă nici aşe de păcat s-au pocăit, ce cu aceasta pri cină mai mari şi mai grele unul peste altul să grămădească au gîndit, de vreme ce pătimaşilor alt cuvînt le da, iară în reaoa inimă spurcat gînd purta (că răutatea inimii din fire rele, din răutate, răutate învaţă şi din cercetare pizmă şi izbîndă găteşte), adecă de pizma veche binele Inorogului şi a Filului nicicum nu-l poftiia, iară de pizma noaă pre Vidră dintr-îmbe monarhiile să izgonească (precum au şi făcut) şi al triilea chip să aleagă (pre cum la alegerea Strutocamilei s-au vădit) au socotit. La carea cu ce meşterşuguri spurcate şi cu ce vicleşuguri fără de lege s-au slujit pre larg la locul său s-au pomenit.

Iară cele mai pre ascuns ce să lucrasă pre scurt acmu să ţi le arăt. Vii şti dară, iubite priietine, că vădzind Corbul greşala ce cu Vidra făcusă, apoi inimile jiganiilor cunoscînd, că asupra Ino rogului şi a Filului stăruiesc, împotriva aievea să li se puie, so cotiia că multe nevoi şi grele gîlceve să vor rîdica (că cuvîntul împotrivă sabiia ascute, iară răspunderea lină frînge mîniia). Şi aşe, pre Lup în taină chemînd, dzisă: „Bine cunosc, o, priietine, că multe nevoi şi asuprele despre spurcata Vidră aţi tras şi încă multe asupră a vă aduce, de va putea, să găteşte. Însă noi, pen tru ca greşala să ne îndreptăm şi păcatul să ne răscumpărăm, împotriva şi spre pohîrnirea ei, pre cît în mînă ne va vini, cu tot sufletul ne vom nevoi. Pentru care lucru, o poftă am şi eu de la voi, ca mijlocitori fiind între noi şi între Fil şi Inorog, pace să alcătuim, şi aceasta întru tot adevărul şi curata inimă să fie (că decît pacea zugrăvită, războiul crunt mai curat şi mai fericit ieste)." Acestea Lupul de la Corb audzind şi precum din toată inima să fie încredinţîndu-să, să bucură foarte şi: „Acesta lucru foarte pre lesne să va face, răspunsă, de vreme ce eu adeverit sint că Filul şi Inorogul dreptăţii şi păcii plecaţi sint şi, îndată ce cuvîntul păcii din gură vor da, în inimă pecetluit şi tipărit le va rămînea. (Că curat ascunsul inimii singur şie şi icoană şi oglindă-şi ieste, în carea ce şi cum ieste de pururea să vede). Şi de vreme ce şi a ta poftă spre a dreptăţii chip s-au plecat şi pa cea îmbrăţăşadză, pentru acesta lucru ştire să le facem şi vii cunoaşte că cele de mine grăite nu numai din dragostea carea cătră dînşii am, ce mai vîrtos după voia adevărului s-au grăit. Însă pacea aceasta într-aceasta a stărui trebuieşte, ca de acmu înainte Vidrii împotrivă şi lor într-agiutoriu să fii."

În puţine cuvinte toată istoriia să cuprindzi, o, priietine, pen tru pofta, legătura şi isprăvirea păcii s-au grăit, s-au răspuns, s-au trimăs, s-au întors şi toate cele trebuitoare la mijloc puindu-să, prin chipuri de credinţă s-au isprăvit şi cu mari giurămînturi şi blăstămuri dintr-îmbe părţile tare s-au legat. (Ce la viclean pa rola dumnădzăiască şi basna poeticească tot o cinste au), în care chip şi Corbul în vreme ce giurămînturile cele straşnice să făcea, atuncea toate măiestriile vicleşugului prin toate locurile îşi întin dea şi cu mari giuruinţe de multe jirtfe pre la bodzi şi pre la vrăjitori ispitiia, ca pre o pasire, a căriia şi numele, şi traiul, şi lăcaşul împuţit şi scîrnav îi ieste, epitrop monarhiii dobitoace lor să facă siliia. Poţi şti şi numele pasirii, o, priietine, că Pupădza era, din Ţara Gemănării născută şi în satul Furcăi crescută, şi acmu, mai-mai în curţile funelor bătrîneţele ş-ar fi închis de nu ş-ar fi fost aşe de timpuriu puturos duhul slobodzit. Ce de aceas ta agiunge şi la cuvîntul nostru să ne întoarcem.

Corbului nici jertfele i s-au priimit, nici vrăjitorii după plăcere i-au vrăjit. De care lucru, socoteala într-alt chip de răutate a-şi muta i-au căutat, adecă pre proastă jiganiia Strutocamila în taină luînd, cu multe măgulituri şi învăluituri o ispiti. Chipul, statul, faptul, îm blatul şi căutatul în multe ritoriceşti tropuri lăudîndu-i, şi precum firea spre vîlfa stapînirii să o fie făcut, dzicîndu-i, s-au înşelat, au credzut şi aşe şi ea s-au cunoscut, săraca, precum la întrebarea ei frumos s-au pomenit. Unde Corbul cu siloghismul de vrednică ade verind-o, coarnele boului, coada păunului şi cu penele lui înda torind-o, epitrop Leului şi stăpînitoriu dobitoacelor au pus-o. Unde şi pînă astădzi, cu minunea a toată lumea, stăpîneşte (că de multe ori cel greşit nemerit şi cel nemerit greşit iese).

Aşedară Corbul, o, priietine, organul răutăţii, iară nu răutatea, nici pizma ş-au schimbat, chipul neprietiniii, iară nu vrajba spre pace ş-au mutat, de vreme ce la acea adunare carea întîi la ce tatea Deltii s-au făcut, nu după cum cuvînt cu giurămînt avea dat, nici drepţilor moşneni agiutoriu au fost (căci, precum ştiut îţi ieste, Filul încă acolea agiunsese şi cu tine împreunare avuse se, cătră carile singur tu mare priinţa Corbului arătaseşi, carea mai pre urmă căptuşită au ieşit), ce cu tot mijlocul inimile ale altor jigănii după pofta sa să le întoarcă, cu feliu de fel de meşterşuguri, au silit, pre unele cu înfricoşeri, pre altele cu spărieri, pre unele cu îngroziri şi spăimîntări, pre altele cu giuruinţe şi cu dări, siloghismul ce pentru Strutocamilă la mijloc să puie vrea, a priimi, vrînd-nevrînd, le-au silit şi a învoi le-au făcut. Care lucru, după cum ştii, isprăvindu-l, încă mai cumplită şi mai vrăjmaşă goană asupra dreptăţii au scornit, carea şi pînă astădzi, precum vedzi, să trăgăneadză (iară a tot lucrul sfîrşitul la ce iese vremea arată şi norocul învaţă). Acestea dară, o, priie tine, au fost pricinele şi începăturile şi acesta au fost pricinitoriul şi începătoriul vrăjbilor, răscoalelor, goanelor şi războaielor cari le întru monarhiia dobitoacelor şi pînă în dzua de astădzi să lu creadză. Ce acmu, sfîrşit voroavii puind, poftim ca nu alta a giu rui şi alta a dărui să ne fii cunoscut, de vreme <ce> în proimiul voroavii scurtimea cuvîntului făgăduiam, iară acmu oarecum toată lungimea istoriii prin cîteva ceasuri am trăgănat. Însă iertăciunea aceştii asuprele a dobîndi pre lesne vom nedejdui, de vreme ce (a lucrurilor ştiinţă nu din părere, ce din chiară arătare să naşte, carea, după materiia ce are, potrivirea formii înţelegirii cearcă) (că voroava laconească la meşterşug ieste lăudată, iară materiia adevărul cu îndelungată şi chiară voroavă a să tîlcui, a celor neminciunoşi şi la voroavă izvorîtori lucru ieste)."

Şoimul de acestea pre amănuntul bine înţelegînd, precum de dulce voroava Inorogului, aşe de înştiinţarea adevărului, mult să minună şi într-acesta chip cătră Inorog dzisă: „Vechiu şi adevărat cuvînt între toţi să grăieşte (că dreptatea toate biruieşte şi adevărul decît toate mai tare ieste), aşijderea (strîmbătatea şi lucrătoriul ei pururea viptul căii sale mănîncă şi băutura toap săcului său bea). Ce dară între strîmb şi între drept, între adevăr şi între minciună ar fi, de nu pemintenii, cereştii vor giudeca şi vor alege. Ce acmu lucrul rămîne ca dintr-această a noastră dorită şi nesăţioasă împreunare vechile începături a răutăţii să să surpe şi noaă temeliile bunătăţii să să arunce (că mutarea minţii, schim barea socotelii şi nestarea cuvîntului, numai atunci sint lăudate, cît din rău spre bine şi din vrajbă spre dragoste să întorc)." Inorogul dzisă: „(Începuturile bune, o, priietine, din inima bună şi neprepusă izvorăsc, iară amintrilea, îndoinţa inimii stînd, îndoite, întreite şi în multe noduri împleticite şi căptuşite din rost cuvintele ies). De care lucru, a mă înştiinţa aşi pofti: Aceste începături bune, carile dzici la mijloc<u>l să punem, singur din tine vii să le pui, au a le pune de la alţii poruncă şi pozvolenie ai?"

Şoimul răspunsă: „Într-adevăr ieste că eu poruncă ca aceasta şi aievea pozvolenie de la mai-marii miei nu am. Însă inima a toatei noastre monarhii spre ce stăruieşte foarte bine cunosc, adecă, ca cu orice mijloc s-ar putea, lucrurile spre o aşedzare şi lineşte să să aducă poftesc. Şi de vreme ce adevărul de grăit ieste, că de nu de tot cu toţii a goni s-au obosit, însă nici unul între noi odihnit n-au rămas, şi mai mult grijea din toate dzilele, decît goana din toate locurile, sudori de singe ne picureadză (că osteninţa clătirii sudori pe trup umedzeşte, iară grijea neîncetată vlaga inimii topeşte). Încă cătră acestea ieste şi altă pricină carea spre ispita lucrului acestuia mă îndeamnă, adecă credinţa carea Corbul în mine şi în cuvintele mele are. Cătră carile eu tot adevărul lucrului precum ieste arătînd, fără nici un prepus, din gîndul carile pînă acmu asupra ta are, părăsindu-să, răutatea spre bunătate îşi va pleca."

Inorogul dzisă: „Lucrul acesta, o, priietine, oarecum necred zut şi peste putinţă mi să pare, că precum din bătrîni ştim (cor bul puii albi îşi scoate, iară firea în negrimea lor îi întoarce). Deci şi Corbul bătrîn în alb de s-ar văpsi, cu o ploaie, sau şi cu o roaă să să spele poate şi ce supt albiciune din fire imăciune au avut, în curîndă vreme îşi va arăta (că rămîn fiinţele precum au început, de s-ar şi tîmplările în toate ceasurile schimba). Aşijderea de am dzice că Corbul la pene pre dinafară a să albi poate, însă inima pre dinluntru fără prepus tot neagră îi va rămînea. Ce pentru ca să nu să dzică că inima mea de cuvîntul bun s-au împietroşet, sau de numele păcii s-au îngreţoşet, iată în tot adevărul şi în curată inimă dzic, că precum hotarăle ne prieteşugului, aşe ale prieteşugului a le păzi gata sint şi pre aces tea pre amîndoaă aievea şi nezugrăvite a le purta ştiu (că pre cum chipul frumos şi icoana ghizdavă ochiul veseleşte, pre atîta vicleşugul ascuns şi dragostea schizmuită sufletul întristeadză). Aşijderea (precum boala ascunsă pre doftori şi pre doftorii batgiocureşte şi pre cel ce dzace pînă la moarte măguleşte, aşe vicleşugul şi pre cel ce vicleneşte şi pre cel ce să vicleneşte la scădere aduce şi încă mai vîrtos pre viclenitoriu decît pre vi clenit spre groznică răzsipă pohîrneşte, precum şi răul tăinuit pre doftori măguleşte numai, iară pre cel ei supus întîi din sănătate, apoi şi din viaţă îl izgoneşte)."