O, Doamne şi toţi cereştii, lucru ca acesta cum şi în ce chip a-l suferi aţi putut? Unde ieste cumpăna ceriului cu carea trageţi şi aşedzaţi fundul pămîntului? O, dreptate sfîntă, pune-ţi îndreptariul şi vedzi strîmbe şi cîrjobe lucrurile norocului, ghibul, gîtul, flocos pieptul, botioase genunchele, cătălige picioarele, dinţoasă fălcile, ciute urechile, puchinoşi ochii, suciţi muşchii, întinse vinele, lăboase copitele Cămilei, cu suleget trupul, cu albă pieliţa, cu negri şi mîngîioşi ochii, cu supţiri degeţelele, cu roşioare unghişoarele, cu molceluşe vinişoarele, cu iscusit mijlocelul şi cu rătungior grămăgiorul Helgii, ce potrivire, ce asămănare şi ce alăturare are? O, noroc orb şi surd, o, tiran nemilostiv şi păgîn fără lege, o, giudeţ strîmb şi făţarnic, pravilă strîmbă şi fără canoane! Ascultaţi, morţilor şi priviţi, viilor: Cămila cu Helge să împreună, filul şi şoarecele să cunună şi dealul cu valea să iau de mînă. Ce ureche au audzit, ce ochiu au vădzut sau ce gură din veci lucru ca acesta au povestit? (Tacă, dară, pripitorile unde cîntă ursitorile, că nici neam cu neam, nici chip cu chip, nici feliu cu feliu a potrivi caută, ce numai ce va face şi lucreadză ce-i place). Norocul, dară, într-acesta chip pre Helge după Cămilă aşedzind, ţinţarii cu fluiere, grierii cu surle, albinele cu cimpoi cîntec de nuntă cîntînd, muşiţele în aer şi furnicile pre pămînt mari şi lungi danţuri rîdicară, iară broaştele toate împreună cu broatecii din gură cîntec ca acesta în verşuri tocmit cînta :

A Cămilii dară şi a Helgii împreunare, preste socoteala a toată lumea, într-acesta chip isprăvindu-să şi mai denainte acele cinci jigănii cătră tot neamul, precum s-au dzis, viclene şi vîndzătoare arătîndu-să, cuvîntul cu mare giurămînturi şi legămînturi cătră zburătoare îşi dederă, aşe ca precum voia le va fi să învoiască şi precum pofta le va pofti să poftească. Acestea dară într-acesta chip în sine şi cu sine cu mari vicleşuguri alcătuind, prin rost de bun ritor, precum cătră alţii a le arăta, aşe inimile prostimei a îndupleca socotiră (căci la materiile groase focul, iară la inimile proaste limba bine vorovitoare mult poate). Şi aşe ritorisind Papagaia, cuvîntul la obşte într-acesta chip împrăştiară.

„Vestit şi tuturor ştiut cuvînt ieste, o, priietinilor, (că învoinţa sufletelor şi unirea inimilor lucrurile din mici, mari le creşte. Iară neînvoinţa şi neunirea lor, din cît de mari, mici şi cît de curînd le răzsipeşte) (că precum o sănătate în multe mădulare a trupului, aşe o omenie şi o unire în multe năroade ieste, carile un stătătoriu şi stăruitoriu a politiii stat fac). Împotrivă aceasta a să înţelege poate, adecă (că precum o boală şi o fierbinteală cît de puţin în trup sau o durere cît de mică într-un mădulariu tot trupul spre neaşedzare şi pătimire aduce, aşe neunire în politie şi neînvoinţa în cetate, ciuma şi lîngoarea cea mai rea şi troahna cea mai lipicioasă ieste). (Căruia lucru, cea mai de pre urmă a tot statul răzsipă şi a tot sfatul cea de năpraznă prăpădenie ieste). Aşedară, începutul voroavii apucînd, macar că dintr-al mieu rost, însă dintr-înemile a toată frăţasca adunare dzic. Adunarea aceasta, o, cinstiţilor dintr-îmbe părţile adunaţi fraţi, adunarea aceasta, dzic, slăvită şi minunată a prea linilor şi înălţaţilor noştri monarhi ieste, şi de pre titlul ce ş-au pus, chiar şi aievea să cunoaşte, că precum adunarea a atîtea cinstite chipuri la un loc s-au adunat, aşe sufletele şi inimile a să întroloca şi a să împreuna, dreapta socoteală şi pravila adeverinţii la un sfat, la un stat, la o învoinţă, la o priinţă, la o iuboste şi la o dragoste a le încleşta şi a le înnoda va, pofteşte şi să nevoieşte (căci tot adevărul lucrul chiar şi hiriş pofteşte, şi toată începătura cu cale spre lucrul şi sfîrşitul lucrului bun călătoreşte). De care lucru, între muritori de ieste vreo simţire peste simţire şi vreun lucru firesc peste fire, şi eu mai proroc a mă face şi cele în urmă viitoare mai înainte a le povesti şi pînă a nu fi, a le vesti mai voi îndrăzni (că ce ieste adulmăcarea minţii sau carea ieste icoana înţelepciunii, fără numai celea ce ochiul trupului cu ochiul sufletului să li vadză şi în cele cu prepus viitoare fără prepus în bine şi în rău următoare iscusit şi frumos să le aleagă). A proroci dară voi îndrăzni, dzic (de vreme ce din răsărite dzua şi de pre începute fapta să cunoaşte), în care chip şi numirea adunării aceştiia în curîndă vreme supt unirea a toată inima şi învoinţa a tot sufletul a videa şi după nume lucrul şi sfîrşitul a ieşi şi a să plini fără prepus nedejduiesc, de vreme ce inimile curate a marilor împăraţi spre cea adevărată lineşte şi curată dragoste stăruiesc şi spre folosul a toată obştea tare şi nepărăsit să nevoesc. Aşijderea preaînţelepţii, buni chivernisitorii şi credincioşi deregătorii, împreună cu cei ai lor de frunte sfetnici, în dreapta socoteală şi buna chivernisală, cîtu-i negrul bobului macară cevaşi a sminti, peste socoteala omenească ieste (că mai cu nevoie ieste o sută de copoi iepurile din pîlcul spinilor a scoate decît a trii înţelepţi sfatul cel mai de folos a afla). Şi aşe, bune semne de bună nedejde să arată ca nici lucrul început fără socoteală, nici prorociia mea la sminteală să iasă. Ce cu bună samă dzilele de fier în veacul de aur vor să să priminească şi toată calea grundzăroasă şi ciulinoasă în netedă şi bătută să să istovască. În carea (pentru cele tîmplătoare vorovăsc), de s-ar şi cumva într-un chip prea repede şi preste înţelepţeasca socoteală tîmpla ca vreo pietruţă de scandală de la cineva într-însă să să arunce, însă darea într-o parte-i şi urnirea-i şi aşeşi de tot rîdicarea-i, precum prea pre lesne ar fi, a-şi propune cine va putea? (Că mai pre lesne ieste cuiva în cîteva ceasuri suflarea şi răzsuflarea a-şi popri decît sufletul înţelept, cunoscînd adevărul şi de dînsul a nu să lipi) şi aşe, piciorul cît de dropicos şi pasul cît de tremuros în ceva a să zăticni şi a să poticni nu va avea. Pentru care lucru, dintr-îmbe părţile cu toţii şi cu totul să ne apucăm trebuie, ca celora ce din multe strune o cîntare, sau din multe organe o harmonie într-o simfonie fac asămănîndu-ne, ce mai de folos, ce mai de laudă şi ce mai cu cuviinţă ar fi să începem, să facem şi să isprăvim, ca într-acesta chip toată răceala, carea îngheţare aduce, şi toată fierbinteala, carea dogoreală şi pîrjol în tot trupul politiii noastre pricineşte, în stîmpărarea şi temperamentul cel de sănătate şi de viaţă izvorîtoriu ieste aşedzind, priietinilor megieşi nesăvîrşită de laudă materiie să dăm. Iară nepriietinilor pre budze în veci de nedespecetluit pecete să pecetluim (că din fire cele supt lună aşe s-au orînduit, ca unele după altele să urmedze, şi cînd unele mor, altele să învie şi simbathiia şi antipathiia dintr-însele să nu lipsască). Deci dară, cinstiţi ascultători, cine mai cu de-adins cea următoare fericire mai denainte într-un chip a simţi ar pofti şi cine cel nespus a toată obştea folos cu ochiul sufletului a-l privi ar ispiti, pre unul ca acela poftescu-l ca şepelevii<i>mele limbi puţintică îngăduitoare voie şi ascultătoare ureche să plece, pre carile în scurt (de vreme ce a ceasului strîmtoare laconeşte a ritorisi mă învaţă) a-l umbri şi în strîmt hotar a-l perigrapsi mă voi nevoi."

Toţi ascultătorii, precum cu dragă inimă şi deşchisă ureche vor asculta dacă dzisără, şi precum că cu tot sufletul de dulce izvorul carile din limba Papagaii izvoreşte, însătaţi sint, dacă mărturisiră, Papagaia, cu toată vîrtutea cuvîntului, himera, sau, precum s-ar putea dzice, ciuda nevădzută, neaudzită cu voroava în fire a băga începu (că nu mai slobodă ieste limba atheistului spre blăstăm decît tropurile ritorului spre hula sau lauda aninată) (şi de celea ce singură firea scărîndăvindu-să fuge, acelea vorovaciul îndrăzneţ preste fire le urcă).

Papagaia dară, într-acesta chip, după ce proimiul voroavei sale sfîrşi, de umbrirea a fiitoriului acelor doaă monarhii stat să apucă, dzicînd: „Aceste doaă vestite şi nebiruite monarhii, o, iubiţii miei ascultători, precum fietecarile din sine, late în hotare, bogate în comoare, dese în oraşe, tecsite în sate, nenumărate în supuşi şi cea mai de pre urmă, cu un cuvînt să cuprind, din toate părţile întărite şi în slava cinstii lor îndestulite să fie nu numai celor de duh purtătoare, ce aşeşi şi celor pre pîntece şi tîrîitoare ştiut şi încă prea ştiut ieste (că lucrurile mari şi cei ce nu le ştiu le ştiu, iar lucrurile mici şi cei ce le ştiu nu le ştiu). De care lucru, aievea ieste că orice mai mult sau mai preste hotare a pofti s-ar videa, nu pentru a lor lipsă (căci plinirea nu pofteşte clătire, ce odihnă), ce pentru a supuşilor săi adoagere şi odihnă vor şi poftesc, şi pînă într-atîta (pre cît singuri marturi privitori îmi sinteţi) silesc şi să nevoiesc, şi aceasta pentru ce şi cu ce? Pentru unirea a toată inima şi cu învoinţa a doi monarhi, a cărora voie mai mult decît porunca şi porunca mai mult decît fapta de credzut şi de ascultat ieste. Voia aceasta a lor, spre ce săvîrşit? Spre alcătuirea a doaă firi într-una. Dară acesta în ce chip? (Căci doaă firi a să uni, lucru peste lucru şi putinţă peste putinţă ieste). În chipul puterii sufleteşti, carea în cîteva inimi într-un chip şi într-o măsură a lucra poate. Adecă cu buna a sufletului priinţă, doa trupuri, ca într-un suflet a îmbla şi a să învoi să poată (că ce ieste prieteşugul? A învoi deopotrivă. Şi ce ieste priietinul? A nu deosebi în suflet). Cu acest felu dară de duhnicească putere, Vulturul Leu şi Leul Vultur, duhul Vulturului în Leu şi al Leului în Vultur, fără de nici o deosăbire, cele dinafară mădulare, precum întru adevăr împărăţeşte le vor ocîrmui şi fără greşi cu dînsele monarhiceşte să vor sluji, cine-i atîta beteag de minte carile să nu cunoască? Duhuri dară ca acestea, carile ceriul de ar avea poartă şi iadul uşe, precum şi acolo să pătrundză fără prepus sint. Duhuri dară ca acestea, iarăşi dzic, atîta de supţiri şi puternice, trupuri atîta de iuţi şi de vîrtoasă, fără de nice o siială împotrivnică unind şi fără de nici o prepunere de pacoste împreunînd, au nu tot lucrul, peste toată puterea, a putea vor putea? (Că unde Leul vultureşte şi Vulturul leuieşte, prepeliţa ce va iepuri şi iepurile ce va prepeliţi?) Vulturul de sus şi deasupra privind, Leul din dos şi din faţă adulmăcînd, ce nepriietin asupră viind, sau ce vrăjmaşi macar la fîntînele Nilului fugînd a nu să simţi şi a să mistui va putea? (Că a putincioşilor mîna lungă şi ochiul neoprit ieste). Adulmăcarea unuia cu iute viderea altuia însoţindu-să şi în toată calea tovărăşindu-să, din nuări furnica împoncişării pre pămînt şi de la Asiia: lighioaia dodeielii la Evropa să va videa şi să va adulmăca, pre nebiruite spetele Leului, neostenite aripile Vulturului răsărind, cestea pre tot fugaşul cît de repede în clipala ochiului vor agiunge, celea pre tot împotrivă stătătoriul vor birui şi vor înfrînge. Cesta cu cel decît diamantul mai vîrtos piept, cela cei decît bricile mai ascuţiţi pintini tot zidiul vrăjmăşiii şi toată mreajea vicleniii ca pravul voi spulbăra şi ca pîndza paingului vor dispica. Cine dară în lume, o, priietinilor, atîta de scămos la minte şi strămţos la cuvinte să va afla, carile să socotească sau să grăiască că cel împotrivă de supt braţul Leului va putea scăpa, sau cel supt aripile Vulturului aciuat că în primejdie va întra? Sau cine lucrul, mai aievea decît radzele soarelui cunoscut nu va cunoaşte? Ca pre cel din paza lor cineva a-l bîntui, sau pe cel dimpotriva lor a nu-l birui va putea? (Că focul din apă şi dzua din noapte şi orbii o pot alege). Aceştea dară, într-acesta chip unindu-să şi alcătuindu-să, cinstea, slava, biruinţa şi odihna, carea a tot nărodul fără prepus următoare ieste, cei din cuiburele încă cu fulgi puişori şi cei încă supt ţiţele maică-sa, sugătorii a giudeca vor putea. Şi statul cel mai fericit decît toată fericirea precum ca rîul să va pogorî şi ca pohoiul va năbuşi şi cele în lume nesimţitoare a simţi şi a să pricepe vor pricepe, că toată cinstea numelui de obşte şi toată a tot de răuvoitoriul şi de vicleşug gînditoriul biruinţă fără îndo inţă şi supunere fără prepunere urmadză.

(Că mai mult în prepus a să avea cele pentru lesnirea nesocotite, decît cele cît de grele de la înţelepţi cumpănite trebuie). În scurt, dară, a fericitului aceluia stat, iată, pre cît în slabă putinţa mea au fost, l-am arătat şi precum să dzice dzicătoarea, de pre unghe leul să poate cunoaşte.

Deci oricine ar fi acela carile aceii nepovestite fericiri părtaş a fi ar pofti, întîi trebuie ca nu numai a trupului, ce şi a sufletului mîni totdeodată să întindză şi nu numai cu ale trupului picioare, ce şi cu ale sufletului aripi să alerge şi să zboare (că amintrilea, lenişilor osteninţa şi pizmătarilor lipsa şi căinţa va rămînea). Acestea, dară, de la toată dihaniia aşe într-acesta chip înţelegîndu-să, la ascultare cuvîntului şi scuturarea lucrului cea mai de pre urmă să vinim, carea tot mijlocul cel spre lesnire şi tot modul cel spre fericita săvîrşire aduce (că toată călătoriia muritorilor în cel de apoi săvîrşit sau să fericeşte, sau să blăstămăţeşte). Neamul cel fără neam şi chipul cel fără chip, adecă jigăniuţa sau păsăriţa cea cu prepus, iubitoriul nopţii, fugătoriul dzilei, vădzătoriul întunerecului şi orbul luminii, adecă Liliacul, precum în fericit pămîntul şi mănoasă brazda adunării aceştiia nu puţină zizanie să fie sămănat aievea ieste. Vidra nu cu picătura, ce cu vadra în vasul înţelepciunii veninul nebunii<i> şi-au vărsat. Aşijderea Struţul, macar că peste voia şi ştiinţa sa, însă nu mică stincă a scandalului la tot pasul căii aceştiia au aruncat şi toată greuimea lucrului la mijloc a vini au pricinit. Carile, toate de nu s-ar fi tîmplat, fericire şi lucru foarte minunat ar fi fost. Dar, de vreme ce s-au tîmplat, altă nu încape fără numai leacul le ieste de aflat (căci lucrul ce întîi la lumină n-au fost, Dumnădzău, din ne a fi, la a fi îl aduce, iară lucrul ce o dată la fiinţă au ieşit, la nefiinţă nici Dumnădzău nu-l poate aduce). Leacul dară acestor mai sus pomenite boale şi lineştea acestor clătite răscoale, pre cît din duhul obştii fîicava mea voroavă va putea a-l arăta, nu să va lenevi. "„De duhurile vărsatelor veninuri toţi ne-am ameţit, dacă strigară, şi toţi antidotul toapsăcului precum să-l arete pre Papagaie dacă rugară. Papagaia într-acesta chip începu: „Puţintele sint, o, priietinii miei, recetele ştiinţei mele şi mici şi strîmpte chichiţele ierbilor doftoriii mele (căci doftorul bun ştiinţa în cap, iar ierbile în cîmp le are, şi unde chichiţele văruite şi pilulele şicuite sint, acolo bolnavul să amăgeşte, iară nu să tămăduieşte). Din carile ce voi avea împreună cu dînsele şi inima, şi sufletul înainte-vă a vărsa nu mă voi tăgădui (că pre cît ieste de lăudat doftoriia bună la boală, pre atîta ieste încă mai de lăudat aşedzămîntul la răscoală). Pre cît dară ieste pentru bileala în cerneală şi cerneala în bileală, adecă pentru vădzitoriul în întunerec şi orbăcăitoriul în lumină, Liliacul, după a mea proastă socoteală aşedzimîntul pre lesne îi ieste (căci pravul casii după măturat de să şi rîdică şi în radzele soarelui gioacă, însă nici radzele soarelui a nu lovi opreşte, nici paşii celui ce prin case îmblă contineşte). În care chip şi a Liliacului gîlceavă, precum din nemică s-au scornit, aşe şi scornită nemică ieste, şi pînă în cea mai de pre urmă şi tulburat de ar rămînea, precum a tot statul vreo tulburare ca aceia a aduce vrednic să nu fie putem socoti. Vidra iată că din catalogul jiganiilor, cu sfatul a tot statul, s-au ras. Carea acmu în lucru, precum să vede, vreo toartă să apuce sau vreo bucată să mai îmbuce nu are, ce numai în cuvînt, pre cît au putut, şi mănuntăile a-şi vărsa s-au opintit, şi tot feliul de farmăcul descîntătoriu prin urechile tuturor au stropit. Însă precum pînă acmu în ceva n-au procopsit, aşe şi de acmu înainte vreo rămăşiţă de venin de-i va fi mai rămas, adevăraţii doftori pre lesne îl vor răzsipi şi înţelepţii deregători pre iuşor tot lucrul, precum să cade, îi vor tocmi. De care lucru, despre aceasta parte mai multă grijă a purta nici folos ieste, nici să cade. (Că unde grijea ieste la măsură, megalopsihiia o cîrmuieşte, iar unde grijea trece peste măsură, acolo micropsihiia a mai chivernisi părăseşte). Acestea, dară, aşe precum şi sint cunoscîndu-să, tot săvîrşitul lucrului şi toată fericirea săvîrşitului într-aceasta rămîne ca şi hotărîrea Struţului să să aleagă, pentru ca toţi ce ieste şi ce pofteşte a fi să înţăleagă, şi aşe, toată clătirea la aşedzare, toată osteninţa la odihnă şi toată începătura la cel dorit să vie săvîrşit. De care lucru, întîiaş dată tuturor a şti să cade că, precum încă de demult neclătit siloghizmul Corbului prin învoinţa şi porunca a marelui împărat, a Vulturului, s-au răzsunat, aşe şi acmu toată adunarea monarhiii zburătoarelor va, pofteşte şi porunceşte ca Strutocamilii mai mari aripi şi mai lungi pene să i să dea. Şi ce mai mult? Cămila zburătoare şi Struţul fătătoare să să facă, pravila voii împărăteşti porunceşte (că toată voia slobodă într-acesta radzimă ca, precum celor peminteşti, aşe celor cereşti pravile împotrivă să margă). Ca cu acesta mijloc Cămila călătoare în monarhiia celor zburătoare să între şi iarăşi despre partea monarhii dobitoacelor orice cu cale şi cu cuviinţă a fi ar socoti, din mădularile sale pre Cămilă să împodobască, căruia lucru toată monarhiia pasirilor voitoare ieste. Şi aşe, nici hereghiia dinceput să-şi piardză, nici precum împăraţii orice poftesc că nu pot face să să vadză (că cei putincioşi nu mai puţin cu părerea altora decît cu puterea lor fac ce fac). Şi hotărîrea numelui ştiindu-să, într-îmbe părţile titulul cinstei şi locul slavii numelui a-şi dobîndi să poată, şi într-acesta chip, cea deplină omonie, într-îmbe monarhiile plinindu-să, să să săvîrşască."

Acestea din tot duhul dacă larg şi lat ritorisi Papagaia toate cetele zburătoarelor: „Facă-să, facă-să, plinească-să, plinească-să!" strigară, atîta cît chiotele a atîtea gloate deodată slobodzite să părea că ieste huietul a mari puhoaie după ploaie, din dealuri în văi răpedzite. Unii, de fericirea ce li să părea că acmu au şi dobîndit-o, cu glasuri de bucurie să desfăta, alţii cu cîntece şi cu viersuri îzbînda, ca cum în sin şi dobînda în palmă ar avea, în ceriuri rîdica. Iară alţii minunată voroava Papagaiei şi decît miierea şi zăharul mai dulci cuvintele ei şi decît toată unsoarea mai pătrundzitoare şi mai muietoare sentenţiile ei ni cu gura mărturisiia, ni cu mînule şi cu capul chipuri şi semne de mirare şi de minunare unul cătră altul în divuri, în chipuri arăta (că de multe ori bucuriia mare glasul astupă, şi ciuda peste măsură mintea răzsipă). Unii, ca cum încă mai denainte de mîngîioase voroavele ei spre somn furaţi şi în chiteala socotelelor afundaţi ar fi fost, ca de somn sau de vin ameţiţi ar fi fost, spre ce întîi să înceapă şi ce mai înainte din cele multe audzite să pomenească şi din pomenire în cuvinte să alcătuiască, ca uluiţii sta şi ca somnoroşii, ni pe frunte, ni pe piept să scărpina (că voroava dulce şi ales plăcută inimii bucurie, iară ochilor dormitare pricineşte). Comedie ca aceasta şi buiguire într-acesta chip din gura Papagaii în minţile tuturor dihaniilor răvărsindu-să, ca cum şi cu trupurile şi cu sufletele amurţiţi şi amuţiţii ar fi fost, prin cîtăva vreme între dînsele mare tăcere să făcu, şi una într-ochii alţiia ascuţit şi neclătit căutînd, ce ar fi mai de vorovit şi ce ar fi mai de pomenit, ca cum a să domiri n-ar putea, ce una pre altă să înceapă, ca ce din ros tul ei ar audzi şi ea aceia să grăiască, sta cu gura căscată (că strigarea a gloate multe din răzsunarea a păreţilor deşerţi nu multă deosebire are, şi precum păreţii acelaşi glas întorc, aşe în gloata ascultătoare unul cuvîntul altuia poartă).

În cea de pre urmă Cioara, după ce cîtva ca înecaţii în gît clăncăi şi ca cum sau de duh îndesită, sau de năcaz dosedită ar fi fost, mult în grumadzi rîgîi, în glasul firii sale să slobodzi şi „car, car, car" de trii ori poftori. Toate cetele pasirilor, spre bine glasul poftorind, „macar, macar, macar", după cazaniia Papagaii, şi lucrul şi cuvîntul de s-ar sfîrşi dzicea. Din jiganii unele (pentru carile precum lăcomiii să fie fost vîndute mai sus s-au pomenit ), ca cum le-ar fi vinit a căsca şi princet, ca nu toţi să audză, glasul Cioarăi adeveriia. Alalte jigănii toate, cu multă şi adîncă tăcere, ca cum celor mai de frunte următoare ar fi, să arătară (că tăcerea prea adîncă sau din pizmă iese, sau din neştiinţă). Ce tăcere ca aceasta celor mai de gios era din sială, iară celor mai de frunte era într-adins mărturisală. Căci mita maica şi vicleşugul părintele în trupuri de îmblătoare inimi de zburătoare odrăslisă (că precum aurul în focul cît de iute din ce ieste nu să mută, aşe, ori în ce inimă întră, din ce ieste într-alta o strămută). De care lucru jiganiile, „facă-să, facă-să", aievea a striga, ascunsă tragerea firii le ruşina; „nu vom, nu priimim" şi de mare strîmbătate a să văiera, înghiţita mîzdă şi îmbunare de inimă le mînca.

Iar dintre pasiri, Brehnacea, carea de multe ori partea adevărului a ţinea să videa, cătră Cucunoz pre taină dzisă: „Glasul Cioarăi, gurile linguşitoare şi inimile cele numai înainte, iară nu şi înapoi socotitoare, după a sa poftă, spre bine l-au tîlcuit (căci pofta schizmeşte lesnirea, şi chipul lesnirii spre toată greuimea fără nici o sială purcede ). Numai pre cît a mea proastă şi acmu de bătrînă buiguitoare socoteală ieste, glasul Cioarăi nu atîta spre „macară", cît spre ocară a tîlcui s-ar putea, şi precum, o, iubite frate, foarte bine ştii că Cioara cu Corbul pentru multe pricini a multe stîrvuri puţină dragoste şi priinţă între sine au. De care lucru aşe cu firea mă amăgesc, că în cea de apoi a adunării aceştiia nu vreo fericire să aşteaptă, pentru carea să dzicem: macară, ce multă nevoie şi becisnicie, pentru carea să ne văietăm, vai, foc şi pară, şi cei ce aşe de pre lesne au tîlcuit, macar, a multora capete să să usuce îmi par (că cîtă becisnicie aduce fericirea cea prea aşteptată, atîta nevoie nu face nenorocirea cea cu sufereală purtată). Şi pomeneşte, frate, cuvintele mele, şi odată vii cunoaşte că Cioara, nu macara, ce ocara au prorocit " Cucunozul, precum dinceput calea apucase, nici în stînga, nici în dreapta să abătea, ce de pururea pizma şi mîndriia ce ştiia ţinea. De care lucru, într-un chip pe Brehnace de blăstămăţie şi de micropsihie probozind-o, dzisă: „(A tot lucrul părerea părere naşte, iară ştiinţa făcliia adevărului ieste): Cioara, săraca, de la mulţime s-au socotit la limbă varvară şi i-au tîlcuit glasul: macară.

Iară tu, frate, împiedicat de bătrîneţe şi buiguit de cărunteţe fiind, pre prorocul ce nu-i ştii ştiinţa, locul şi ţara, vii să-i încarci asupră-i ocara. Ce mulţimea varvarismos, iară tu solichizmos cu limba Cioarăi faceţi. De care lucru, a şti ţi să cade că Cioara aceasta de locul său ieste atică, ţara Elada, carea în toţi anii cuibul în platanul (carile dinaintea capiştii lui Apolon ieste sădit), scoţînd, de la preuţii lui Apolon, carii de pururea supt umbra copaciului învăţiturile cele de taină şi meşterşugul prorociii învaţă, filosofiia cerească au deprins, din care ştiinţă, adevărul, începutul şi sfîrşitul lucrului precum ieste, mai denainte vadzindu-l şi ca cu mînule pipăindu-l, în limba aticească au strigat: maaria Ö Şra, ce va să dzică: fericit ceasul în carile cu gîndul s-au zămislit şi cu fapta s-au săvîrşit. " Însă ori mulţimea au varvarizmit, ori Brehnacea au solichizmit, ori Cioara au aticit, ori Cucunozul au băsnuit, a Cioarăi glas pre cît mai mult să tîlcuia, pre atîta mai mult în lavirinthul necunoştinţii să încuia, al căruia cheie cînd să va afla şi a cui mînă a o prinde şi cu dînsa lavirinthul a deşchide să va învrednici supt vremile de apoi ieste să aşteptăm.

Lupul, între toate jigăniile pururea mai socotit şi mai grijliv în chitelele sale, sila şi desfrînată voia zburătoarelor aievea vădzind, şi încă acoperit vicleşugul a unor dobitoace dintr-adînc pricepînd, toată avuţiia răspunsurilor sale în cea mai de dedesupt tainiţa tăcerii aşeşi de tot îşi zidi (că cuvîntul înţelept pre cît folos aduce urechilor ascultătoare, pre atîta înfocare face inimilor nestătătoare) (şi în vreme ce să ascultă, cîntecul sirenilor, iară în vreme ce nu să ascultă, sunetului căldărilor să asamănă). Lupul, dară, de înţelepciune oprit, tăcea.

Iară alalţi toţi, de nebunie împinşi, mormăind şi răcnind, de iznoavă, „facă-să, facă-sa!" striga. În care vreme Pardosul vărgat şi Rîsul cu negru picat, cu alalţi ai lor depreună, cel de demult în inimile sale ascuns vicleşug ce avea la iveală şi într-a tuturor privală a-l scoate începură, şi ca cum de urgiia pizmei nebuniţi şi buiguiţi ar fi fost, fără nici o ruşine: „vîrtos ieste siloghizmul Corbului, frumos şi înţelept ieste sfatul Cucunozului, minunată şi înălţată ieste ritorica Papagaii", striga. „De acmu înainte, o omonie, o stăpînire şi o monarhie cunoaştem şi o împărăţie ştim. Iară cine într-alt chip sentenţiia ar clăti sau a o clăti s-ar ispiti, fier, foc şi cea mai groaznică moarte partea să-i fie ". Aşedară, răutatea vicleşugul zămisli şi nebuniia îl descoperi (că vicleniia, răutatea şi nebuniia surori sint: răutatea începe, vicleşug urmadză, iară nebuniia mai mult îl desfrîneadză, pînă unde una prinde, alta leagă, iară a triia grumadzii cu laţul îi vîneadză). Cătră acestea, Pardosul răutate peste răutate, vicleşug peste vicleşug şi nebunie peste nebunie a grămădi începu, şi paşii lăcomiii pînă peste hotarăle simţirii a-şi lăţi şi a-şi lărgi adaosă, dzicînd: „De vreme ce după neminciunoase budzele Papa gaii toată adunarea adevereşte, cu cale şi cuviinţă socotesc a fi, ca precum la monarhiia pasirilor după Vultur, Corbul, aşe la monarhiia noastră, după Leu, Strutocamila stepăna cea mai de cinste şi epitropiia a tot neamul să ţie, şi după aripile carile Vulturul l-au demînat, capul taurului să i se puie, pentru ca şi ea între coarne sămnul biruinţii şi stema epitropiii să poarte.

Că amintrilea, şi Cămila şi Struţul, undeva vreun mădulariu de apărare şi de luptare precum să n-aibă tuturor ştiut ieste".

Cuvîntul Pardosului întări Ursul şi-l adeveri Vulpea (că la voia poftitoare puţine cuvinte trebuie îndemnătoare). Aşijderea, alalţi, a vicleşugului părtaşi: „foarte bine, foarte bine", ni din budză mormăia, ni din colţi clănţăia. Însă cumpăna, în carea dramul strîmbătăţii nu încape, şi mîna, carea fietecui după ale sale fapte împarte, a doi dintr-aceştea nu mult răbdă, şi ce pre alalţi la vreme lor îi aşteaptă, acestora ceia ce li să cădzu le dede plată.

Căci Ursul, în părerea sa, pentru bişugul mierii ce aştepta, acmu precum că toate prilazurile prisăcilor sare socotiia şi toate ştiubeiele cu miiere fără nici o sială, fărîmă, gîndiia, şi aşe din lăcomiia deşartă şi de mîndriia înflată, cu vînt de gînd şi cu miiere de părere, preste măsură îndopîndu-să şi înfundîndu-să, aşijderea acele ticăloasele albine, carile prin faguri de aburi împrăştiiate ramăsese, prin maţele şi ficaţii Ursului pătrunsără, de unde adevărata înflăciune scornindu-să, supt piielea Ursului izvoară de apă pururea piştitoare purceasără şi cu această de năprasnă şi mieşeloasă boală, înainte a toate gloatele crăpa.

Vulpea aşijderea, de multă grijea vicleşugului făcut ce purta, întîi în melianholia ipohondriacă, apoi în tusa cu singe mutîndu-să, de multă vitionire şi boală uscăcioasă, toate vinile i s-au întins şi toate mădularele i s-au zgîrcit, atîta cît piielea de oase şi pieptul de spinare i să lipisă. Carea înghiţind vicleşugul, preste puţine dzile ş-au borît aburul, precum istoria la locul său va arăta (că cine înghite zăharul vicleşugului, acela boreşte toapsăcul sufletului ). Acestea dară şi ce să lucra vădzind şi ce să să mai lucredze a aştepta neputînd, deodată şi în grabă socotiră pre Lup (pre carile încă dinceput vicleşugurilor neînsoţitoriu şi răutăţilor lor nepriimitoriu îl cunoscusă), întîi îl sfătuiră, apoi îndemnară, iară mai pre urmă şi cu capul îi clătinară şi cum mai curînd de nu va la strajea bîrlogului său merge, cu pedepse groznice şi şi înfricoşări de moarte i să lăudară. Aşe Lupul, vrînd-nevrînd, şi precum de aceasta poruncă foarte să să fie bucurat arătînd, împreună cu Ciacalul la locurile sale să dusără. Iară cînd din toată adunarea Lupul să despărţiia şi precum de fraţii, priietinii şi omofilii săi amăgit şi viclenit la arătare cunoscîndu-să, de grea dosadă carea inima îi înăduşiia şi de vremea carea aşeşi de tot împotrivă i să punea, gemutul, oftatul şi suspinul totdeodată supt un glas alcătuind, încetişor, cum i să părea, şi prea tare, cum altora să audziia, cătră Ciacal gemu, oftă, suspină, răzsuflă şi dzisă: „Blem, frate Ciacal, de vreme ce la strajă ne trimăt, blemaţi să nu stăm (căci urechea la cuvinte cît de grele ascultătoare învaţă pre inimă la cît de grele nevoi răbdătoare a fi), căci otrăvile acestea cornul Irodului le va îndulci, iară spurcăciunile acestea, botul Filului le va curăţi.

Acestea Lupul pietre sămănînd, stînci şi munţi în urmă răzsăriră, precum mai pre urmă lucrul au arătat."

Partea a triia

Iară celelalte jigănii, toate carile în cîrşma lăcomiii cu păharul răutăţii vinul vicleşugului bea, dacă pre Lup din mijlocul lor lipsind îl vădzură, precum acmu supt fundurile pămîntului să află, li să părură (că chipul neiubit, de faţă, nu ca ghimpul în picior, ce ca suliţa pătrunsă prin măţă stă). Şi aşe, „rîdicatu-s-au nuărul de pre faţa soarelui, luatu-s-au negura de pre faţa pămîntului", cu mari răcnete striga. „Luatu-s-au piiedeca, lipseşte pacostea, nu să vede vrăjmaşul, dusu-s-au pizmaşul", unul cătră altul spuind, ca de un bine prea mare să bucura şi ca de o fericire nespusă să desfăta (că lucrurile lumeşti cu muritorii aşe a să giuca s-au obiciuit, ca cu cît sint mai deşarte, cu atîta să să pară mai desfătate, şi a cărora începături sint prea cu mari dezmierdări, aceloraşi sfîrşitul să fie prea cu grele întristări). După acestea, cu toţii împreună cuvînt îşi dederă şi dzi de soroc îşi pusără, pentru ca la începutul Alfii şi sfîrşitul Sigmei, la cetatea Deltii (unde apa lui M. şi apa lui A. a cura sfîrşesc, şi apa lui T. a cura şi a să mări începe), cum mai curînd să să adune, pentru ca acelea capul Cămilii să vindză şi a Boului să cumpere

(că mai pre lesne ieste firii la Cămilă coarne să nască decît din inima rea cuvînt sau gînd bun să izbucnească). Aşedară, cu toţii, după sorocul dat, la locul însămnat să adunară şi la dzua pusă la cetatea Deltii să împreunară, unde Pardosul pe Cămilă de căpăstru purta şi Rîsul după dînsa, cu gîndacii prin baligi-i, î-să primbla. Căci la Rîşi ca aceştea, căcăraza Cămilii mai de mare preţ ieste decît căstanii la gliganii muntelui Olimpului.

Acolea dară, întîi ca a tuturor inimile mai cu de-adins să ispitească, apoi ca nici unul să nu cumva părtaş vicleşugului a nu fi să lipsască, socotiră, şi cîte doi, cîte doi, pre numele cerescului Vultur şi Taur, pentru ca să giure în capiştea Epiorchiii adusără. Unde unii de bunăvoie, iară alţii de frică şi peste voie supt groznic giurămînt a să lega le căută (că precum între frumoşi mai frumoşi şi între grozavi mai grozavi, aşe între drepţi mai drepţi şi între vicleni mai vicleni să află), adecă precum cu învoinţa, plăcerea şi alegerea tuturor siloghizmul Corbului, sfatul Cucunozului şi sentenţia Pardosului să să întărească şi capul Cămilii în cel de bou să să primenească şi în epitropiia Leului să să psifisască. La care lucru, toţi fraţii vicleşugului, ficiorii fărălegii şi părinţii atheofoviii: „facă-să facă-să, strigară, toţi vom, toţi priimim, cu toţii aşedzimîntul şi cuvîntul acesta întărim şi adeverim", din luntru crăpară.

Acmu a tuturor voie unindu-să şi toţi supt argumentul Corbului supuindu-să, cu toţii în toate părţile să împrăştiară şi prin toţi munţii şi codrii, unde coarne de buăr lepădate ar găsi şi cap de taur aruncat ar nemeri, cu toată nevoinţa cercară şi nicicum undeva macar nu să aflară. De care lucru, cu toţii în mare întristare aflîndu-să, ce vor mai face şi ce vor mai lucra nu ştiia.

Şi acmu mai-mai toată nedejdea pierdea, de nu ş-ar fi adus aminte Rîsul de un hrizmos, pre carile Camilopardalul încă mai denainte îl învăţase, dzicîndu-i :"Eu odînăoară prin pusti ile Ethiopiii în sus pre apa Nilului îmblînd şi pentru ca din izvoarăle Nilului cu gura apă să beau în inimă avînd, după ce peste munţii ce să cheamă a Lunii am trecut şi la bălţile unde crocodilii să nasc am sosit, bălţile din giur împregiur cutreieram, pentru ca gîrla Nilului (carea în capetele bălţilor despre apus să varsă ) să aflu. La capetele bălţilor şi în gura gîrlii am aflat un 5 oraş preafrumos, cu cetate preafrumoasă.

Oraşul dară şi cetatea lui într-acesta chip era: Bălţile acelea, unde în capete să împreuna şi vărsăturile apii Nilului în sine priimia, între dînsele de ce înainte mergea, de aceia în laturi să despărţiia şi ostrovul lăţiia şi precum să videa ca la 700 de mile în lung şi în lat tot uscatul între bălţi cuprindea. Iară pre marginile amînduror bălţilor cele pe dinafară, din giur împregiur, ca cum cu zid ar fi îngrădite, cu munţi şi dealuri goli era încungiurate, aşe cît numai unde bălţile în gîrlă să vărsa şi în matca Nilului să răvărsa, munţii împreunaţi nu era, unde ca dintr-un hălăşteu, ca pre stavila morii apa cum mare răpegiune să slobodziia şi apa Nilului spre răsărit a cură răpedziia. Aşedară, despre răsărit bălţile, munţii şi locul să avea, iară despre apus, adecă dincotro Nilul viniia şi în capetele bălţilor îngemănîndu-să să despărţiia, într-alt chip era. Că pre cît munţii acei din stînga şi din dreapta să înălţa (că şi a munţilor înălţime ca la cinci mile să socotiia), pre atîta locul din dos să rîdica şi cu vîrvurile munţilor de-a tocma cîmpul despre apus în lat şi în lung să întindea, prin mijlocul a căruia apa Nilului, din izvoarăle de unde ieşiia, spre bălţile ce-l sprejiniia lin şi frumos curea. Iară pre şesurile cîmpului aceluia, şi pre o parte şi pre altă parte de apă, atîta cîmpul cu otavă înverdziia, cît ochilor preste tot, tot o tablă de zmaragd meree a fi să părea, în carile tot chipul de flori din fire răzsărite, ca cum cu mîna în grădină, pre rînd şi pre so coteală, ar fi sădite, cuvios să împrăştiia, şi cînd zepfirul, vîntul despre apus, aburiia, tot feliul de bună şi dulce mirosală de pre flori scorniia. Aşe cît nici ochilor la privală, nici nărilor la mirosală saţiu să putea da. Iară pre malurile gîrlei tot feliul de pomăt roditoriu şi tot copaciul frundzos şi umbros, de-a rîndul, ca cum pre aţă de-a dreptul şi unul de altul de departe ca cum cu pirghelul ar fi fost puşi frumos odrăsliia. A cărora umbri, giumătate pre lină apa Nilului, iară giumătate pre mîngîioasă faţa cîmpului să lăsa. Iară roada pomilor, şi la frumseţe şi la dulceaţă, nici Asiia au vădzut, nici Evropa au gustat. Căci tot într-acelaşi pom mugurul crăpa, frundza să dezvăliia, floarea să deşchidea, poama lega, creştea, să cocea şi să trecea totdeodată, nici după vremi viptul îmbla, ce în toată vremea toată poama şi coaptă şi necoaptă să afla.

Iară unde apa Nilului de pre şesul ce despre apus viniia şi din vîrvurile munţilor în gîrla cea de gios să vărsa, cetatea sta, a căriia nume cei de loc îmi spusără, precum Epithimiia o cheamă. Iară făptura şi îngrăditura cetăţii era aşe : din marginea malului, unde Nilul ca pre şipot în bălţi să vărsa, spre apus, şi pre o parte şi pre altă parte de apă ca la dzece mile zid gros şi vîrtos de piatră în patru colţuri cioplită era, carile, după ce de la pămînt ca la dzece stînjini să rîdica, de ciia stîlpi mari şi groşi de marmure porfiră în sus să înălţa.

Fietecare stîlp de cinci stînjeni de înalt şi de 30 de palme în giur împregiur de gros, însă la rădăcină mai groşi era, iară în sus, de ce mergea, mai supţiri şi mai sulegeţi era. Iară fietecare stîlp supt rădăcină patru lei de aramă prea frumoasă şi ca aurul de luminoasă avea, şi tuspatru, cu dosurile la un loc împreunîndu-să, cu capetele, doi spre cîmp, iară doi spre apă căuta, deasupra a cărora stîlpul să răzima. Aşijderea în vîrvul a fietecărui stîlp, de la un loc şi mai în sus, patru zmei începea a să împleteci şi, după ce ca la trii coţi în sus să rîdica, capetele îşi despărţiia şi puţintel can în gios le pleca, şi doi spre un stîlpi, iară doi spre alt stîlp ce le era dimpotrivă, căuta. Deci, precum a leilor, aşe a zmeilor făptură atîta de minunată era, cît nu zmei şi lei a fi să părea, ce într-adevăr vii şi cu duh a fi să videa. Iar din cerbicea a patru zmei arc sclipuit de marmure foarte frumos sclevesit în sus să rîdica şi, foarte cu mare meşterşug peste apă întindzîndu-să, spre stîlpul ce-i era dimpotrivă să lăsa şi în cerbicea iarăşi acelor patru zmei să aşedza. Şi aşe, dintr-un capăt pînă la alt capăt, un sclip în chipul podului, peste apa Nilului să încheia. Aşijderilea, din capetele stîlpilor zid de marmure în sus să ridica, cît cu înălţimea sclipului să atocma.

Carile pre dinluntru cu var cu prav de cărămidă şi sfărmuşuri de piatră şi de marmure amestecate împlut era şi tot locul înluntru pre aţă de-a tocma atocmat era.

Iară din faţa pămîntului, ca la un stat de om, zid cu zimţi în giur împregiur încungiura, pentru ca celor dinluntru îmblarea şi primblarea fără primejdie să fie. Tot numărul stîlpilor 730 era, adecă de o parte, 365, şi de altă parte, iarăşi atîţia. Iară toată cetatea 24 de mile încungiura, 20 mile amîndoaă laturile şi patru mile amîndoaă capetele (căci de la un stîlp pînă la alt stîlp dimpotrivă doaă mile spunea că sint).

Cetatea dară aşe era, iară oraşul şi casele oraşului ce era întrînsa, pre amănuntul, cine poate povesti? Căci făpturile şi urdziturile acelea toată socoteala muritorilor covîrşeste (că ce au făcut muritorii, de carea să nu să mire muritorii şi ce n-au făcut muritorii, de carea să să mire muritorii). Ce pre scurt de unele a-ţi pomeni nu mă voi lenevi (Camilopardalul dzicea): Dintre doi stîlpi de-a dreptul împotrivă pînă la ceialalţi stîlpi uliţă dreaptă şi tot într-o măsură de lată să ducea. Iară la capătul uliţii, şi de o parte şi de alta, poartă era, carea să închidea şi să deşchidea. Iară din pragul a fietecare poartă, în gios, scară în chipul theatrului în gios să lăsa şi, de ce să coborîia, la temelie să mai lăţiia, carea şi drum la suirea în cetate şi poprele zidiului şi sclipului era. Deci cîte arce la sclip, atîtea uliţă în cetate, şi cîţi stîlpi la zid, atîtea porţi pe zid şi atîtea scări pre lingă zid era, deosăbi de patru uliţe, carile de-a dreptul din capăt în capăt mergea. Şi în capete cerdace ghizdave şi frumoasă afară din zid, asupra apii, scoase avea, în carile giudecîtorii împărăţii < i > pre rînd ce avea, într-un cerdac cîte 90 de dzile giudeţele şi alte trebe a publicăi căuta. Căci împărăţiia aceia nu monarhie, ce publică ieste şi în 90 de dzile 9 oameni, fietecarile în dzece dzile slujba obştii isprăveşte. 3

Şi aşe, cineşi după rîndul său şi în cerdacul său orînduindu-să, în 730 de dzile rîndul plinindu-i-să, iarăşi dinceput rîndul apuca.

Ce de acestea lăsîndu-ne, la cuvîntul nostru să ne întoarcem (că perioadele mari în voroavă şi celui ce voroveşte la cuvînt sminteală şi celuia ce povestirea ascultă la audzire şi la pomenire invaluială face) Aşedară, uliţele, porţile şi scările cetăţii să avea, iară casele ca acum tot într-un părete ar fi fost, nici mai afară de alta ieşiia, nici mai înluntru intra şi aşe, rîndul caselor dedesupt era. Iară al doilea rînd, cerdacile ca trulele în sus să rîdica înalte, cît de gios de-abiia la vîrvu sigeata ethiopască a agiunge să poată. Păreţii caselor pri dinafară tot de marmure scumpă şi tot feliul de scrisori ieroglificeşti într-însele săpate avea şi toată dihaniia precum vie la păr, aşe săpată cu floarea marmurelui să asămăna, de care lucru, nu cu mîna pe părete săpate, ce vii pre nişte cîmpi împrăştiate a fi să părea. Iară pe dinluntru stîlpii cei fără preţ, marmurile cele scumpe şi tot meşterşugul lucrului şi făpturii ce avea, cuvîntul a le povesti vrednic şi gîndul a le formui harnic nu ieste. Acolo chipurile bodzilor vechi să fii vădzut, icoanele a tuturor împăraţilor să fii privit, unele de aramă şi poleite, altele de argint şi de aur pline vărsate şi vasuri în minunat chip lucrate, supt dînsele alcătuite şi alte lucruri minunate în mulţime nenumă rate, în frîmseţe neasămănate să videa, carile nu numai a ochiului privală, ce şi a minţii socoteală ameţiia şi uluia.

Iară în mijlocul oraşului era o capişte a boadzii Pleonexiii, carea cum era făcută şi în ce meşterşug era zidită de pre atîta vii putea cunoaşte, că toată alaltă a cetăţii şi a oraşului făptură ca zgura lîngă aur şi ca stecla lîngă diamant să asămăna. Ce şi pre aceasta în scurt şi pre cît voi putea a ţ-o perigrapsi mă voi nevoi. Din faţa pămîntului urdzitura temeliii ca la doi coţi de înaltă dintr-o materie de metal vărsată a fi să videa, care metal decît custoriul mai scumpă şi mai grea, iară decît argintul mai ieftină şi mai iuşoară a fi să părea. Lumina capiştii în lung de 30 coţi, iar în lat de 24 coţi era, iară de înalt pînă supt poalele cele mai de gios, 55 de arşini să măsura. Deci cît meşterşugul vărsatului temelii<i> ceii de metal şi cît iscusită şi ascuţită mintea vărsătoriului şi tipăritoriului ar fi fost, florile şi frundzele, carile una pe supt alta vîrîte, şi lozele una cu alta frumos impleticite, şi şerpii, carii pintre frundze şi pintre loaze să vîrîia şi coadele cu zmicelele îşi invătuciia, arăta. Aşijderea, tot feliul de pasiri, de jiganii, de lighioi şi de pasiri peste toate locurile să arăta, unele în pomşori cuiburile îşi făcea, altele, acmu făcute, pe oaă clociia, altele hrană puişorilor îşi aducea, unele muşte prin aer goniia, altele lăcuste prin pajişte prindea, căile puii cloşcii să apuce să slobodziia, stîrcii ca prin apă îmblînd, piticii şi peştii a prinde chitiia, pajorile şerpii (carii pintre frundzele iederăi să şipuriia) să-i apuce clonţurile îşi vîrîia, brehnacea de sus iepurile supt stîncă vîrit, cînd va ieşi, în unghi să-l apuce pîndiia, mîţa, carea pre şoarece pe supt frundzele din copaci cădzute, precum îmblă simţind ni cu urechea asculta, ni pasul prea cu linişte spre sunet muta, ni cum l-ar apuca şi cum mai fără veste s-ar răpedzi, cu picioarele cumpănindu-să, să găta, vulpea prin pomi şi prin copăcei găinele şi păsăruicele scociorîia, şi unele acmu vînatul dobîndind, cu coada bîrzoiată spre bîrlogul ţincilor săi, cum putea mai tare, să ducea. Lupul după turma oilor pre piept să tîrîia, ciobanii, unii, ca de somn adormitînd, în cîrlige rădzimaţi, alţii, ca de ploaie şi de vînt rece cu glugile peste cap lăsate şi pre un cot la pămînt lăsaţi era, iară dulăii, unii în picioare sta şi ca cum de departe mirosul lupului ar adulmăca, alţii pre brînci lăsaţi şi capul pentre picioarele denainte întinzîndu-şi dormiia şi ca cum în vis lupul în oi ar fi dat părîndu-li-să, prin somn ca cum ar scînci şi ar brehăi să videa. Iară la alte turme, ca cînd lupul oaia ar fi apucat, ciobanii chiuia, cu mîna dulăilor lupul arăta, dulăii goniia, lupul cu cîrlanul în gură fugiia, alţi ciobani de la alte turme în timpinare îi ieşiia, lupul întraltă parte şuvăia şi ca cum spre o pădure, carea înaintea lui aproape să videa, năzuia. Aşijderea alalte turme de dobitoace sălbatice, cerbii şi buării prin dumbrăvi, caprile prin stînci, ciutele pre şesuri, unele cu viţăluşii după dînşii, altele, acmu aproape de fătat, pîntecele de mijloc în gios le trăgea. Iară într-un loc lucru foarte frumos la privală să arăta, unde vînătorii măiestrii spre vînarea fililor punea: întîi o groapă adîncă şi largă săpa, apoi din fundul groapei un gîrlici strîmpt, pînă la faţa pămîntului, costiş scotea, în gura a căruia gîrlici un harbuz punea. După aceia, fietecare vînătoriu, cîte o dobă în spate luînd, în pădurea cea mare intra, unde filii îmblînd să videa. După ce pre furiş în pădure întra şi fietecarile într-un copaciu înalt să urca, apoi, din toate părţile în dobe lovind, pădurea să răzsuna. Filii, de sunetul dobelor spăimîntîndu-să, la marginile pădurii spre cîmp ieşiia, unde la gura gîrliciului peste harbuz nemeriia. Vînătorii din copaci, vadzind precum filul la harbuz au nemerit, dobele a bate părăsiia. Filul cu botul harbuzul clătind, harbuzul pre gîrlici în gios a să prăvăli purcedea. Filul după harbuz, pentru ca să-l prindză urmînd, în groapa cea largă, carea în fundul gîrliciului era săpată, întră, şi altă grijă nepurtînd, harbuzul să mănînce să nevoieşte. Vînătorii îndată din pădure ieşind, cum mai curînd, cu pari şi cu alte zăvoară, carile acolea mai denainte gătate au, gura gîrliciului astupă. După aceia, prin cîteva dzile pre fil cu foamea domolind, cu lanţuh de grumadzi îl scoate şi unde voia ethiopului ieste, acolo îl duce (că mai tare şi mai vrăjmaşă jiganie decît foamea alta nu ieste). Acestea dară şi altele multe mai ciudate şi mai minunate în temelia capiştii săpate şi vărsate să videa. Iară deasupra temeliii, pînă supt streşinile cele mai de gios, patru păreţi din patru marmuri de porfiră încheiaţi era, adecă fietecare părete dintr-un marmure sta, şi încheietura în colţuri, pe unde, sau cum s-au împreunat, nu ochiul muritoriu, ce aşeşi mai şi cel nemuritoriu, precum n-ar fi putut alege îndrăznesc a dzice. Tot păretele de sus pînă gios neted şi decît diamantul mai luciu era, atîta cît dzua lumina soarelui ca printr-un preacurat criştal înluntru pătrundea şi lumina dinluntru cu cea dinafară una să făcea, atîta cît nu mai puţină lumină în capişte decît în aer era. Iară noaptea, pe dinluntru, candile la număr decît numărul mai multe, şi de sus pînă gios, pre lîngă părete frumos orînduite, avea, şi fietecare candilă 5 ocă de aur arăpăsc trăgea, iară înluntru 1 ocă de nard lua (căci în capiştea Pleonexiii undelemnul maslinului nu arde ). Carile, după ce ochiul ceriului să închidea şi perdeaoa nopţii peste faţa pămîntului să trăgea, toate să aprindea şi deosăbit de lumina carea înluntrul capiştii făcea, prin străluminoşi păreţii ei lumina candilelor pătrundzind, peste toată cetatea, ca soare lumina şi ca luna între alte stele să arăta (căci la toată casa în cetate cîte un cerdăcuţ de acea materie de marmure să afla), şi aşe, tot oraşul — precum noaptea, aşe dzua — cu strajea luminii să păziia, nici altă strajă sau pază trebuia. Deci pînă la streşinile cele mai de gios, precum s-au pomenit era. Iară de acolo în sus, despre răzsărit, şepte, şi despre apus aşijderilea şepte înalte şi cu mare meşterşug făcute trule avea.

Trula cea din mijloc drept asupra isimeriii căuta, şi cînd soarele în zodiia Cumpenii era, cu radzele tocma în trula din mijloc lovind răzsăriia. Aşijderea cînd apunea, tocma în trula cea din mijloc despre apus lovind apunea. Aşijderea alalte trule fietecarea în dreptul zodiii ceriului din meşterşug era pusă, şi aşe soarele, în ce zodie să afla, în trula a aceii zodii răzsăriia şi în vîrful trulii, peste acoperimînt, sămnul zodiii, de aur curat şi cu iscusit meşterşug făcut, pus era.

Trulele dară de prinpregiur aşe fiind, în mijlocul lor era o trulă mai înaltă şi mai groasă decît alalte, decît toate. Carea cu acesta meşterşug era facută că cu umbra ei ceasurile în celelalte arăta, ca şi alalte trule după măsura gnomonului era puse. Iar în vîrful trulii aceii mari chipul boadzii Pleonexiii în picioare sta, carea cu mîna dreaptă despre polul arctic spre polul antarctic, cu degetul întins, ceasurile arăta. Deci cînd umbra vîrvului degetului în mijlocul trulelor celor mai mici sosiia, după numărul lor ceasurile să înţelegea. Iară denaintea uşii capiştii, o cămară, carea pe şepte stîlpi era ridicată, înainte să întindea şi fietecare stîlp în chipul unii planete era făcut, ca precum numărul planetelor, aşe chipul lor aievea să arete. Iară sclipul cămării carile din vîrvurile acelor şepte stîlpi să rîdica, giumătate de sfera ceriului închipuia şi din fietecare stîlp pe supt sclip cu frumos meşterşug cununi de marmure era întoarse, carile drumul a fietecare planetă precum ieste arăta. Alalte zidituri şi lucruri iscusite carile în giurul împregiurul capiştii era, cine le poate povesti?

Eu, dară, aşe (dzicea Camilopardalul), ca cel strein, de toate carile videam peste măsură mirîndu-mă, şi nu atîta de minunea lucrurilor vădzute mă miram, cît de carea întîi m-oi mira, mă minunam şi de unile, a cărora nici începutul, nici săvîrşitul a pricepe puteam, socotiiam, oare în ce chip a le cunoaşte aşi putea şi cine să mi le arete s-ar afla chitiiam. Şi după ce de multă cutreierare şi mai cu de-adins de peste măsură mirare obosit, supt umbra a unor frumoşi şi umbroşi copaci (carii denaintea capiştii sădiţi era) ca puţină odihnă tuturor mădularelor să-mi dau, acelea, unde ca cei în agona morţii dzăceam, o Lebădă bătrînă şi albă lîngă mine să apropie şi, dacă bună dzua după obiceiu îmi dede, de unde sint şi ce pre acelea locuri caut mă întrebă. Eu, după ce îi spuş, precum din locurile marginii Ethiopiii sint şi precum pentru ca izvoarăle Nilului să aflu şi din începăturile lui apă să beau, în gînd mi-am pus şi cu aceasta pricină pre aceste locuri, îmblu, dacă-i dziş, ea răspunsă: Greu şi aspru lucru, lungă şi primejdioasă cale înainte ţ-ai pus, o, priietine. De vreme ce eu, după ce din oul maică-mea am ieşit, pînă a nu putea zbura, cu răpegiunea apii şi cu vînslirea talpelor cîtăva vreme am călătorit, iară după ce penele mi-au crescut şi aripele vrednice de zburat mi s-au făcut, în aer m-am ridicat şi, tot pe deasupra apii zburînd, de trii ori soarele învîrtijirea ş-au sfîrşit, pînă eu la acesta loc am sosit.

Şi deosăbi de aceasta, la cale ca aceasta, nu talpe, ce pene, nu picioare, ce aripi trebuiesc, căci înălţimea munţilor, strîmptorile poticilor şi lăţimea şi lungimea cîmpilor, toate împotriva firii tale stau. De care lucru, fără cereasca agiutorinţă (carea spre toate poate), „spre acea cale mai mult înainte a păşi, nu numai lipsa vinelor, ce şi a crierilor a fi, decît toată ivala mai aievea ieste. " Acestea Camilopardalui de la Lebădă audzind, învăţătura din praxin în theorie îşi mută şi calea delungată în odihna mîngîiată îşi schimbă. Însă către Lebădă într-acesta chip grăi: „Eu, o, priietină nu atîta osteninţa căii, cît ştiinţa lucrului în samă bag. Ce fiind de faţă ştiinţa, de va lipsi osteninţa şi mai bine va fi (că toată agonisita lucrului deplin, macară că fără sudori şi durori a fi nu poate, însă cînd voia voilor şi puterea puterilor cuiva ceva de la sine dăruieşte, nici osteninţa trebuieşte, nici lenea să probozeşte). Şi de vreme ce trecutele tale osteninţă băţul agiutorinţii slăbiciunilor şi neputinţelor mele a fi să văd, cu multă plecăciune te rog ca pentru firea Nilului şi pentru izvoarăle lui şi adaogerea şi scăderea lui, ce mai cu adeverinţă ai şti, pre cest la pravul talpelor picioarelor tale cădzut neînştiinţat să nu laşi (că toată ştiinţa atuncea de ştiinţă să dovedeşte, cînd după adeverinţă pre altul a înştiinţa ştie)". Atuncea Lebăda cătră Camilopardal dzisă: „Priietine, obiciuit lucru între filosofii noştri ieste ca cînd cineva pentru Nil voroavă a face ar vrea, întîi în capişte mărgînd, jirtfă boadzii locului să facă, apoi, în marginea Nilului coborîndu-să, pre mîni şi pre obraz cu apa lui să să spele, de ciia, la locul său întorcîndusă, ce i-ar fi voroavă să vorovască (că cine de la sine cuvîntul începe, cuvîntul a sfîrşi cu nevoie şi preste voie îi va fi, iară cine de la cuvîntul cuvintelor începutul începe, sfîrşitul sfîrşiturilor la cel poftit şi dorit sfîrşit fără prepus îl duce) ". Cătră carile răspuns (dzice Camilopardalul): „Cu dulce suflet şi cu dragă inimă chipul bodzului a privi şi cu înfrîngerea inimii la picioarele lui a mă tăvăli aşi pofti, însă ce vrednică ieste sărăciia mea jirtfă Pleonexiii a aduce şi în ce chip strîmptă mîna mea largi grumadzii ei a sătura va putea?" Lebăda-mi dzisă: „Pentru aceasta în întristare nu întra, o, priietine (că Pleonixia de la cei bogaţi tot, iară de la cei săraci pre giumătate ia ), şi cine ce i-ar duce, întîi priimeşte, apoi oare ce i-ar mai putea aduce şi cu cuvîntul şi cu lucrul ispiteşte". Eu cătră dînsa dzişi: „Eu peste mine aer, supt mine ţărnă, iară în mine nemică ceva lucru de materie nu am, fără numai duhul, carile mă poartă ". Lebăda-mi dzisă: „Dintraceste trii, oricarea mai îndămînă şi mai pre lesne îţi va fi, cu tine ia şi cum mai curînd la capişte să mergem, ca şi eu, de ce am învoit, şi tu, de ce ai poftit, să ne îndestulim". Eu în mine şi cu mine socotindu-mă precum aerul nu să prinde, sufletul nu să scoate (că pofta fără stîmpărare nu numai trupul, ce şi sufletul giuruieşte şi dăruieşte ), în pumni puţinteluş lut galbăn luaiu şi cătră Lebădă arătîndu-l, dzişi: „Iată pominocul jirtfii mele şi, cu acesta împreună, pre tot pre mine spre jirtfă mă dau şi, mai mult nezăbăvind, la capişte să mergem şi, ţeremoniile obiciuite plinind, la giuruita noastră să ne întoarcem ". Lebăda îndată cu mine împreună sculîndu-să, înluntrul capiştii întrăm.

Unde în mijlocul capiştii, boadza Pleonexis într-un scaun de foc şedea, supt a căruia picioare un coptoraş de aramă plin de jăratec aprins a fi să videa. Iară din giur împregiur făclii de tot feliul de materie ardzătoare cu mare pară, vîrtos ardea.

La chip veştedă şi gălbăgioasă, ca cei ce în boala împărătească cad a fi să părea, cu sinul deşchis şi cu poale în brîu denainte sumese, ca cum ceva într-însele a pune s-ar găti, sta. Cu ochii închişi şi cu ureche plecată, ca cînd ce în poale i s-ar pune să nu vadă, iară ce materie ar fi carea s-ar pune audzind să înţăleaga.