Însă eu, o pasire şi de neam şi de minte proastă fiind (căci nici în carne vreo dulceaţă, nici în pene vreo frumseţă port), mai mult a grăi nici pociu, nici mi să cade, fără numai ce şi cît într-adevăr am înţeles şi am ştiut, aceia din prostiia inimii am grăit. Iară giudecata fie a înţelepţilor.

Toate gloatele de cu socoteală cuvintele a prostului Bîtlan nu numai cît să mirară, ce încă şi foarte plăcîndu-le, cu mari laude le lăudară, căci nu puţin prepus în inimile tuturor intra pentru a Vidrei fără veste voroavă, nepoftită învăţătură şi necerşută sfătuitură. Şi aşe, îndată despre partea pasirilor, într-o inimă şi într-o gură, cu toatele alegere făcură că precum Vidra nicicum în ceata zburătoarelor nu să poate numi, aşe şi din monarhiia dobitoacelor trebuie a lipsi. La care sentenţie mai multă sfadă şi voroavă strînciunată s-ar fi scornit şi mai multă ocară s-ar fi lucrat de n-ar fi fost Brebul [40] lucrul cu un ceas mai înainte spre descoperirea adevărului apucat.

A Brebului dară voroavă într-acesta chip fu: „Vidra odînăoară din neamul nostru şi era şi să ţinea şi cu noi de-a valoma şi hrana şi traiul îi era (precum şi faţa şi floarea părului o vădeşte, macar că statul trupului de mojicie i s-au schimosit şi s-au logoşit). Pre carea noi vădzind-o că cu vremea mărimea sufletului carea la noi ieste, precum toată lumea ştie că partea trupului cea roditoare, carea în cevaş macară betejindu-să, de grabnică moarte aducătoare ieste, pentru a vieţii sprijeneală a o rumpe şi de la noi a o lepăda, nici ne îndoim, nici ne ferim. Aceasta dară a sufletului vitejie, precum am dzis, vădzind că la dînsa din dzi în dzi scade, apoi şi alte lucruri de vicleşuguri, îngăimele de amăgele şi fapte pline de răutate, precum sint sicofandiile, clevetele, minciunile, cătră carile şi furtuşagul adăogea şi lucruri de ocară şi blăstămăteşti, iară nu de numele neamului nostru vrednice făcea, macar că şi de multe ori am certat-o şi am dojenit-o, ce în zădar (că precum ieste suflarea la cărbunele acoperit, aşe ieste certarea la inima într-ascuns dată răutăţii). Pentru care pricini, din tabla neamului şi a rudeniii noastre de tot am ras-o şi aşeşi de tot din hotarele noastre am izgonit-o (căci mai mult folos aduce publicăi din sine un chip rău a izgoni decît dzece bune în sine a priimi, că precum aluatul mic într-o covată mare toată frămîntătura dospeşte, aşe un om rău într-o publică pre toţi cu răutatea lui amestecă şi-i tulbură ). După aceia ea în ceata altor jiganii a să da, sau temîndu-să sau ruşinîndu-să, sau poate fi şi de trufie înflîndusă (căci mîndriia, de tot oarbă fiind, precum peste cei mari, aşe şi peste cei mici dă), de lăcaşul stătătoriu de pre uscat s-au părăsit şi prin adîncurile apelor orbăcăind, cu piticei foamea a-şi potoli şi ca valurile ce în spinare poartă, cea mai multă viaţă tulburată şi neaşedzată a-şi petrece ş-au ales (că cine neamului său ieste urîcios cum poate fi streinilor drăgăstos? Şi a căruia răutăţi pămîntul său a le suferi n-au putut, cel strein cum le va putea răbda?). Pre carea, de atîta vreme în perire şi rătăcire ştiind-o, iată acmu între gloate amestecată o vedem.

Povestea Vidrii, noi, Brebii, din moşii, strămoşii noştri, aşe am apucat-o, aşe o mărturisim şi aşe o întărim. Iară voia fie a celor mai mari."

Cu toţii priimiră marturiia Brebului şi cu toţii într-un sfat aleasără ca Vidra dintr-amîndoaă monarhiile afară să să gonească şi nici într-un neam de a lor să nu să mai numască (că precum celui bun toţi streinii rude, tot bătrînul părinte, tot vîrstnicul frate şi tot locul moşie, aşe celui rău toate rudele streine şi toată moşiia nemernicie îi ieste) şi cum mai curînd dintre adunări să lipsască, dzisără, ca nu cumva între dînşii mai multă zăbavă făcînd, mai pre urmă şi aceasta vreo pricină mai spre mare vrajbă între monarhii să să scornească.

Vidra, sau pentru vicleşugul ei sau pentru veche pizma altora (că pizma veche ieste ca cariul în inima copaciului), sau la vremea rea pentru bună sfătuirea ce dedese (că, precum să dzice, toate vremea sa au şi, fără vreme, şi pîinea face greutate stomahului, carea cea mai de treabă şi mai de aproape hrană-i ieste), sau ori în ce chip ar fi fost, acmu vădzindu-să osindită şi dintre toate cetele cu mare ocară şi dosadă izgonită, aşijderea pentru binele ce sfătuisă, precum cu rău i să plăteşte simţind, mintea de i-au fost rea, încă mai rea a fi socoti, iară de i-au fost bună, spre rea socoteală o întoarsă (că nemulţemita pentru mari slujbe şi de binefaceri din nedejde în nenedejde îl bagă, nenedejdea în nebunie îl împinge, şi aşe, din slugă credincioasă nepriietin de cap îl face), carea într-acesta chip voroava întoarsă: „De vreme ce pre mine din ceata celor cu patru picioare mă lepădaţi — că în partea zburătoarelor sau să fiu, sau să fiu fost nici chipul, nici firea mă arată — iată că urmadză ca în monarhiia celor de apă să mă dau. [41]

Fie dară şi aşe (Că limba gloatelor ieste vrajea bodzilor, şi mai lesne ar fi cuiva apa curătoare a popri decît limbilor multe a stapîni). Şi iată că dintr-adunările voastre, vrînd-nevrînd, îm caută a lipsi. Însă oarce, ce rădăcina adevărului atinge, a grai nu voi părăsi. Bîtlanul, pasire de apă sau peşte de aier fiind, căci şi în fundurile apelor prin multă vreme şi prin aier nu mai puţin decît alalte pasiri mare slobodzenie are, însă adevărul ce ieste să dzic: adevărat pasire ieste, macară că carnea la gust îi ieste ca a delfinului şi macară că precum prin aier cu slobodzenie poate zbura, ase şi prin fundul apii să poate primbla. Însă de multe ori mi s-au tîmplat a-l videa în novoade ca peştii încîlcit şi de multe ori şi înecaţi şi de tot înădusiţi din mreje îi scot, căci lăcomiia astupîndu-i ochii, după peşti fără sine alergînd, în loc de vînat el să vîneadză. Care lucru din toată ipopsiia peştelui îl scoate. Şi macar că precum aievea ieste tuturor că el mie nepriietin de moarte mi s-au arătat, însă adevărul ce ieste a tăgădui nici poci, nici mi să cade (căci nu puţină vrednicie ieste şi pentru nepriietin adevărul a mărturisi). De care lucru poci să dzic că el cîte pentru mine au grăit şi au mărturisit să fie şi adevărate. Însă nu atîta de grea era pricina vinovăţiii mele, ca cu izgnanie ca aceasta să fiu osîndit, căci canon de obşte ieste, carile dzice (pedepsitului nu trebuie a i să adaoge pedeapsa).

Căci destulă era nesuferita mea izgnanie şi din rudele şi moşiile mele înstreinare, şi ce ar fi mai mult trebuit pedeapsa încă mai înainte a urni, adecă precum din rudele dobitoace, aşe şi din streinele pasiri izgonit să fiu (ce precum să dzice cuvîntul, că nevinovăţiia unuia oţapoc stă în ochiul altuia.). Ce la cuvîntul ce vream să dzic să mă întorc.

Iată că cu pîra Bîtlanului şi numai cu o mărturie a Brebului (şi aceasta împotriva a legii tuturor legilor, cu o mărturie numai sentenţiia vinovatului cea de pedeapsă a să da), dintr-îmbe iz voadele m-aţi lepădat. Dară aşi pofti să ştiu cu ce privileghie puteţi strica axioma vechilor filosofi şi mathematici, carii dzic (carile sint tot într-un chip cătră altul al triilea, tot într-un chip sint între sine)? (Căci Vidra ănu puţineî nu puţine făclii topise asupra cărţilor filosofeşti). Şi de vreme ce eu, căci în prepusul dobitoacelor şi a pasirilor am cădzut precum să fiu de apă, cu cît dară, rogu-vă, mai vrednic ieste să să numască pasire carile fără prepus dobitoc ieste şi căci să să numasca dobitoc carile fără prepus pasire ieste? (Nici vă mieraţi de ale mele împleticite protases, căci simperazma va ieşi arătătoarea adevărului). Şi aşe doaă fire într-un ipohimen neputînd sta, iată că fire ca aceasta, oricarea ar fi, nici pasire, nici dobitoc ar fi, şi căci acela mai mare dreptate înaintea nu a feţelor, ce a faţărniciii voastre ai afla? Şi eu pînă într-atîta de la toţi de la voi m-am aşe de greu osîndit?" L-a aceasta cu toţii întîi să zîmbiră, apoi rîsă, iară mai pre urmă cu chicote hohotiră, dzicînd: „Vidra, cu neamul, şi gîndul şi cuvîntul ş-au pierdut! Că cine poate macar cu mintea doaă firi într-un ipohimen cuprinde? Sau cine vreodată pasire dobitocită sau dobitoc păsărit au vădzut? Vidra dzisă. „Într-acesta chip şi eu mai denainte pentru himera filosofilor nu săvîrşiiam a mă mira şi peste putinţă a fi în fire, precum şi voi acmu, socotiiam. Ce de vreme ce Brebul s-au făcut peşte, cu cît mai pre lesne va fi pasirea zburătoare a să face dobitoc ca cele în patru picioare îmblătoare.

Şi încă mai aievea de viţi vrea spre aceasta să vă pricepeţi. Întîi a şti vi să cade că ce hotărîre are trigonul la mathematecă, aceiaşi are siloghismul la loghică, a cărora hotărîre mai sus v-am pomenit.

Acmu, dară, binişor socotiţi că, de vreme ce eu am putere din fire dăruită, precum aerul a trage, aşe a nu-l trage în voie să-mi fie, şi pentru căci în doaă stihii poci lăcui, dintr-aceleşi mă izgoniţi şi altă pricină în mine, precum mi se pare, a afla nu puteţi, fără numai căci din fire cu oarece mai mult decît alalte dobitoace sint dăruit, eu dară, căci aşe pociu, în vinovăţie ca aceasta am cădzut.

Dar încă cel ce nici într-o parte deplin şi nici a unii firi, celea ce i să cad hirişii nu va avea, oare de acela ce viţi putea giudeca? Că, precum am dzis, simperasma trebuie să urmege protaselor.

Ca aceasta minune între voi, o, jiganiilor şi pasirilor, ieste cămila [42] nepăsărită şi pasirea necămilită, căriia unii, alcătuindu-i numele, Struţocamilă [43] îi dzic. Aceasta precum hirişă Cămilă să nu fie penele o vădesc, şi iarăşi hirişă pasire să nu fie nezburarea în aer o pîreşte şi vîntul, carile nu o poate ridica. Că precum tuturor ştiut ieste că toată hotărîrea pasirii ieste a fi dihanie cu pene, zburătoare şi oătoare. Deci dihaniia ieste neamul, iară zburătoare deosăbirea, care deosăbire aşeşi de tot de la Struţocamilă lipseşte. Aşedară aievea fiind, au putea-va cineva cu mintea întreagă a dzice să îndrăznească, precum toată hotărîrea pasirii în Struţocamilă să cuprinde ? Şi aşe urmadză că sau pre mine încă nu m-aţi cunoscut, sau şi pre aceasta dihanie precum şi ce ieste să o cunoaşteţi. Şi aşe rădăcina adevărului întingînd, sau arătaţi (că pizma veche vă împinge la lucruri noăa), sau mărturisiţi că în capete de hîrtie purtaţi crieri de aramă. Iară cel mai de pre urmă al mieu cuvînt ieste că adunarea aceasta chedzi răi ş-au vrăjit, de vreme ce numele fiindu-i adunare, altora cu lucrul ieste strămutare şi slava titului de monarhie, iară fapta îi ieste de tiranie ". Acestea Vidra cu lacrămi dzicînd, după poruncă în izgnanie la marginile gîrlelor [44] să dusă.

Ieşind ea de acolea, îndată în mijlocul gloatelor ieşi Căprioara de pustiiul Aravii, [45] carea, după siloghizmul [46] Vidrii, lucrul cu ispita într-acesta chip dovediia, dzicînd: „Vidra pentru Struţ au pus socotele loghiceşti, dară eu să vă spui ce au vădzut ochii arăpeşti.

Eu şi Struţocamila împreună la pustiile Araviii lăcuim. În părţile acelea cîmpii niciodată cu pajişte nu înverdzesc, ce pururea cu mari năsipişuri gălbenesc. Că de s-ar şi naşte vreun fel de buruiană, de mari holburule, carile vîntul austrului scorneşte, să acopăr.

Căci într-alt chip cineva să-i numască nu va putea, fără numai sau munţi clătitori, sau cîmpi nestători le va dzice. Deci cu vînturile pre acolo mutîndu-să şi locurile, alt feliu de copaciu sau de buruiană de mare grămădirea năsipului aceluia neacoperită să rămîie nu poate, fără numai înalţii copaci carii finici să cheamă, în carii nici odînăoară Strutocamila urcată a videa nu mi s-au tîmplat. Şi nu numai în vîrvul finicului (carile într-acele părţi odihna şi aciuarea a tuturor zburătoarelor ieste), ce aşeşi nici un cot de la faţa pămîntului în aer ridicîndu-să nu l-am vădzut. Încă şi alta (carea mai mult ieste de mierat), că de multe ori arapii asupra noastră gonitoare scornind, pre amîndoi o dată din năsipuri ne scorniia, unde cu puterea răpegiunii picioarelor din fierăle suliţilor, din simcelele ţidelelor şi din vrăjmaşi colţii ogarîlor scăpam. Iară Strutocamila şi de mine înapoi rămînea, şi cu penele şi aripile ce avea în primejdia morţii cădea. Căci cu alergarea ogarul o agiungea, şi în aer, de greuime, neputîndu-să rîdica, decît un iepure mai slabă şi mai peminteană a fi să arăta. De care lucru socotesc ca cuvintele Vidrii adevărate sint."

Iară în monarhiia pasirilor era pasirea carea să chiamă Corb, carea macară că din tagma a doa era, însă, cu o întîmplare, pre acea vreme epitrop Vulturului [47] era. Acesta toate lucrurile în monarhiia pasirilor a face sau a desface în voia sa avea, nici glas sau cuvînt împotriva lui cineva a scorni a îndrăzni putea (că în vremile vechi poftele stăpînilor pravile de lege supuşilor era). Aceasta pasire precum tuturor dobitoacelor moartea le pofteşte cine poate să nu ştie? Şi precum pre dinafară neagră, din hereghie, încă mai poneagră pe dinluntru era de pizmă şi de mînie (căriia ce să-i fie fost pizma şi pricina pizmei la locul său pre larg să va dzice) (că precum arşiţa soarelui peliţa mută din albă în neagră, aşe pizma inimii mută gîndul din bun în rău). Deci Corbul, precum a Vidrii, aşe a Căprioarei cuvinte macar că le audziia, însă cu greu şi cu greaţă le suferiia (că cuvîntul bun şi neplăcut ieste ca doftoriia greţoasă, însă folositoare în trupul bolnavului. Ce la cel înţelept aşe, iară la cel nebun ieste ca otrava în mănuntăile sănătosului). Le suferiia Corbul acestea pentru a vremii neîn dămînare, iară cumplită amărăciune nu numai în glas ce meniia, ce încă şi în pîntece dospiia. Şi cîtăva vreme un siloghism alcătuit în barbara împotriva Vidrii a face siliia, mai vîrtos că la dînsul viersul grumadzului într-această formă a suna să părea şi încă mai ales că el alt gînd asupra proastei dihanii Strutocamilii avînd (precum mai în urmă aievea va fi). Şi siloghizmul Vidrii de tot a strica în minte avînd, forma aceasta numai după socoteala loghicilor, nedierisită şi nestricată şi în tot chipul adevărată a fi credea. Deci aşe Corbul, după ce multe sudori vărsă, pînă hotarul mijlocitoriu află, siloghizmul din protase într-acesta chip încuie: „Toată dihaniia cu doaă picioare, cu pene şi oătoare ieste pasire.

Dară tot Strutocamila ieste cu doaă picioare, cu pene şi oătoare. Iată dară că tot Strutocamila fără nici un prepus ieste pasire."

Iar după încheierea siloghismului acestuia, palinodiia ritoricească a poftori începu şi vatologhiia poeticească prin multă vreme crăngăi: „Pasire ieste Strutocamila, pasire ieste; şi iarăşi dzic: pasire ieste Strutocamila, dihaniia aceasta, Strutocamila, ieste pasire. Pasirea aceasta şi dihaniia aceasta ieste Strutocamilă."

Apoi iarăşile hotarăle loghiceşti în sine înturna, dzicînd: „Pasirea să oaă, oaăle sint a pasirii. Struţul să oaă, oaă are Struţul. Iată dară că pasire ieste Struţul." Apoi iarăşi ca dintîi, numai întraltă formă siloghizmul înturna:"Pasirea are pene, Strutocamila are pene. Iată dară că Strutocamila ieste pasire.

Aşedară, Strutocami la, precum pînă acmu adevărat pasire au fost, aşe şi de acmu înainte pasire a fi vrednică ieste, şi încă nu fietece pasire, ce aşeşi slăvită, lăudată şi în buni chedzi luată, de vreme ce, deosăbit de deafirimea trupului ce poartă şi în basna veche va să să dzică, că oarecare evghenie în neamul său are. Însă ca asina despre maică [48] partea Vulturului spre sămnul monarhiii să fie avînd." Toţi Şoimii, Uleii şi Coruii şi alalte de stîrvuri iubitoare pasiri frumos crăngăitul Corbului lăudară şi cu multe linguşituri şi colachii învăţătura-i şi înţelepciunea-i preste nuări rîdicară (că mai toţi supuşii de frică obiciuiţi sint, nu ce adevărul, ce ce stăpînul pofteşte, aceia să laude şi să fericească) şi fietecarile în sine şi cu sine socotiia, precum alt siloghizm împotriva acestuia arătătoriu nici a să afla, nici în mintea altuia a să naşte ieste cu putinţă. Ca acestea pasirile iele în de iele prin limbi purtînd, oricarea împletecitura cuvintelor audziia, de dovadă ca aceasta amuţiia (că macar că rea ieste amuţirea din lipsa organelor de voroavă tocmitoare, dară încă mai rea ieste cînd purcede din lipsa şi neştiinţa cuvintelor trebuitoare) şi acmu mai mai tot cuvîntul să curma şi tot răspunsul împotriva Corbului şi toată gura mai mai să astupa (că precum ştiinţa lucrurilor ieste lumina minţii, aşe neştiinţa lor ieste întunecarea cunoştinţii).

Şi acmu cu toatele mai mai după voia Corbului să lăsa, de toată împotrivirea să părăsiia şi toată întrebarea cu atîta să potoliia, de n-ar fi Ciacalul către Hulpe cum mai curînd alergat. Carile, la dînsa lipindu-să: „Frate Hulpe, dzisă, poţi răbda ca între pasiri dihanie mai cu socoteală şi mai cu meşterşugul loghicăi decît între noi să să afle? (că nu ieste în lume cuvînt atîta de isteţ, sau lucru aşe de cu preţ, ca carile vreodată să nu mai fie fost sau a nu mai fi de acmu înainte să poată)". La aceasta întrebare a Ciacalului rîsă Hulpea pe supt mustăţi şi în grabă greu răspunsă (căci la întrebarea grabnică, greu sfat a da, sămn de minte ascuţită ieste) şi dzisă: „De n-aşi avea frica Vulturului, cînd ceva din colţii miei pe ciolanele stîrvului ar rămînea, atuncea şi Corbul de uscate vinele goalelor ciolane clonţul ş-ar ciocăni. Ce doaă lucruri sint carile la ivală a mă pune mă opresc: unul, căci că din fire mai bucuroasă sint cu meşterşugul decît cu tăriia a mă sfădi, altul, căci totdeauna voia Vulturului a căuta m-am obiciuit, pentru căci adese la un ospăţ şi la o masă amîndoi a ne ospăta s-au tîmplat. Şi aşe adese în mîncări şi în băuturi împreunarea spre cinstea politicească şi dragostea în faţă prietinească a arăta mă sileşte (căci dragostea cumpărată pre bani sau pre mîncări şi băuturi în sfîrşitul acelora şi ea să sfîrşeşte. Iară dragostea din suflet adevărată în sărăcie şi în foamete slujba vredniciii îşi arată). Deci, de vii vrea să mă asculţi, supt piielea Ciacalului pune meşterşugurile Vulpii şi gura ta grăiască, fie duhurile împingătoare ale mele."

Ciacalul, acestea de la Vulpe audzind, dzisă: „Eu după cuvîntul tău şi în fundul mării a mă afunda şi în mijlocul focului a mă arunca şi nicicum vieţii mele a cruţa nu mă voi feri. Numai precum toţi cei cu socoteală în lume, aşe şi eu, nu numai pentru agonisirea, ce şi pentru paza cinstei mă nevoiesc (căci spre agonisirea şi cîştigarea cinstei sudorile trupului destule sint, iară spre paza nebetejirii ei lacrămi de singe trebuiesc) (că cu multul mai pre lesne ieste cetatea cinstii a dobîndi decît pre aceeaşi despre nenumăraţii nepriietini a o străjui şi nebiruită a o păzi). De care lucru socotesc că macară cu duhurile tale vitejeşte cinstea cuvîntului spre stricarea siloghizmului Corbului voiu agonisi, şi hrizmurile ce sint în triposul lui Apolon întemeiate pre lesne îm va fi a le fărîma şi în toate stramţile a le destrăma, numai spre cele mai următoare una mă face mai tare şi cu tot deadinsul a socoti, adecă cuvîntul carile îm dzisăşi, precum cinste Corbului de frica Vulturului dai. Deci de-ţi ieste gîndul într-această socoteală şi de vii să-i păzeşti cinstea nebetejită, mie lucrul acesta pînă mai pre urmă fără primejdie să-m fie socotesc că nu va putea (că de multe ori s-au tîmplat într-înima ce întră frica nepriietinului afară scoate dragostea priietinului). De care lucru, sau vrînd, sau nevrînd, într-o parte dîndu-te, eu fără nici un agiutoriu în gura şi vrajba precum a Corbului, aşe a altora carii caută în gura Corbului voiu cădea. Şi aşe atuncea te vii arăta că cu mîna altuia şerpele din bortă să scoţi ai vrut şi pre mine cleşte împotriva jeraticului m-ai făcut." Hulpea dintîiaş dată cu blăstămi şi cu giurămînturi pre Ciacal dintr-acestea prepusuri a scoate începu (că giurămînturile între muritori pentru altă nu s-au scornit, fără numai supt numele marelui Dumnedzău, demonul mai pre lesne meşterşugurile sale să-şi lucredze) (că unde ieste inima curată, nici întîi giurămîntul, nici pre urmă vicleşugul sau călcarea giurămîntului încape). Hulpea, dară, începătura voroavii într-acesta chip făcu: „Iubite priietine, nu cu divă îţi pară pentru căci dziş că cinstea Corbului pentru frica Vulturului păzăsc (căci lucrurile între muritori nu atîtea să isprăvesc ce le pofteşte voia, ca cîte să lucreadză ce le dă mîna şi vremea). Pentru care lucru nu numai a Corbului şi a Vultu<ru>lui, ce de multe ori şi a Cucoşului voie caut, şi după îndămînarea vremii cinste şi inchinăciune a-i da pociu, după vînt întorcînd vetrelele (că nebun corăbiier s-ar socoti a fi acela carile pîndzele împotriva vîntului a deschide ar îndrăzni), însă adeverit trebuie să fii că cu tot neamul pasirilor dragoste adevărată a avea nu pociu (Şi unde dragostea adevărată nu ieste, acolea cinstea ieste de frică; şi unde cinstea să face de frică, acolea îndămîna vremii să cearcă şi să aşteaptă, în carea nici frică să-i mai fie, nici cinstea carea de frică îi da, de bunăvoie în ocară să i-o întoarcă).

Că pentru acesta lucru întîi din fire plecare, apoi de la părinţi blăstămare am luat, ca nici odînăoară cătră cineva de tot inima să nu-m deşchidz (că cu anevoie un gînd în doaă inimi a să ascunde poate, pre carile una şi mai nici una de abiia şi mai nici de abiia îl poate stăpîni) şi cu vreo pasire prieteşug adevărat să nu leg, fără numai cu Vulturul şi Corbul, pentru adese hrana împreună, oarece chivernisală poliliticească să fac. Iară amintrilea oricînd cu vreo primejdie simptomatecă penele le-ar cădea, sau de vremea schimbării tuleielor puterea aripilor şi a zburării le-ar scădea, fără nici un prepus adevărat să fiu îm porunciia, precum acestora, oricît de macră şi de vînjoasă carnea le-ar fi, decît stîrvul impuţit tot mai dulce ieste. Aceasta, dară, a şti ţi să cade, o, iubite frăţioare, că precum să dzice din bătrîni un cuvînt şi precum şi noi ceşti mai tineri acmu cu simţirile le-am dovedit (că de multe ori clonţul Corbului şi a Vulturului ochiul Vulpei s-au vădzut scobind). De vreme ce pasirile acestea din fire nu numai dobitoacelor, ce şi pasirilor, nu numai tuturor dihaniilor pre picioare îmblătoare, ce şi lighioilor pre pîntece tîrîitoare şi nu numai tuturor viilor, ce încă şi tuturor morţilor nepriietini de cap sint (că cine numai al său bine şi fericire cearcă, a tuturor răul şi bezcisniciia pofteşte), şi precum de sîngele fierbinte, aşe de stîrvurile împuţite totdeauna însătate şi nesăturate sint. Aşijderea, nici între vitioan şi gras vreo deosăbire sau alegere fac, nici între mare şi mică bucata sau înghiţitura mai de saţiu sau mai de nesaţiu a fi socotesc (căci lacomul şi sătul flămînd ieste, şi lăcomiia nici în hotărăle gheometriceşti să opreşte, nici de exţentrurile astrologhicesti să covîrşeşte, nici caută materia şi forma filosofască, nici cunoaşte deosăbirea şi alcătuirea loghicească, nici în ritorică tropul îndestulirii au ascultat, nici în gramatică graiul fără chip şi cuvîntul „agiunge" au învăţat, ce, precum să vede, nu ucinică, ce didascală alhimistilor ieste, cărora nici adînc fundul mărei, nici nestrăbătută a pămîntului grosime, nici pre supt rădăcinele munţilor şi stîncilor a metalilor şuvăite vine, nici depărtarea locului, nici primejdiia mărsului, nici nevoia agiunsului şi aşeşi nici iuţimea şi arsura focului de la acel din fantazie născut şi din crieri prefăcut aur îi poate opri ). De care lucru singur poţi socoti, o priietine, de ieste cu putinţă lacomul a cuiva într-adevăr dragostea să păzască şi vreodînăoară a altuia folosul şi precopsala să poftească.

Într-acesta chip Vulturul şi Corbul fiind şi întraceastă rea diathesin aflîndu-să, cum cineva în lume atîta de fără crieri s-ar afla, ca nu numai pofta spre săvîrşirea răului să le facă, ce macar aşeşi din gînd spre aceasta să gîndească (că cel ce spre rău cu lucrul agiutoreşte şi cel ce fapta rea cu gîndul o priimeşte şi o învoieşte totuna sint). Aşedară, iubita mea, în toate împotrivnicele fortuni nedespărţită soţie, din toate prepusurile ieşind, curata mea cătră tine inimă precum ieste, cunoaşte (precum Hulpea mai mult în şuvăiţi decît în fugă nedejduieşte, aşe inima vicleană mai mult acoperit decît aieve grăieşte) şi spre ridicarea a cădzutei cinstei a tot neamul dobitoacelor şi jigăniilor, pre cît poţi în lucru şi în cuvînt, te nevoieşte (că toată slava şi lauda numelui cea mai de frunte ieste, cînd cineva cu osteninţele carile pentru moşiia sa sudorile ş-au vărsat şi pentru neamul său toate primejdiile în samă n-au băgat).

Iară eu cu curată inimă mă giuruiesc că în toate agiutoare şi împreună lucrătoare şi ce ieste capul lucrului spre toate primejdiile priimitoare şi suferitoare voi fi.",

Săracul Ciacalul, macar că şi el de viclean ieste lăudat, însă„cu bucăţeaoa dulce a Vulpii înghiţi şi undiţa otrăvii amară (căci precum decît dreptul să poate afla altul şi mai drept, ase şi decît Vicleanul ieste altul şi mai viclean). Şi aşe el înşelîndu-să şi de la Vulpe ce va grăi foarte bine învăţindu-să, în mijlocul theatrului cu mare îndrăzneală ieşi şi înaintea tuturor gloatelor cuvinte ca acestea făcu :

„Vidra, neam cu prepus, cuvînt fără prepus au grăit şi sfat adevărat prietinesc au sfătuit (ce unde urechile adevărului sint astupate, acolea toate hrizmurile să par basne). Însa fietecarile dintre noi, cu cea stîngă numai, iară nu şi cu cea dreaptă ureche ascultîndu-l, nu numai cît că cuvîntul nu ş-au întărit, ce încă mare grămadă de ură asupra ş-au grămădit (că mare scîrşnetul roatelor astupa voroava cărăuşilor) şi în loc ce mulţumită pentru dezvălirea adevărului i s-ar fi cădzut, nu numai din ţară-şi s-au izgonit, ce încă şi din izvodul neamului său s-au lipsit, şi aceasta nu dintr-altă pricină, precum mi să pare, au purces, fără numai din vechea şi rînceda pizmăluire. Iară încăsi, oricum ar fi, atîta cunosc, că toate cu folos voroava Vidrii şi ei în stricare, şi altora spre mai mare neascultare şi neaşedzare s-au făcut (că vîntul vivorît sau aerul tare clătit, tocmit şi frumos viersul muzicăi alcătuit, de la cît de ascuţitele la audzire urechi abătîndu-l, neaudzit îl face). Şi iarăşi (ca mai aproape de ţenchiul voroavei mele să mă lipăsc) obiciuită ieste minciuna haina adevărului a fura, cu carea, îmbrăcîndu-să şi împodobindu-să, să vede ca în hrizmurile lui Apolon Pithianul dă şi în triposul cel neclătit stăruită şi aşedzată a fi să pare. Dară lin suflînd austrul adeverinţii şi într-o parte dînd poalele hainei adevărului, grozavă goliciunea minciunii descoperindu-să să arată (că din trii picioare a scăuieşului minciunii, unul şcoţîndu-să, în vicleşug rădzimatul fără greş pohîrnindu-să, cu bună samă cu capul în gios să dă). În care scăuieş şi siloghizmul dumisale Corbului spre dovada şi întemeierea vredniciii Strutocamilii întemeiat şi alcătuit a fi să vede.

Însă lucrul după socoteala adevărului cu multul într-alt chip să are.

Hirişiia dară a lucrurilor de la cîţiva, în cîteva chipuri să hotăreşte. Iară cea mai adevărată şi mai gheneralis ieste aceasta: Hirişiia să cuvine totului, fietecăruia şi pururea. Deci cea mai deplin, cea mai adevărată şi cea mai gheneralis hirişiia pasirii ieste a zbura. Căci toate pasirile şi fietecare pasire şi pururea au putere a zbura, şi nu atîta pre pasire penele şi oatul o face pasire, şi dintr-alte dihanii o deosăbeşte, pre cît o face şi o deosăbeşte zburatul, căci amintrilea şi şerpele să oaă, dară pasire nu ieste. De ciia pasirile toate după hirişiia lor cea mai chiară numele neamului ş-au agonisit, de unde elineşte puŇuou ptinon, evreieşte, hof, arăpeşte tair, lătineste volatilis să cheamă, carile în limba noastră s-ar dzice zburătoare. Aceasta, dară, hirişă hirişiia pasi<ri>lor fiind de carea Strutocamila lipsindu-să (precum alegerea tuturor priimeşte), iată că Strutocamila hirişă pasire a să numi şi a fi nu poate. Că amintrilea, Strutocamila de-ar fi adevărată pasire, adevărata a pasirilor hirişie i s-ar cuvini, adecă tot struţul, ca toată pasirea şi pururea să poată zbura. Aceasta, dară, lipsindu-i, iată, dară, că pasire nu ieste. În cea sistatichi diafora hirişiia lucrului locul cel mai de sus poate ţinea după deosăbire, precum cele cinci glasuri a lui Porfirie poftesc, adecă neamul a fi dihanie, chipul pasire, deosăbirea zburătoare, hirişiia piuitoare, tîmplarea în pasire iarăşi supt hirişie să cuprinde, că pasirea ver ar piui, ver n-ar piui, fiinţa pasirii nu să strică. Deci, precum am şi mai dzis, hirişiia cea mai mare în cea stăruitoare deosăbire fiind, carea în Strutocamilă cercîndu-să şi neaflîndu-să, iată, dară, că pasire a fi nu poate. Că precum a omului dintr-alte neamuri de dobitoace deosăbirea îi ieste socoteală şi hirişiia rîsul, aşe în pasire să socoteşte zburatul şi piuitul. Şi de s-ar da în lucrurile firii vreun dobitoc cu pene, cu patru picioare, ce numai dreapta socoteală deplin ca omul să aibă, acela dobitoc adevărat om ar fi. Aşijderea împotrivă, de s-ar afla un dobitoc în doaă picioare, cu cap şi nas şi cu toată alaltă forma omului, numai să aibă aripi şi să zboare, iară socoteala şi rîsul să-i lipsască, adevărat dobitocul acela pasire, iară nu om, ar fi. De care lucru aievea ieste că la fietece dihanie deosăbirea şi hirişiia i să socoteşte, iar alaltă formă a chipului nicicum, macar pasire cu patru picioare, macar dobitoc cu doaă aripi, macar cu mîni cu cinci degete, cu unghi şi fără păr şi fără pene şi fără socoteală, acestea toate nicicum hirişă deosăbirea pot stărui că, veri mînule omului ar fi la moimîţă, veri obrazul moimîţii la arap, moimîţa în deosăbirea dobitocului, fără socoteală, socotelii uimitoare, iară arapul în deosăbirea dobitocului cu socoteală rămîne şi pururea ieste. Acmu dară ce mai multă dovadă din socoteala loghicească trebuie, şi ce mai înainte proasta mea socoteală un picior din triposul lui Apolon a scoate sileşte, şi cea mai de folos o protasin din siloghizmul dumisale Corbului în barbara alcătuit a trage să nevoieşte (căci experienţia şi ispita lucrului mai adevărată poată fi decît toată socoteala minţii, şi argumenturile arătării de faţă mai tari sint decît toate chitelele).

Că au nu Vidra, săraca, toată dovada ispitii cum să cade ne prezentuieşte? De vreme ce ea toate hirişiile a dobitocului în patru picioare avînd şi căci numai une tîmplări (carile precum nici fac, aşe nici strică fiinţa) mai deasupra i-au vinit, adecă şi cu văzduhul, şi cu apa în locul văzduhului a să sluji firea au agiutorit-o, pentru adaogerea, iară nu pentru scăderea puterilor firii din catalogul jiganiilor aţi lepădat-o. Au doară de s-ar afla vreuna dintre noi în para focului nebetejită, ca salamandra, a vieţui să poată, pentru căci de la fire cu această putere dăruită ar fi, eu dzic că şi pe aceia pentru mai multe vredniciile firii sale din monarhiia noastră aţi izgoni-o. Care lucru de l-aţi face, mă credeţi, fraţilor, că prost l-aţi socoti (că cine-i mai cu multe vrednicii, veri din fire, veri din osteninţă, împodobit, acela mai mare cinste trebuie să aibă şi mai tare de la toţi să să iubască să cade).

De care lucru drept şi cu cale socotesc a fi, ca poftei adevărului, iară nu glasului Corbului, ascultători să fim. Aşedară, aievea ieste că precum pofta adevărului, aşe încheierea voroavei mele aceasta va să fie, adecă că de vreme ce Vidra, pentru pricinele carile s-au pomenit, cu sfatul tuturor s-au ales ca din tabla amînduror monarhiilor să să radză, aşe şi numele Strutocamilei, precum dintr-a în patru picioare îmblătoarelor, aşe dintr-a cu aripi zburătoarelor dihanii izvod să să şteargă, dintr-a celor de pre stihiia pămîntului izvod să să şteargă, dzic, căci pene are şi să oaă, iară dintr-a celor din stihiia văzduhului, căci nu zburătoare, ce pedestră ieste. Iară amintrilea, de va cineva împotriva firii şi în pizma adevărului socoti (căci voia slobodă obiciuită ieste mai mult spre rău şi împotriva adevărului decît spre bine şi spre plăcerea adeverinţii puterea sa a-şi arăta) şi pre Strutocamilă în monarhiia şi în partea sa a o trage s-ar nevoi, acelaşi nu mai puţin pe Vidra între dobitoace a o numi ar trebui. Pre Strutocamilă, dară, lipsa slujbelor firii dintre pasiri afară o scoate, iară dintre dobitoace toate hirişiile o gonesc, pre carea noi, pedestrele, aşeşi macar vreodînăoară nici am numit-o, nici am pomenit-o, nici între noi cumva a încăpea am gîndit-o. Şi aşe de va fi şi a voastră socoteală, precum a adevărului pofteşte orînduială, ca nici pre pămînt, nici în văzduh, nici în apă şi nici în foc şi aşeşi, nici undeva loc de traiu a avea va putea, ce doară în a cincilea stihie lăcaş de-şi va dobîndi (că obiciuită ieste fortuna, pre cel ce multe haine pofteşte a cerca şi de cele ale sale a-l dezbrăca)".

Aceste ale Ciacalului cu îndrăzneală cuvinte şi socoteli de argumenturi nebiruite nu numai cît urechile tuturor împlură, ce încă şi inimile de dînsele, ca cu o ascuţită lance li să împunsără, şi ce să răspundză cu toţii în îngăimare sta, şi despre ce parte a cuvîntului întîi s-ar apuca să miera. Tărimea argumenturilor îi spăriia, îndrăzneala voroavei îi îmblăzniia şi ce ieste mai cu greu, neştiinţa lucrului şi a adevărului aşeşi de tot din ţircălamul minţii îi izgoniia (că pre cît lumina soarelui a lucra poate în organele vadzătoare, pre atîta agiutoreşte mai denainte ştiinţa în mintea adulmăcătoare ). Aşe ei, tuşind, scuipînd şi cuvintele prin limbi-şi învăluind, Lupul (carile nu proastă între toate jiganiile să numiia) cuvinte cioplite şi supt pilde oarecum acoperite, însă tocmai la ţenchiul adevărului dusă şi nemerite, intr-acesta chip a grăi începu :„(De multe ori împăraţii să văd preste vrerea lor a proroci, căci sufletele lor, oarecum de mărimele şi greuimele lucrurilor, mai de multe ori şi mai adese atingîndu-să, şi preste simţirea lor să par a prosgnostici). A cării păreri aieve acmu să făcu dovada, de vreme ce dintîiaş dată chiar amîndoi dzisără (de veţi pomeni pricina ce să scornisă pentru mică şi de nemică jigăniuţa, ce să cheamă Liliac) şi amîndoi în gura mare spusără (că din pricinile mici mari gîlceve să scornesc şi ţinţariul să face armăsariu). Au nu, dară, pentru aceasta mai denainte să feriia şi acestea pre carile noi acmu cu ochii trupului de faţă le privim, pre acele ei, încă pînă a nu fi, cu ochii sufletului le oglindiia? Noi, dară, atuncea cuvîntul lor în puţin socotind, acmu să vede ca de capul viperii ei cu socoteala ferindu-ne, noi cu nesocoteala în coada scorpiii am cădzut, neferindu-ne (însă precît semnele cuvintelor împungătoare, chipul inimii pizmuitoare au arătat). La arătare s-au făcut că nu spre aşedzarea gîlcevii proaspete, ce spre obrinteala pizmei împuţite şi cuvintele, şi lucrurile s-au început, carile ranelor trupului monarhiilor nu tămăduire, ce burzuluire aduc (că precum otrava cumplită stomahul otrăvind, tot trupul putredzeşte, aşe pizma veche spre izbîndă a aduce, tot statul monarhiii răzsipeşte) (şi precum un mădulariu cu netămăduită boală pătimind, princet, princet, tot trupului moarte pricineşte, aşe în toată publica cu rău gînd şi cu pizmă asupra altora îmblînd, cu vreme toată monarhiia cu capul în gios prăvăleşte). Întîi fost-au trebuit pre cei ce aducători şi pricinitori gîlcevii ar fi fost fără nici o zăbavă dintre mijlocul nostru să-i fim scos, şi, pînă a nu pătrunde gîlceava aceasta inimile şi sufletele tuturor, să fim ales ce-i de scădere şi de folos (că precum cineva, pentru mîntuinţa a tot trupul şi pentru paza vieţii, fier, foc, şi tăierea a unui sau şi a doaă mădulare ardere, tăiere şi de tot de la sine lepădarea, macar că cu mari chinuri şi dureri, însă sufere şi priimeşte, aşe şi în statul publicăi, unul nestătătoriu şi de răscoale şi gîlceve scornitoriu să socoteşte, carile ca un rău şi beteag mădulariu din trupul monarhiii curmat şi tăiat a fi să cade).

Că ce folos noaă şi ei Vidra cu sfatul fără vreme au adus? Şi ce treabă au avut Bîtlanul cu atîtea cuvinte inima Vidrii a amărî şi a dosedi? Pre Breb la mărturie cine l-au chemat? Şi cine cu ce treabă l-au ascultat? Numele Strutocamilei, siloghizmul Corbului, împotrivă voroava Ciacalului la propozitul adunării aceştiia ce folos au adus? Vînătoarea arapilor, fuga Căprioarii şi primejdiia Strutocamilei la acesta sinod ce amestec au avut? Ce adevărul ieste acesta (că zavistiia ieste jiganie cu multe capete şi cu toatele înghit pizmă şi deodată borăsc gîlceavă şi vrajbă). Căci Bîtlanul socotind că Vidra prin gîrle vînatul peştelui îi împuţineadză, i s-au părut că i să va deşerta vreodată guşea de putregiune de peşte şi maţile de viermi de putregiune (căci lăcomiia Bîtlanului lumii ieste vestită). Brebul aşijderea ieste jiganie carea, puterea organelor născătoare pierdzindu-şi, în firea şi îndrăpniciia hadîmbilor cade, carile vreunui de duh purtătoriu, pre cîţi soarele încăldzeşte, priietin adevărat să-i fie, sau binele să-i poftească nici s-au vădzut, nici s-au audzit (că năcazul lipsii la unul scorneşte zavistiia prisoselii la altul). Şi aşe mărturiia lui asupra Vidrii de păcura zavistiii neimată şi neîntinată să să socotească nu să poate (că mai lesne ieste cineva o mie de ani în fîntînele cătranului să lucredze şi cu cătran să nu să pice decît un ceas zavistnicul cu cela căruia zavistuieşte voroavă să facă şi cuvînt pizmos din gură-i să nu-i iasă). Au doară căci odînăoară un blănariu în meşterşug isteţ pre altul în conoştinţă prostatec au amăgit şi în loc de piiele de breb i-au vîndut blană de vidră? Au numai spicul părului şi floarea pieii amînduror asămănîndu-să, pre Vidra precum odînăoară Breb să fie fost o dovedeşte? Ba mă credeţi că, de s-au amăgit ochii prostatecului, nici Vidra, nice piielea Vidrii fiinţa sa ş-au schimbat. Că firea în lucruri nu în celea ce-şi răduce, ce în celea ce ieste să socoteşte. (Că tîmplările precum vin, aşe să şi duc, deasupra ipohimenului, nicicum fiinţa-i stricînd), ce toate acestea altă nu fac, fără numai (din zavistie împoncişere, din împoncişere năduşală şi asupreală, din asupreală gînduri de şuvăială şi cuvinte de răzsuflare să scornesc), precum Bîtlanul asupra Vidrii cu Brebul în pîră şi mărturie s-au împreunat, Ciacalul şi Căprioara partea Vidrii ţiind, siloghizmul Corbului au răzsipit şi mii de mii de ocări împotriva Strutocamilii au scornit. Aceasta iarăşile mai mult prin mijlocul gloatelor de să va tăvăli, sau ea, sau alta în locul ei, de năcaz împingîndu-să, asupra alţiia altă ceva mai mult şi mai de ocară poate să gîrîiască. Şi aşe în toată gîlceava întorcîndu-să, o clătire nestătută şi neobosită între toţi să va scorni.

Şi de ciia urmadză între împăraţi nu numai pentru Liliiac scînteile împotrivirii a scîntiia, ce încă şi pentru Fili şi Inorog pîrjolul mîniii şi pojarul izbîndii a să aţiţa. Care lucru, numele adunării fericite în porecla răzsipei nefericite fără greş va muta.

Aşijderea că lucruri mici ca acestea, iată că şi spre mari gîlceve cresc, şi, de să vor cumva putea aşădza, încă vreun sămn de nedejde ca acela pînă acmu nu să arată. Dară de va agiunge giudecata cineva între doi monarhi a căuta şi inimile a doi împăraţi a împăca, oare cum aceasta la săvîrşit a aduce va putea? Şi cine în mijlocul lor a întra va îndrăzni? (Că mai greu nu ieste de giudecat decît pîra între doi priietini — ales împăraţi fiind— a căuta, căci cineva între doi nepriietini pîra alegînd, pre unul priietin poate să facă, iară dintre doi priietini unul să face aşeşi de tot nepriietin ). (Că din fire moritorii aşe sint tocmiţi, nu numai în războaie şi nu numai în gîlceve şi aseşi nici în glume şi giocuri a să birui de la altul priimăsc.) Apoi din gura Ciacalului cineva poate a vrăji că, precum socotesc, gura numai era a lui, iară duhurile pînă într-atîta îndrăznitoare şi cuvintele aşe la inimă lovitoare a altuia sint, carile ca toate grosimea fumului ce iese mare văpaie pre urmă a izbucni arătătoare sint".

Aceasta Vulpea audzind, tare în ascunsul ştiinţii sale să împunsă şi, pentru ca nu mai în mult voroava Lupului să să trăgănedze, cu scurtă voroavă cuvintele într-altă parte sili a le abate (însă firea totdeauna pre meşterşug biruieşte şi din plinirea inimii cuvîntul şi fără veste izbucneşte). Într-acesta chip şi Vulpea făcu, că în loc ce gîndiia, spre potolirea cuvintelor să grăiască, cu iarbă pucioasă focul vru să potolească şi cu iască scînteia sili să înaduşască, şi într-acesta chip cu mare glas cuvîntul din gura ca piiatra din praştie îşi slobodzi (că cuvîntul slobodzit mai iute decît fierul împănat să duce, şi piatra în fundul mării aruncată precum vreodată tot a mai ieşi tot să nădăjduieşte, iară cuvîntul grăit, precum va fi putinţă a să dezgrăi, toată nedejdea lipseşte):

„Şi oare cine, dzisă, vreodînăoară au dzis că glasul Corbului ieste spre chedzi buni? Carile macar siloghizmul lui Aristotel, macar sofisticul lui ... ar avea în gură? Şi cu atîta de acmu înainte grăiască şi altul, de vreme ce eu nu din cap, ce din coadă, nu denainte, ce dinapoi încheierea siloghizmului fac, adecă (mai prelesne ieste soarelui răzsărit radzele luminii de pre faţa pămîntului a-şi opri decît adevărul în veci cu minciuna a să coperi" ). Toate zburătoarele să tulburară şi de dulce otrava Hulpii tare să ameţiră. Căci bine cunoscură că toată puterea siloghizmului Corbului să curma şi apărarea carea spre partea monarhiii sale făcea în deşert ieşiia. Pre lîngă a Vulpei de cuvînt împunsătură toată a Lupului uitară învăţătură.

Iară în monarhiia pasirilor era o pasire carea să cheamă Cucunos; aceasta ieste din fire cu socoteală înaltă, cuvîntul vreo dată gios să-i rămîie nu priimeşte, însă multe grăieşte, dară puţine isprăveşte, la mînie iute, la foame nesăturată ieste: dzic că viţelul întreg de-abiia îi ieste de gustarea dimineţii. Iară la ospăţul prîndzului cu taurul şi cu cămila nu să satură. Despre partea stomahului aşe, iară despre partea sufletului cu multul mai mult nesăţios şi nesăturat ieste; prin olaturile ei altă jiganie nu numai cît a nu vieţui, ce nici a trece fără primejdie poate (că mai pre lesne socotesc şi mai fără primejdie cineva călătorie pre lîngă vîrtopile zmeilor şi bîrlogurile leilor a face să poată decît prin hotarăle aceluia a trece carile pururea de foamea lăcomiii să chinuieşte). Aceasta pasire, dară, cu mare mînie, mai mult din stomahul tulburat decît din rostul fără sfat, într-acesta chip cuvintele deodată cu balele îşi stropiia :„Fi-s-ar cădzut, o, priietinilor, Lupul pildele sale ciobanului să le vîndză şi Vulpea prisăcariului bătrîn ciumiliturile să-şi arete. Iară de ieste glasul Corbului spre sămn rău luat, cine va fi acela carile să nu poată cunoaşte (că cînd unuia veste rea de la cineva îi vine, aceiaşi veste altuia altul de bună îi o duce), ce fie glasul Corbului rea veste în urechile Lupului, Ciacalului, sau măcară şi singur Leului, însă sint alte urechi carile, cu dragoste priimindu-l, cu dulce în cămara inimii sale îl ascund. Iarăşi şi amintrilea, că deşi peste tot şi tuturor glasul Corbului ieste neplăcut, avem între noi Coţofana [49], căriia din limbă-i fericire şi din gură-i bună vestire îi cură. Dară şi cu aceasta ce să isprăveşte? Pînă cînd dară, o, pasirilor, în glogozala în zădar vă îngăimaţi şi statul vredniciii voastre în samă nu băgaţi? Pînă cînd vor urla, vor lătra şi vor scînci jigăniile şi dobitoacele acestea, carile pururea supt umbra noastră îmblă şi ochii noştri totdeauna în spinarea lor privăsc? Pînă cînd ce firea singură arată, voi aceasta nu cunoaşteţi vreodată? Că din fire aşe ieste orînduit, ca tot dobitocul şi toată jiganiia în patru picioare cu capul spre pămînt plecată să îmble, şi toată pasirea prin aier zburînd şi pe deasupra lor trecînd, uneori cu umbra să le ocrotească, iară alteori cu unghiile şi cu pintinii să le lovască (că pururea şi mai totdeauna pre stîrvul dobitocului pasirea să pune, iară de penele sau tuleiele pasirii rar dobitoc să îneacă). De care lucru, socotesc că cinstea şi vredniciia monarhiii noastre puţin de la ai săi socotindu-să, spre deşchiderea gurii a jigănii ca acestea pricină s-au dat. Deci guri ca acestea nu cu siloghizmuri loghiceşti, ce cu porunci împărăteşti sint să să astupe. Precum marele nostru împărat şi nebiruitul monarh, Vulturul, sămnul biruinţii Corbului au dat, Corbul dară şi epitropul Vulturului, aşe va, aşe porunceşte, aşe să să facă.