Şoimul răspunsă: „Adevărat, acestea precum le dzici, aşe sint, însă (de multe ori boala nenedejduită pre leac ş-au dat) şi pre cum un cuvînt să dzice (morţii numai leac între muritori nu s-au aflat, iară amintrilea viaţa stînd şi buna socoteală slujind, tutu ror tămăduire şi vindicare să nedejduieşte). În care chip şi eu acmu dzic: Într-această dată şi cu mine lucrul ispiteşte şi vii cunoaşte că macar că la pene iuşor, însă la cuvînt greu şi stătătoriu sint şi precum în aer a zbura, aşe pre copaci a sta şipre stîncă nemutat a mă aşedza pociu."

Inorogul dzisă: „Cu bună samă cuvintele acestea poftitoriu binelui să fii te arată şi dreptăţii iubitoriu şi de cuvinte adevărate grăitoriu să fii te sfitesc, însă giuruitele acestea la faptă a aduce, precum socotesc, un lucru a te opri poate, adecă căci supt po runcă şi supt ascultare supus eşti. Pravila dară stăpînilor asupra supuşilor cea mai de temeiu ieste: Aşe voiu, aşe poruncesc, aşe să să facă. Deci oriunde sentenţia aceasta putere desăvîrşită are, acolo cuvîntul adevărat şi sfatul cu cale loc nu are. Ce precum vor unii să dzică (ispita pînă în de trii ori ieste a înţelepţilor, iară aceiaşi nepărăsit a ispiti, a nebunilor). De care lucru, o dată, de da-ori sau şi de trii ori şi tu ispiteşte şi vedzi de vor ieşi poftele strîmbe după dzisele drepte şi de ieste ureche destupată spre ascultarea cuvîntului drept, cunoaşte (că urechea astupată leacu îi ieste ca cu ce ar fi astupată să să scoaţă, iară căriia organul audzirii ieste betejit şi de tot surdu, nici leacul pre lesne, nici trăsnetul tunului, nici buhnetul dobelor spre simţire a o aduce pot). După aceasta a şti ţi să cade, o, priietine, că ispita înţe lepţască ieste şi să face cînd oarecare nedejde înainte mărgătoare şi une semne de ieşirea ispitii arătătoare să află. Iară amintrilea, cînd cineva ispita peste toată nedejdea începe, ispită să dzice, însă nu înţelepţască, ce nebunească. Că cu ce socoteală cineva cele peste ceriu sau cele în chentrul pămîntului lăcuitoare a cunoaşte ar ispiti şi ce nedejde, precum va putea cunoaşte i s-ar da, unde simţirea a agiunge şi socoteala a încăpea nu poate, că precum axioma filosofască ştiută îţi ieste: Toată cunoştinţa şi toată ştiinţa din înaintea mărgătoare simţire purcede. Deci de ai povaţă ca aceasta, bărbăteşte pasă, iară de nu (fără povaţă la ostroavele fericiţilor a merge părăseşte-te)".

Şoimul dzisă: „Foarte adeverit să fii că inima bună nedejde îmi arată şi încă de demult adevărate semne spre această călă torie am cunoscut. Ce numai acmu atîta poftesc, ce ţ-ar fi poftele să ştiu şi cu ce chip pătimirile carile peste toată dreptatea ai tras, a le uita ai putea, să cunosc. Şi cătră aceasta puţină vreme de îngăduinţă avînd, pentru ca de cele trebuitoare ştire a da şi răspuns a lua să pociu. "

Inorogul dzisă: „Poftele mele şi puţine şi, precum mi să pare, drepte sint. Puţine dzic, căci numai doaă, drepte dzic, căci ale noastre, iară nu streine poftim. Întîi dară ieste: Filului dreapta şi părinţasca moştenire să nu i să oprească, sau Corbul de la Stru tocamilă aripile luîndu-şi, noi pentru a noastră dreptate orice a face vom putea, de nu agiutoriu, încai împotrivnic să nu ne fie. A doa ieste: traiul şi lăcaşul mieu, veri în vîrvul munţilor, veri în fundul văilor, veri în cîmp, veri în pădure, sau oriunde aiurea pofta inimii mele ar fi, din toată grijea vicleşugului neprietinesc afară să fiu. Aceste doaă făcîndu-să, poate fi începăturile prie teşugului să să puie şi mai cu vreme dragostea adevărată să să întemeiedze. Cu vreme dzic, căci cu vreme şi neprieteşugul în multe au crescut (că cele dimpotrivă tot o măsură şi tot un număr au). Iară amintrilea cine ar dzice că cu toată inima din urăciune îndată spre cea desăvîrşită dragoste a să întoarce poate, aceia inimă vicleană şi minciunoasă ieste. Că precum întrarea, aşe ieşirea patimilor să socoteşte şi mai vîrtos obiceiul învechit ieste deprindere cu nevoie a să uita, pre carile precum meş terşugul, aşe firea pre lesne a-l lipsi sau a-l tăgădui nu poate. Iară deşi s-ar afla nas de ceară şi inimă de argint-viu ca aceia, mă crede că acel feliu de prieteşug pururea îndoit şi cu prepus ar fi (că sufletul carile pre lesne din ură în dragoste a să muta ştie, acela urmadză ca încă mai pre lesne şi din foarte mică pricină din dragoste în ură a să schimba să poată). De care lucru (pier derea vremii cinstită ieste cînd întru alegerea priietinilor şi pen tru nepierderea priietinilor să cheltuieşte). Iară pentru vremea dării şi luării răspunsului, după a locului depărtare, socotesc că 1.500 de minute nu numai de agiuns, ce încă şi de prisosit sint. Deci orice ştii şi poţi, fără zăbavă fă, ca nice prieteşugul, nici neprieteşugul prin multă vreme în prepus să rămîie."

Partea a şeptea

Acestea într-acesta chip prin cîteva a nopţii ceasuri Inorogul cu Şoimul voroavă făcînd, Hameleon, precum mai sus s-au pomenit, la lăcaşul său ducîndu-să, în vasul uluirii vetrilele gîndurilor deşchidea, prin marea relelor socotele înotînd, spre toate vînturile, horburilor funele chitelelor întindea. Aşe el în valurile vicleşugurilor tăvălindu-să (poate fi răutatea îndoit şi întriit să lucredze fortuna slobodzind), somn fără somn şi odihnă fără odihnă îl chinuia, atîta cît cu ochii deşchişi somna şi cu toată fantazia deşteptată visa. În care vis părerea chipuri ca acestea închipuindu-i îi zugrăviia.

Hameleonului cu aer a să paşte şi cu vînt a să hrăni firea fiindu-i, precum pre marginea unii ape îmblă i să părea, unde nişte hingiuri dese şi înghimpoase şi nişte copaci frundzoşi şi umbroşi era, atîta cît de desimea şi grosimea umbrelor ce avea, precum de tot soarele le lipseşte şi preste tot întunerecul îi căptuşeşte i să părea. Aşedară, el îmblînd şi prin întunecoasă ceaţa aceia orbăcăind, departe înainte precum o zare de foc vede i să păru, spre carea cu toată nevoinţa năzuind şi la dînsa apro piindu-să, vădzu că atîta de mare era focul carile cu mare văpaie ardea, cît cu vîrvul parăi nuării ceriului pătrundea, unde stihiia focului cu apa nuărului mari şi groznice trăsnete şi plesnete făcea (precum aceste doaă trupuri de stihii goale unul pre altul a nu priimi şi vrăjmăşeşte una pre alta a strica şi a împrăştiia obiciuite sint). Iară în mijlocul focului o jiganie groz-nică vădzu, carea la chip ca şopîrla, însă cu multul mai mare şi mai groasă a fi i să părea. Aceasta în toate părţile prin pară primblîndu-să, fără saţiu jăratecul păştea şi de mare lăcomie şi spudza înghiţiia, nemică cevaşi de atîta înfocată văpaie betejindu-să. Hameleonul aşe de cu dulce mîncarea sulimendriţii vădzind (căci aşe să numiia jiganiia aceia), lucru carile nici odînăoară stomahul ei îl simţisă, foamea în maţă i să scorni (că din multe pofta sufletului neclătită ar fi, de n-ar fi simţirile pre dinafară iscoditoare şi apoi îndemnătoare). Foamea dară începînd, mănuntăile i să întor cea şi stomahul tare îl chinuia. Carile de toată ştiinţa a simţire ca aceia gol, cu de moarte ţipete: „vai, maţele, vai, mănuntăile, vai, pîntecele, vai, vintrile mele!" a să văieta şi a să văiera începu. Şi leacul aceii necunoscute boale, ce ar fi şi unde s-ar afla, nu ştiia. Aşe el într-acel chip mişelos chinuindu-să, salamandra din mijlocul focului: „O, sărace, strigînd, dzisă, ce poate fi acest chin, carile aşe de fără milă te-au apucat şi ce această lacomă căutare şi nesăţioasă mîncare spre bucatele mele?" Hameleonul, fără „vai şi vai", altă nu dzicea, şi fără „moriu şi moriu", altă nu răspundea. Ce mai pre urmă cu lînged glas dzisă: „Simţire nesimţită simt şi pătimire nepătimită pat, o, domnul mieu şi împăratul focului (că Hameleonului precum salamandra bodzul focului să fie i să păru)." Hameleonul la toate amăgitoriu, iară la aceasta să amăgi, căci în hrană şi în mîncare deosăbire a face neştiind, i să păru că jăratecul fără primejdie şi focul fără nevoie a înghiţi şi a mistui va putea. Ce răul rău pate, că în locul foamei saţiul cu arsură şi nesuferite durerile i să înmulţiră. Salamandra dzisă: „O, ticăloase, au nu ştii că foametei hrana şi setei băutura îi ieste leacul? Însă nu tot stomahul toată bucata mistuieşte, nici tot gîtlejul toată băutura priimeşte, nici altă jiganie, fără de mine, foc a paşte poate că cine pentru desfrînata poftă orînduiala firească covîrşeşte, acela în focul lăcomiii sale (ca tine acmu) să pe depseşte, a căruia stîngere şi potolire foarte cu greu şi mai nici cu greu să găseşte. Ce tu acmu, mai multă zăbavă nefăcînd, cum mai curînd aleargă, cearcă şi unde oaăle şerpelui vii afla, nezăticnit le bea, căci după mîncare ca aceasta, băutură ca aceia trebuie, că numai acelea doară văpaia carea în droburile tale s-au aţiţat a stînge vor putea." Hameleonul, de leac ca acesta de la sulimendriţă înţelegînd, macar că nu fără mari slăbiciuni şi leşinături, însă îndată prin toate malurile a cerca, toţi cîmpii şi dealurile a cutreiera şi toate bortele copacilor, gaurile ţărmurilor şi crăpăturile pămîntului a scociorî începu (că la cel bolnav sănătatea de mare preţ ieste, pentru carea toate în cumpănă puind, mai iuşoare a fi le socoteşte). Deci după multă şi cu multe dureri, trudă şi osteninţă, oaăle şerpelui, carile ohendra să cheamă, într-un loc a afla i să tîmplă, pre carile, de mare arsura maţelor, îndată şi fără de nici o îngăimală le sorbi. Aşedară, de cu grabă dacă oaăle bău, precum arsura maţelor ce avea i s-au potolit i sa păru. Însă după fire doftorul, după doftor leacul şi după leac ca acela tămăduirea carea i să cuviniia îi vini, de vreme ce nu chipul boalei în chipul sănătăţii, ce forma răului într-altă formă mai rea şi mai cumplită s-au mutat. Căci oaăle ohendrii în călduros pîntecele Hameleonului coborîndu-să, nu spre mistuire, ce spre zămislire clătire a face începură şi acmu embrionaţi puii ohendrei după a lor fire pîntecele îi fărîma şi, pentru ca în lu mină să iasă, vintrele îi spinteca (că cine cu lăcomie acul cosătoriului înghite, acela cu mare mişălie fierul arătoriului boreşte), şi aşe, săracul Hameleonul iarăşi spre moarte să bătea, iarăşi munci şi dureri de naştere îl cuprindea, în locul leacului otrava şi în locul sănătăţii moartea cunoştea, dară ce să facă şi de ce să să apuce nici ştiia, nici să pricepea. Puii ohendrii din pîntece-i ieşind, peste trup i să împleteciia, de grumadzi i să colăciia, îl pişca, îl muşca, şi nu laptele, carile nu avea, ce sin gele, carile de prin toate vinele i să scurea, îi sugea. Într-acesta chip puii ohendrii şi născuţii lui şi atîta de cumplit din toate părţile de viaţă deşertîndu-l, şi cu toapsăc şi venin împlîndu-l, în dureri aşe mari şi chinuri aşe nesuferite, îndată oteşirea în minte nu-i veniia. Ce mai tîrdziu de mare şi minunată puterea cornului Inorogului asupra a toată otrava aminte îşi adusă (căci şi de altă dată de otrăvită a văzduhului putregiune mîntuindu-l, cu sănătatea vieţii îl dăruisă) şi aşe, din pădure la munte într-un suflet alergă, ca doară pre Inorog, de binele său făcătoriu, unde va a afla va putea. Pre carile într-un munte prea înalt şi loc prea aspru şi fără suiş aflîndu-l, i să părea că pre o stincă înaltă în simceaoa muntelui şede, iară din toate părţile prăpăşti, hîrtoa pe şi păhîrnituri groznice era, atîta cît căutării ameţală adu cea. Iară din văzduh şi peste vîrvul munţilor îi păru că o pasire neagră, cu mare vîjiituri viind, pre luminos şi lunecos cornul Inorogului vrea să să puie. Inorogul cu capul clătind şi cornul cutremurînd, pasirea cu picioarele de neted şi luciu cornul lui a să lipi nu putea. Cîtăva vreme pasirea să să puie, Inorogul să o surpe şi războiu ca acesta făcînd, odată să tîmplă ca Inorogul în curmedziş cu cornul lovind, cîteva pene din aripa cea dreaptă a pasirii să rumpă. De care lucru, pasirea, slăbindu-să şi de multă luptă ameţind şi obosindu-să, în mieşălos chip, giumătate zbu rînd, iară giumătate prăvălindu-să, în prăpastea dedesupt să co borî (că înălţarea înflaţilor cu mintea, ca penele în aripi, iară sfîrşitul lor ca pasirea zmultă rămîne). Hameleonul, într-atîtea dureri ce să afla, frumoasă privala aceii monomahii durerile a-şi uita îl făcusă (că cînd puterea sufletului chiară în privala înţele gerii să înfige, atuncea toate simţirile trupului dinafară amur ţesc). Ce a luptii privală săvîrşindu-să, boldurile şi strămurările patimii la simţirea durerilor îl întoarsără. Ce, precum s-au dzis, unde Inorogul şedea, nici loc, nici nedejde de suit Hameleonul avînd, de departe, cu mare umilinţă, patima îşi povestiia şi: „Milo stiveşte-te, milostiveşte-te asupra ticăloşiii mele!" striga. Inorogul dzisă: „Ce fel de patimă ieste carea te chinuieşte?" Hameleonul răspunsă: „Întîi foamea lîngedzind, apoi focul m-au pîrjolit, iară mai pre urmă puii carii am născut m-au prăpădit; şi iată că, de nu mai curînd milostivirea ta asupra slăbiciunei mele va agiun ge, pierit şi prăpădit sint, căci altă nedejde şi năzuire vieţii mele n-au rămas." Şi iarăşi din toată inima: „Agiutoriu, agiuto riu! striga, şi cornul plecîndu-ţi, din otrava ce mă putredeşte, mîntuieşte-mă!" să ruga. Inorogul răspunsă: „Leacul şi puterea leacului cornului mieu spre otrava carea dinafară vine slujeşte, iară nu spre veninul carile dinluntru să naşte (că răutatea boalii doftorii o tămăduiesc, iară boala sufletului leacurile apoteca rilor nu ştie). Ce pre cît a socoti pociu, receta leacului tău aceas ta ieste: cornul cămilii, coama şerpelui, ochiul guziului orb şi unghile peştelui luînd, în laptele aspidei le fierbe, pînă din dzece ocă, dzece dramuri vor rămînea, carile în chipul alefiiului făcîndu-să, cînd soarele ca luna va scădea cu o parte pre la rane te unge, iară cu altă parte la sfîrşitul soarelui, apă din fărmuşuri de marmure şi din pilituri de aur storcînd, o amestecă, şi în chipul şerbetului făcînd-o, o bea, şi aşe leacul îţi vii afla." Hameleonul chipul leacurilor audzind şi precum în batgiocură îi dzice socotind: „Vai de mine, vai de mine, dară unde şi cine poate lucruri nevădzute, neaudzite ca acestea să afle?" Şi cu strigarea deodată să deşteptă.

Din somn şi din vis ca acesta Hameleonul trezindu-să, tot chipul videniii ca într-un punct a socotelii culegînd, ni spre bine, ni spre rău îl lua. De carile totdeodată ni să bucura, ni să întrista. Ce pre cum să dzice (tot ce cu mare poftă iubim, aceia cu mare lesnire credem), în care chip şi Hameleonul toate cele dimpotrivă din gînd izgonind, după plăcerea şi pofta sa visul într-acesta chip tîlcuia: Apa carea curea, pre a căriia margine el să primbla: nestătătoare vreme şi amestecate dzilele ei sint; pădurea deasă şi ca întunere cul umbroasă, prin carea cu mare nevoie îmbla: mulţimea gloate lor tulburate; iară negura carea lumina soarelui opriia: învăluirea lucrurilor a cărora sfîrşit cu ochiul înţelegerii a să videa şi a să cunoaşte nu să putea; întîi de departe zarea focului vădzută: mici începăturile poftei fierbinţi; iară de aproape pară înaltă: mărimea poftei şi a lucrului din nemică pînă într-atîta îngroşet şi cres cut, cît preste toată lumea vestea i-au ieşit; sulimendriţa carea în jăratecul focului să păştea: statul a toată adunarea carile cu nestînsă poftă spre izbîndirea inimilor să hrăniia şi cu mare nevoinţă pentru pofta sa, tot greul şi nevoiia a suferi nu să tăgăduia. Aşijderea, salamandra de foc precum nebetijită, aşe nesăturată:

statul lucrului început pentru săvîrşire nepărăsit să sileşte, nici cineva din cei împotrivnici în ceva a-l beteji va putea şi pofta atîta de folos îi va fi, cît de binele carile va urma neîndestulit va fi, căci în mare mărime şi lucrul şi lauda lui va creşte. Iară războiul apii nuărilor cu vîrvul parăi focului şi trăs netele şi plesnetele carile între dînsele să făcea: precum acestor doaă monarhii minunate fapte şi vestea lucrului ce să va între dînsele isprăvi, peste nuări va trece şi prin şi preste toate ţările şi olaturile va merge; foamea carea din mîncarea salamandrii i s-au scornit: pofta cu carea el spre acela lucru (cu carile vreun ames tec nu avea) a să amesteca l-au îndemnat; în chipul ei jeratec a mînca: pentru agonisirea laudii de la monarhiia pasirilor (căci para pasirilor zburătoare, iară apa nuărilor, dobitoacelor la pămînt, trăgătoare a fi tîlcuia), în pofta a tot statul lor au întrat. Arsura carea în pîntece i s-au scornit: greuimea şi nevoia lucru lui; leacul pre carile salamandra l-au învăţat, adecă oaăle şerpelui să bea: mijlocile carile din socoteală şi din înţelepciune să nasc (căci şerpele înţelepciunea, iară oaăle aflările şi mijlocele pre carile înţelepciune le dă, tîlcuia), arătîndu-i, le-au aflat, le-au băut şi în pîntece puii şerpelui s-au zămislit: socoteala în gînd şi în inimă au băgat, apoi, ca cum le-ar fi zămislit, la calea lor spre ducerea săvîrşitului le-au pus. Prin pîntece cu mari dureri i-au născut: adecă preste nedejdea sa şi de unde nici s-au gîndit, fapta cu mare bucurie au săvîrşit (căci durerile împotrivă tîlcuind, vese lie şi bucurie a fi socotiia). Iară leacul carile împotriva durerii de la Inorog poftiia: prin buiguirea fantaziii, visul aievea şi durerea adevărată socotind, stricarea aceii bucurii de la nebiruită puterea nepriietinului prin necunoştinţă cerca. Ce Inorogul leac carile în fire nu să dă, nici undeva să află, spuindu-i, precum lucrul început nicicum a să strica nu va putea, nici asupra aceii bucurii, pre carea faptul înţelepţăsc au adus-o, vreo întristare împotrivnică va putea sta. Acestea aşe, toate, după a sa voie Hameleonul tîlcuind, visul în nespusă bucurie şi în lucrul aievea întorcea. Ce un lucru această înfiptă socoteală oarecum din temelie îi clătiia, căci după voie tîlcul a potrivi nu putea. Adecă: pre cornul Ino- rogului pasirea cea neagră a să pune neputînd, cu penele aripilor frînte, de rîpă mai mult prăvălită decît lăsată s-au dat. Aşijderea, că el la locul unde Inorogul sta a să urca şi loc a să sui n-au aflat. Ce pînă mai pre urmă, macar că cu îndoit şi prepus gînd, însă iarăşi pre cît mai aproape de pofta sa a-l aduce au putut, şi pre acesta într-acesta chip l-au tîlcuit. Adecă: pre neprietin moartea de nu-l şi va de tot stăpîni, ea într-o parte, spre rîpă, adecă spre vremea necunoscută lăsîndu-să, viaţa strîmptă şi nenorocită îi va lăsa, ca carea altul nici mai denainte, nici mai pre urmă de dînsul a vieţui nu s-au vădzut, sau în loc strîmt şi rău ca acela viaţa îşi va petrece, de unde nici el la altul, nici altul la dînsul să margă va putea.

Aşedară, Hameleonul, vesel după vis şi voios după tîlcuirea lui, din locu-şi sări şi, cum de la Şoim pentru vinirea Inorogului cevaşi ştire nu i s-au dat să mira (căci cu Şoimul cuvînt pusese ca cînd Inorogul ar vini, îndată ştire să-i facă). Apoi iarăşi sin gur mîngîindu-să, în sine dzicea: „Vicleşugul carile în inimă port nici piielea de pre mine nu-l simpte, necum aceştea în prepus ca acesta să fie întrat şi mai vîrtos că precum în toată credinţa mă au, bine i-am cunoscut. Ce, poate fi, Inorogul de ceva s-au împie decat şi la locul prundişului nu s-au coborît, căci amintrilea şi el la cuvîntul dat stătătoriu, şi Şoimul de vicleşug neştiutoriu ieste." Şi aşe, iarăşi în stratu-şi culcîndu-să, dzua a să lumina cu întunecos gînd aştepta.

Deci Inorogul şi cu Şoimul, după ce prin multă vreme a nopţii, ce le-ar fi fost voroavele sfîrşiră, unul cu altul sărutîndu-să şi în braţe prietineşti cuprindzindu-să, sara bună îşi dederă şi unul de la altul despărţindu-să, cineşi la ale sale să înturnară (că la împreunare pofta hirişă, iară la despărţire voia de împreună tre buie). Iară cînd mîna cea de aur cu degetele de trandafir din vîrvurile munţilor flori culege şi mănunchele negre din cele albe alege. Hameleonul, după obiceiu, la ispitele răutăţilor, şcoala vrăjbilor şi cercetare străjilor degrabă purceasă, pre carile într-un suflet cutreierînd şi ceva nou din celea ce rău nedejduia neaflînd, precum cu bună samă Inorogul din munte la locul împreunării să nu să fie coborît, singur şie îşi dovedi (că vicleanul cînd pe altul în lucru să amăgească nu are, atuncea singur pe sine în so coteală să vicleneşte şi cuvintele din sin furîndu-şi în pungă le pune). Şi aşe, precum vremea clevetii şi ceasul zavistiii să fie nemerit socotind, cum mai degrabă la Şoim să dusă.

Cătră carile darea bunii dimineţi de giumătate curmînd şi cădzuta închinăciune încă bine nesfîrşind, cu capul viperii să închina, cu ochii vulpei căuta, cu trupul dulăului să clătina şi, ca cum de duh rău tulburat ar fi fost, cu fălcile căscate, cu budzele lăsate şi cu balele aspumate cuvinte cu stropi şi stropi cu cuvinte amestecate într-acesta chip a împrăştiia începu: „Vădzut-aţi, scriitorul explicîndu-le pe fiecare la cheie. Astfel: mîna de aur este soarele; degete de trandafir înseamnă cînd radzele soarelui în vîrvurile munţilor loveşte, iar mănunchele albe din cele negre a alege dzice, lucru la cuvînt aşe de năstătătoriu şi ca frundza de tot vîntul în toate părţile clătitoriu? Vădzut-aţi cucoşul, învăţătoriul vîntului, în vîrvul turnului? Eu încă de multă vreme la trup cîte dramuri şi la minte cîte grăunţă cumpăneşte, să ţi-l cîntăresc şi de toate pre amănuntul să ţi-l perigrapsesc vream, la chip, cum şi la obiceie ce fel ieste să ţi-l arăt poftiiam şi precum din gura lui vreodată adevărul nu iese a ţi-l dovedi mă ispitiiam. Însă spre împreunarea lui cu atîta sete încins şi cu atîta poftă spre viderea lui aprins vădzindu-te, a ţi-l povesti mă siiam. Iară acmu, iată, singur iuşurimea minţii, nestarea cuvîntului şi toată prostimea firii bine i-ai vădzut şi precum socotesc, precum şi cît ieste, de pre unghe leul şi de pre parte tot ţircălamul vii fi cunoscut, căci eu, ticălosul, pentru a mea prostime, ca nu cîndai în prepusul de zavistnic şi îndoinţa de clevetnic să cadz, adevărul a-ţi grăi mă temeam şi toată fiinţa lucrului a-ţi descoperi mă feriiam (că pre cît de urîcioasă ieste minciuna la urechile drept audzitoare, pre atîta de primejdioasă ieste adeverinţa la audzirea strîmb ascultătoare). Ce acmu, iată, el, la locul însămnat şi după cuvîntul dat, n-au vinit. Iată, giurămînturile în loc de basnă şi cuvintele şi rugămintele în chip de batgiocură le-au luat. 2. De care lucru, îndrăzneala adevărului luînd, din curată inimă aşi dzice ca de această prietinească împreunare părăsindu-te, cu chipul carile priietinul şi prieteşugul ce să fie n-au învăţat, deplinul neprieteşug şi vrednicul nepriietin, cum şi cît să fie, a cunoaşte să-l faci, ca alte feliuri de curse şi de laţe întindzindu-i şi într-în sele vînîndu-l, să priceapă (că precum toate obrazele unul cu altul nu să asamănă şi stelele una cu alta în lumină nu să potrivăsc, aşe decît vicleanul mai viclean şi decît meşterul altul mai meşter şi mai isteţ să află)." Şoimul deodată şi într-acesta chip oare de cine grăieşte mult să miră. Apoi această puturoasă hulă, de unde şi asupra a cui o scorneşte, cu lin glas îl întrebă.

Hameleonul dzisă: „Dară, domnul mieu bine ştie cine în lume şi singur între toţi muritorii de toată hula şi ocara vrednic ieste, a căruia şi a numelui pomenire greţoasă, şi audzului scărîn dăvoasă ieste".

Şoimul dzisă: „Hele, pentru aceasta şi mai ales a înţelege aş vrea".

El dzisă: „Au nu amăgeul şi şifariul acela atîtea crunte sudori mi-au vărsat? Au nu vicleanul şi înşelătoriul acela de atîtea ori şi într-atîtea de moarte cumpene şi de viaţă primejdii m-au băgat, mai vîrtos că cu a lui pricină şi rob la mîna crocodilului am cădzut, unde şi pînă astădzi cu greu preţ a mă răscumpăra şi cu mulţi chizăşi preţul să-mi plătesc legat sint. Dară de vreme ce el toate osteninţele în zădar şi toate slujbele în darn a fi mi-au arătat,lasă, că încă puţintel, şi visul carile am visat după tîlcuire îl voi plini. Căci visele pre mine vrodată macară nu mă amăgesc, că precum a viselor tîlcuire, aşe a vrăjilor alcătuire de la tată mieu foarte bine am învăţat. Că tată-mieu, Apariul, prin multă vreme la Hersonisul crivăţului cu corăbieriia îmblînd, de la ba bele schithilor toate meşterşugurile gheomandiii, hiromandiii şi a necromandiii deplin învăţasă, pre carile prin adese paradosin supt pecetea pomenirii tare le-am însămnat, din carile şuvăitoriul şi a multe cărări ştiutoriul acela nu-mi va scăpa".

Şoimul înţelegînd că toate acestea vărsături asupra curăţăniii Inorogului le boreşte: „Şterge-ţi gura, dzisă, o, priietine, şi de ieste cu putinţă ştiupitura iarăşi îţi înghiţi şi borîtura iarăşi îţi sorbi, căci Inorogul şi la cuvîntul dat au stătut, şi la locul îm preunării, asară, după cum au dzis, au vinit. De la carile de întreagă voroavă săturîndu-mă şi de înaltă înţelepciune mult mirîndu-mă, adeverit sint că acestea toate spre ispită sau prin zavistie veche le grăieşti. Şi acmu din pricina sau a neştiinţii, sau a răutăţii (căci amîndoaă jigănii rele şi cu multe capete sint), în vreme fără vreme cu ce erai încărcat a te descărca şi în locul ce nu ţi s-au cădzut a le arunca ai silit. Ce de ai făcut ispită, o, priietine (întîi pre tine de bun, apoi pre altul de rău ispiteşte); iară de te-ai din zavistiia veche cleveta noaă a face pornit, să ştii (că sabiia zavistiii mănunc nu are, şi oricine a mînă ar apuca-o, nerănit şi nebetejit să rămîie nu poate)".

Hameleonul, de o parte cu obrazul (carile nu de ruşine, ce de vicleşuguri a să muta ştie), în multe feţe să schimba şi pen tru că acmu Şoimul din minciunele şi clevetele, carile din spur cata lui gură audzisă, să nu cumva vechea-i pizmă să cunoască şi mai cu de-adins vicleşugurile să nu-i cumva cerce şi, aflîndu-le, să nu-i cumva amintrilea visul tîlcuiască să temea. Iară de altă parte, cum minciuna în haina adevărului şi vicleşugul în cămeşa dreptăţii ş-ar îmbrăca şi acmu de curînd călcatele-şi de vulpe vicleană urme cum ş-ar astupa, cu gîndul obrăzniciii, în cîmpul neruşinării, ca un cal sirep şi desfrînat, alerga. Aşijderea, aces tea cu a cuvîntului meşterşug a le şicui, a le căptuşi şi a le zugrăvi de nu le-a cumva putea, de toată nedejdea ce mai denainte luasă, scăpat să simţiia. Însă (aflătoare de meşterşuguri firea în nevoi), şi ales a lui, carea organul răutăţii a-şi afla şi răutatea minţii a-şi acoperi îndată în pomenire îi adusă, singur în inima sa ca aces tea scornind: „Oare cei ce a meşterşugului cuvîntului învăţători sint ce altă giuruinţă cătră ucinicii săi dau, fără cît, precum adevărul minciună şi minciuna adevărul să facă îi va face, şi de vreme ce cu cea de obşte socoteală lucrul şi meşterşugul acesta aşe să crede, iată că urmadză ca şi eu aceasta a isprăvi să pociu, de vreme ce nu puţin untdelemn într-aceasta învăţătură am chel tuit şi mai vîrtos că prin multă vreme între alalte lighioi scaunul aceştii şcoale am ţinut şi cu scrisorile a cărţilor amăgitoare de prinderea din toate dzile am avut". Şi aşe, feţe după feţe şi chipuri după chipuri în faţă schimbîndu-şi, cătră Şoim voroava într-acesta chip începu: „(Dragostea prea mare şi liubovul ca rile peste hotar trece, de prea mică pricină, mari prepusuri îşi face), precum maicele cătră fiii săi aievea dovadă sint. Carele ori de fietece mică a orînduielii sănătăţii mutare grele şi primej dioase boale cuconilor săi prepun şi de celea ce să nu le cumva vie să tem, acele precum să le fie vinit, de frică socotesc, de unde cuvîntul a să dzice s-au apucat (să nu vie în capul copilului ce-i meneşte maică-sa). Asemenea dragostele Afroditei, cînd la stepăna hirişiii sale sosesc, pre tot ochiul viclean şi tot piciorul strîmb socotesc, şi, în toate şi pentru toate, pentru cel şie iubit, negîndite prepusuri şi zelotipii îşi scorneşte. Şi pentru ca dra gostele să-şi poftorească şi iubostele să-şi înnoiască, tot prepusul fantastic în locul adevărului apucînd, o hulă drăgăstoasă şi o mînie mîngîioasă scorneşte, dzicînd: „Bine cunosc şi din multe împotrivă semne adeverit sint că răul mieu noroc cu curată ini ma mea rău să slujeşte şi de nesuferit rane în toate dzilele prin mîna ta într-înemă îmi trimete. De vreme ce tu acmu pre altul sau pre cutarile (anume dzicînd) a iubi ai început, iară pre mine, ticălosul, din drăgăstoşii tăi ochi depărtîndu-mă, cu toată inima din adevărata dragoste m-ai lepădat şi m-ai urgisit. Bine încă din ceput inima îmi spunea că dragostea, cu carea în zădar ardeam, adevărul a cunoaşte mă opriia, că dragostelor zugrăvitoare şi ini mii mele amăgitoare eşti, de vreme ce acmu, iată, aievea şi la arătare au ieşit, că aşeşi dintîi cătră mine numai cu gura şi cu cuvîntul erai, iară cătră ciuda lumii acela cu toată inima şi cu tot sufletul te dai. Ce bună nedejde am că în curîndă vreme de lancea carea eu m-am rănit şi de veninul cu carile eu m-am otrăvit şi el nerănit şi neotrăvit să nu scape, şi peste puţine dzile, pre cum eu acmu, aşe el atuncea deplin va cunoaşte că nici odî năoară cu cineva dreptatea a ţinea şi curăţiia inimii nebetejită şi neimată a feri nu te-ai învăţat, ce pururea cătră toţi la cuvînt nestătătoare şi cu inima ca valurile mării în toate marginile lovi toare ai fost şi eşti. De care lucru, precum liniştei mării, aşe dra gostelor tale de credzut şi în cuvintele tale de sprijenit n-au fost, nici poate fi. Căci din nemică în înalte de urăciune valuri te înalţi şi fără nici o pricină liniştea în tulburare şi furtuni de mînie ca acestea îţi întorci, cît ticălosul inimii vas în ochean fără fund şi mare fără margine, ca aceasta undeva liman de năzuinţă şi linişte de mîntuinţă a afla nu poate. Ce de vreme ce nemilostiva-ţi inimă şi sufletul întoarcere spre căială nu-ţi ştie, iată că de astădzi şi înainte mîhnită faţa mea nu vii mai videa şi slăbănog piciorul mieu înalt şi neagiuns pragul tău nu va mai călca. Fă-ţi voia, plineşte-ţi pofta, negura din vîrvul munţilor s-au rîdicat, nuării de pe faţa soarelui s-au mutat, tot spinul şi piiedeca din cale-ţi s-au luat, şi fără de nice o sială, strînge, îmbrăţăşadză, dulci sărutături şi a trupurilor încăldzituri cu acest acmu de curînd şi proaspat iubovnic vă împărţiţi. Eu m-am vechit, m-am veştedzit şi ca florile de brumă m-am ovilit. Soarele m-au lovit, căldura m-au pălit, vînturile m-au negrit, drumurile m-au ostenit, dzilele m-au vechit, aii m-au îmbătrînit, nopţile m-au schimosit şi, decît toate mai cumplit, norocul m-au urgisit şi din dragostele tale m-au izgonit. Iară acesta nou, vios, vlăgos, ghizdav şi frumos, ca soarele de luminos, ca luna de arătos şi ca omătul de albicios ieste. Ochii Şoimului, pieptul leului, faţa trandafirului, fruntea iasiminului, gura bujorului, dinţii lăcrămioarelor, grumadzii păunului, sprîncenele corbului, părul sobolului, mînule ca aripile, degetele ca radzele, mijlocul pardosului, statul chiparosului, peliţa cacumului, unghele inorogului, glasul bubocului şi vîrtutea colunului are. Lucru ca acesta ţ-ai agonisit? Paşte-l, poartă-l şi în multe dzile cu fericire hrăneşte-l şi îngraşă-l. Iară mie aceasta îmi rămîne, pe blăstămatu lumii năroc plîngînd, dreptatea mea cătră tine şi strîmbătatea ta cătră mine în veci cătră toţi şi nepărăsit petiutinderile să povestesc." Acestea şi altele ca acestea jelea inimii a grăi găseşte şi zelotipiia asupra iubitului său, sau de faţă, sau cătră alt chip, să jăluieste, pînă cînd răspunsul cel şie dorit, din dulce rostul iubitei sale slobodzit, răspuns spre a sa nemîngîiată mîngîierea a audzi să învredniceşte. Carea în cu rată inimă stăruită trăind şi de la iubitul ei în prepusuri ca aces tea ţiindu-să, într-acesta chip îi răspunde: „Norocul mieu cel nenorocit, o, dulcele mieu, pînă într-atîta necredincios şi prepui toriu te face, că din sinul maicei şi de la ţiţele mamcii de cînd am ieşit, decît tine mai frumos şi mai drăgăstos nici a trupului ochi mi-au vădzut, nici a sufletului a videa mi-au poftit. Că între toţi dumnădzăii, deşi ieste soarele mai frumos, însă eclipsis îl întunecadză şi noaptea îl depărteadză, de ieste luna între boadză şi Vinerea între stele mai ghizdavă, însă lipsa luminii, acoperi rea nuărilor şi minunată naşterea comitelor le astupă şi le aco pere. Singure numai, decît toate frumseţele mai frumoase, frum seţele tale dzua lumineadză, noaptea strălumineadză, de departe mîngîiesc şi de aproape sufletul veselesc, a cărora lumină apus nu ştie şi privala saţiu nu are. O, blăstămat ceasul acela în carile lăcrămos ochiul mieu nu te vede şi nenorocită dzua în carea de privala ta depărtată stau. Soarele nu răsaie, stelele nu luminedze şi dzua să nu să arete nopţii aceiia în carea braţele mele nu te îmbrăţăşadză şi ţiţele mele la talpele tale nu să alătureadză. Vultu rul ceresc ascunsele inimilor şi tainele sufletelor ştie. Pre carile neminciunos şi credincios martur puiu, că în ceasul în carile cu lipsa nespuselor tale lumini mă osindesc, îndată fîntînele Nilu lui din ochi neîncetat îmi izvorăsc şi suspinele înfocate din inimă decît para tartarului mai înalte şi decît scînteile Ethnii mai înfo cate îmi izbucnesc. Din tine ales, o, iubitul mieu, toate trupurile ciunguri de copaci pîrjoliţi şi toate chipurile tăciuni în tină potoliţi ochilor miei să văd şi sufletului mieu să par.

Ah, pustie şi decît cu moartea mai omorîtă eu, cînd neînfrîntă voia ta asupra mea mîhnită voiu cunoaşte. Nu, sufletul sufletului mieu, nu, lumina ochilor, nu, viaţa şi fiinţa mea, nu prepune pe ţărna talpelor tale gînd ca carile nici după moarte, necum pîn la moarte în inima mea va întra. O mie de suflete Dumnădzău de mi-ar fi dat, în primejdiia părului capului tău pre fietecarile de o mie de ori jirtfă şi giunghere spre plecarea mîniii Dumnădzăului le-aşi aduce. Că de ieste în lume vreo fericire, aceia privala ta ieste, şi de ieste după lume vreo fericire în carea mie privala ta să-mi lipsască, şi ea să lipsască, că toată munca tartarului mie alta nu poate fi, fără numai minuta ceasului despărţirii tale. Că numai cu tine fericirea adevărată, iară fără tine, oricum şi oriunde ar fi, minciunoasă ieste." Ca acestea răspunsuri plăcute iubitul de la iubita sa (o, domnul mieu, Şoaime,) luînd, inima din dogoreala prepusurilor îşi răcoreşte şi oarecum dragostea înnoindu-şi, liubo vul şi iubostele îşi adevereşte. Într-acesta chip şi ca cu aceasta dragoste cătră în veci de iubitul Inorog aflîndu-mă, pentru obraznica, însă din adevărata dragoste pornita ispită, iertare să aib, mă rog. Căci ce ieste adevărul a mărturisi să cade, că în toate prepusurile dimpotrivă cu o oarbă purcedere am cădzut, ca nu cumva el, după datul cuvînt neviind, ceva măiestrii neprietineşti să fie simţit am prepus şi, pentru ca adevărul a pricepe să poţi, celea ce nu are îi grăiiam şi celea ce nu-i poftesc îi dziceam. Iară acmu dintr-îmbe părţile cunoscînd şi înştiinţîn du-mă că nu ce dineoarea prepuneam, ce ce dinceput ştiiam şi nedejduiam, au ieşit, înspăimîntata-mi inimă acea deplină vese lie au luat şi toată îndoinţa dimpotrivă de pe suflet mi s-au rîdicat. Adevărat, dară, domnul mieu, că, precum dzici, Inorogul, pre cum la cuvînt stătătoriu, aşe la lucruri stăruitoriu şi la minte neclătitoriu ieste, că el minciuna nu numai căci nu o grăieşte, ce macar a o audzi nu o priimeşte, şi precum cu limba despre voro avele deşerte posteşte, aşe urechile despre cuvintele fără fiinţă îşi opreşte. Adeverit, dară, să fii că pre cît din voroava lui te-ai înştiinţat, cu mii de mii de ori mai cu multul din faptele lui vii cunoaşte că în toată vredniciia străluminat şi în toată bunătatea curat să va afla.

Înalţe dară cereştii cornul slăvii lui şi, dintr-a mele dzile scurtînd, dzilele lui înmulţască, şi nenumăraţi aii îi adaugă. Că ce sint, după pricina dintîi, a lui şi de la dînsul sint, că odînăoară puterea cornului lui cu antidotul cel nepreţuit şi în de binefaceri neperigrăpsit asupra slăbiciunii cum mai curînd de n-ar fi agiuns, încă de mult viaţa mi s-ar fi curmat şi ţărna cu pravul mi s-ar fi amestecat. Ce acmu, pentru căci la vremea îm preunării neaflîndu-mă şi de a lui nesăţioasă privală lipsindu-mă, inima-mi cu pară înălţată şi cu văpaie nestîmpărată îmi arde. Ce poate fi fortuna şegi necredzute şi glume nesuferite ca acestea arătîndu-mi, cu întristările şi mîhnirile mele giucîndu-să, să zăbăveşte. De care lucru, pentru a lui de a doa venire fără ştiinţă să nu fiu, ca paguba şi pedeapsa carea acmu sufletul mi-au simţit, a-mi răscumpăra şi a-mi mîngîia să pociu, şi de nu cu sărutarea talpelor, macar cu privala ochilor să mă învrednicesc, carea, una şi singură, toată întristăciune şi mîhniciunea a-mi rîdica şi toată durerea inimii a-mi vindica, destulă şi de prisosit ieste." Şoimul, la inimă curat, viclenelor a Hameleonului cuvinte încredinţîndu-să, precum iarăşi după cîteva dzile sint să să împreune îi spusă.

Hameleonul îndată: „Dară, eu ştiu, dzice, că visele mele pe mine să mă amăgească cu putinţă nu ieste." Şoimul: „Ce vis ieste acela, rogu-te, că şi denioarea pomenind, precum asupra lui îl vii izbîndi dziceai?"

Hameleonul dinceput pre amănuntul începu a i-l povesti, pre cum mai sus s-au dzis. Şoimul, deodată adîncimea visului cu sigeata socotelii pătrundzind, tîlcul ce i-ar fi mult să mira şi cătră Hameleon: „Dară tu acesta cum l-ai tîlcuit?" dzisă. Hameleonul nu numai în cuvintele aievea viclean, ce încă şi în vise fantastice duşman, acmu, înaintea Şoimului, visul spre bine tîlcuia şi pre scurt mintea a-i căptuşi siliia, dzicînd: „Pădurea cea deasă şi umbroasă: grijea carea pentru pogorîrea Inorogului purtam era şi îndoinţa vinirii lui la împreunare însăm na. Salamandra carea în para focului să păştea: vechiul neprie teşug, carile în răutăţi au crescut şi s-au hrănit. Foametea carea în pîntece mi s-au scornit: jelea carea pentru acest neprieteşug mi-au vinit şi de greu pentru priietini inima mi s-au rănit. Leacul oaălor şerpelui, carile mai mare durere mi-au făcut: vinirea Ino rogului pentru a căriia neştiinţă oarece în prepusuri am întrat şi ispita cea de dineaoarea am făcut. Zămislirea şi naşterea puilor prin pîntece: nedejdea vinirii lui şi minunată isprăvirea lucrului prieteşugului ce va să să facă. Pasirea cea neagră, carea, de cor nul Inorogului neputîndu-să lipi, cu capul în gios au cădzut: vestea şi numele cel rău, carile pre năpaste asupra cinstii Inorogului îl punea, adevărul cunoscîndu-să, de pre capul lui să va rîdica şi în prăpastea uitării să va lepăda. Leacul cel peste putinţa firii Inorogul îi arăta şi într-ace dată sfîrşitul visului urma: precum veseliia şi bucuriia carea din isprava lucrului va lua, în lume împo trivnic sau în ceva betejitoriu a i să afla nu va putea, şi aşe, tot săvîrşitul lucrului în bucurie şi inimă bună va rămînea." Aşe Hameleonul în grabă, la unele prindzindu-să, la altele ne prindzindu-să, îzbîndirea visului nădind şi cîrpind în scurte cu vinte, lungi şi late vicleşuguri acoperiia.

Ce Şoimul, macar că visul în multe părţi lua, însă deodată în cămara tăcerii îl încuie şi sfîrşitul lucrului tîlcuirea visului să arete aştepta (că vrăjitorii minciunoşi şi credzătorii părerilor nopţii, de nu fraţi, iară veri primari îşi sint. Cela din minciuni adevărul, cesta din fantazie chipul a scoate sileşte). După acestea Hameleonul de la Şoim ieşind şi cum vînatul au pierdut şi Inorogul au scăpat, cu mare jele şi a inimii durere gîndind, de mare năcaz budzele îşi muşca şi mînule îşi frîngea. Şi aşe, cum mai degrabă la dulăi şi la ogari alergînd, cu faţa posomorîtă şi cu inima înfrîntă, în trist chip şi jelnică închipuire li să arătă (că a amăgeilor cea mai de frunte învăţătură şi mai de treabă schimositură ieste ca în inimă pe cacodemonul, iară în faţă evdemonul să poarte), pre carile ei, într-aceasta formă şi arătare vădzindu-l: „Ce poate fi aceasta, o, priietine, dzisără, că chipul urgie şi faţa bezcisnicie îţi arată şi lucru peste voie să ţi să fie tîmplat, mîhnite căutăturile şi fierbinţi oftălurile îţi mărtu risesc? Au spre chedzi răi vrăjile ceva ţ-au menit? Au spre pofta inimii noastre de ceva împotrivă şi neagră veste ai simţit? Sau de nu ţie ceva rău ţ-au vinit, altuia vreun bine a să face ai cunoscut (că zavistnicul mîhnirea îndoită poartă, una cînd lui ceva rău, alta cînd altuia ceva bine să nu cumva vie să teme). Noi pînă acmu într-atît tăcere înfundat a te videa nu ni s-au tîmplat. Lim ba cea ca clopotul cine ţ-au legat? Gura cea ca doba ce ţ-au as tupat? Voroava cea ca pohoaiele ploilor cine ţ-au îngheţat? Gla sul cel ca tunul fulgerului ce ţ-au amorţit? Mulţimea cuvintelor cele ca păcura izvorîtoare şi ca năboiul pe toate şesurile clevete lor năbuşitoare cine ţ-au oprit? Fără nici o zăbavă şi cum mai curînd spune-ne, ca, sau mîhnirii împreună părtaşi, sau, de va fi cu putinţă, mîngăietori şi gonaşi să ne facem. (Că cuvîntul mîn gîios la întristare ieste ca numele doftorului la dzăcare), carile macar că îndată toată întristarea n-ar rîdica, însă o îndoinţă oare carea chitelelor aduce. (Iară unde îndoinţa, acolea şi nedejdea, şi unde nedejdea, acolea şi începătura mîngîierii ieste), precum şi doftorul macar că nu într-acea dată toată boala scoate, nici nu mele lui face minuni, ce nedejdea bolnavului rîdicînd, socoteşte că cel ce leacurile dă, de faţă ieste, aşe precum şi leacul îi va afla nedejduieşte, care nedejduire oarecare chip de oteşire îi aduce." Hameleonul, din nări pufnind, pieptul izbind, din cap tremu rînd, din mîni aruncînd, cu picioarele ca dulăii turbaţi ţărna împrăştiind, din gură aspumînd şi toată icoana vrăjmăşiii de la inimă în faţă-şi zugrăvind: „O, fraţilor şi prietinilor, în mare a ini mii strîmtoare mă aflu, dzisă, atîta cît, precum să dzice dzică toarea, că de oi grăi, oi muri, de oi tăcea, oi plesni, şi din doaă răutăţi carea de mai bună să aleg mintea nu-mi poate nemeri. Să încep, tremur, să nu încep, de năcaz mă cutremur, să dzic, mă tem, să nu dzic, putere a răbda nu mi-au rămas, ca fătătoarele la ceas am sosit: să făt, durerile şi chinurile mă înspăiminteadză, să nu făt, pîntecele îmi crapă şi cuvintele ca puii ohendrii prin treci îmi ies. Să stric doaă, tocmăsc una, să tocmăsc doaă, stric o mie. Pen tru care lucru, mai denainte, pînă cuvîntul a vă deşchide, prieti nesc sfat să-mi daţi şi cu mîna frăţască să mă îndămînaţi vă pof tesc. Adecă, întîi să stric doaă şi să tocmăsc una? Au întîi, toc mind una, să stric doaă? La aceasta întrebare de voi videa că şi voi după a mea socoteală mă sfătuiţi, atuncea gura de voi închide, pîntecele să-mi caşce şi pre spinare plesnind, povestea prin treci să izbucnească şi călcîiul în locul rostului să grăiască voi lasa.

" Dulăii, cîtăva vreme în gînduri stînd şi la întrebare fără baiere ca aceia ce să-i răspundză socotind, mai tîrdziu într-acesta chip îi dzisără: „La toată începătura a tot lucrul doaă săvîrşituri a unii pricini să socotesc, carile pentru un săvîrşit dintr-acele doaă să începe, adecă un săvîrşit ieste, pentru ca oricum ar fi, lucrul acela ieste să să facă, iară altul ieste, pentru ca bine sau rău, tare sau slab, trainic sau netrainic şi altele asemenea acestora să să facă caută. Deci cînd cel de pre urmă şi mai cu anevoie nu să soco teşte, cel mai dintîi şi mai pre lesne să apucă. Aşijderea (orice mai cu lesne la săvîrşitul poftit a să duce s-ar putea, aceiaşi mai cu greu şi mai cu nevoie a să face nebunie ieste). Deci pentru care săvîrşit pricina începerii ţ-ar fi socotind, spre acela lucrul îţi aşadză. Iară amintrilea ştim că, precum din fire, aşe din meşterşug, tot lucrul decît a să face, a să strica mai pre lesne ieste. Că un copaciu în 40 de ani la cea deplin vîrstă şi hirişă mărime a vini, iară a să usca în 40 dzile poate. Aşijderea, videm că cele în meşterşug a să tocmi decît a să face mai lesne şi decît amîndoaă mai lesne stricarea, că piramidele Eghiptului, colosul Rodosului, raiul Vavilonului, capiştea Efesului carea prin vremea a ... de ani de-abiia şi cu lucrarea a toată putinţa Asiii cu mare nevoie a să isprăvi s-au putut; şi altele asemenea acestora, cu cîtă nevoie şi cu cîtă osteninţă s-au făcut, cine poate povesti? Carile cît de cu lesne şi cît de cu iuşor în nimică s-au întors, a toţi muritorilor minune aduce (că a tot muritoriul tot lucrul mu ritoriu şi puţin stătătoriu ieste). Aşijderea altele, precum pre lesne a să face, aşe mai pre lesne a să strica, iară a să tocmi, toată isteciunea meşterilor goneşte (că un copil mititel cu un beţişor supţirel o mie de oale şi dzăci de mii de stecle a sfărîma poate, iară o mie de olari o oală spartă a cîrpi şi dzăci de mii de steclari o steclă frîntă a tocmi nu pot). Şi precum să dzice cuvîntul (un nebun o pietricea în fundul mării aruncă, pre cărea o mie de înţălepţi să o scoată vrednici nu sint), care paradigmă lesnirea facerii, şi nevoia desfacerii arată. Acmu, dară, chipul face rii, tocmelii şi stricării în sine socotind, după care ai pofti, sfatul nostru alcătuieşte şi de carea întîi să te apuci, alege". Hameleonul răspunsă: „Adevărat, dzice, că prietinească sfătui tură şi înţelepţască învăţătură mi-aţi dat, şi acmu cunosc (că su fletele priietinilor adevăraţi, cu puterea simbathiii carea între sine au, unul gîndul altuia oarecum nemereşte şi unul altuia proroc să face). După povestea dară carea au trecut şi după sfatul cari le de la voi am audzit, urmadză ca întîi doaă stricînd, apoi pre unul să tocmăsc, carile mai pre urmă a multora de tocmirea vieţii pricină poate fi. Veţi şti, dară, o, fraţilor, că pieirea a doaă cape te ieste viaţa a capului al triilea, adecă cu moartea Inorogului şi acmu şi a Şoimului, viaţa Corbului să va stărui, prin carile toată a pasirilor şi a dobitoacelor monarhie să va întări şi despre răzsipa carea i să găteşte să va sprijeni. Iară într-alt chip nici putinţă, nici vreo de putinţă nedejde au rămas, precum mai pre urmă povestea viţi înţelege!"

Dulăii din gura Hameleonului pentru numele Şoimului audzind, nu puţin să tulburară, căci şi frica îi avea şi cinstea îi purta. Însă, pentru ca dintr-adînc lucrul mai la ivală sa scoaţă, cu tot de-adin sul pe Hameleon a întreba începură şi cum curg lucrurile şi ce ar fi povestea să le spuie îl poftiră.

Hameleonul dzisă: „Lucrurile toate după poftă şi după tîlcuirea visului cea dintîi purcesese şi pînă în săvîrşit aşe ar fi mărs. Iară acmu vicleşugul carile Şoimul cătră stăpînul său au arătat şi lu crurile spre mare şi groznic rău au mutat şi tîlcuirea visului mieu spre cumplită şi straşnică izbîndire au schimbat."

Dulăii, învăluite cuvintele lui nepricepînd, precum de aierul fierbinte îmbătat sau acmu la schimbarea lunii fiind, de boala ce avea turbat, şi tulburat să fie socotiia, ales de numele visu lui (în carile toată voroava întemeiată să videa), audzind (din vis, vis, şi din noapte întunerec să iasă socotiia), însă macar şi vis să fie (a tot lucrului ştiinţa decît neştiinţa ădecît neştiinţaî mai bună şi mai de folos a fi dzicea). Şi aşe, pentru temeiul voroa vii şi ceinţa poveştii, vîrtos a-l iscodi apucară.

Hameleonul dzisă: „Şoimul spre amîndoaă monarhiile aieve nepriietin şi cumplit vrăjmaş a fi s-au arătat, şi pre mine de atîta vreme în rîs şi batgiocură ţiindu-mă, toate şi mai nenumăratele mele slujbe în prav şi în pulbere le-au vînturat, de vreme ce, precum bine ştiţi, că cu toţii sfatul la un loc pusesem, ca doară vreun mijloc a să afla s-ar putea, cu carile pre Inorog la prundiş să-l coborîm şi pre nepriietinul obştii la strîmptul lui şi la lar gul nostru să-l aducem, la care lucru cu toţii, ca într-o desime de pădure umbroasă şi ca într-o noapte nuăroasă şi întunecoasă, cu gîndurile rătăcind şi cu socoteala orbăcăind, îmblam (că întunecarea minţii, decît a nopţii mai grea, şi piierderea socote lii decît a căii mai primejdioasă ieste). Şi acmu mai toată nedej dea pentru isprăvirea lucrului să curma, ce eu, cu multe osteninţe şi cu fierbinţi sudori vărsate, în mijlocul primejdiilor, ca o suli mendriţă în mijlocul focului m-am aruncat şi acmu mijlocul les niirii şi chipul isprăvirii aflînd, atîta nevoinţa mi să îndemnasă şi pofta slujbei aţîţase, cît ca cum cu totului în foc aşi arde mi să părea şi acmu plinirea slujbei, leacul arsurii ţiind, pojarul carile mănuntăile îmi topiia precum să-l potolească socotiiam. Căci cu multe meşterşuguri acoperite şi cu fel de feliuri de giurămînturi zugrăvite pre Inorog la strîmptul lui şi la largul nostru scosesem şi în marginea prundişului îl coborîsem. Şi acmu ca cum în ne dezlegate legături ştiindu-l, din ceas în ceas şi asupra nepriieti nului izbîndire şi cea dorită a visului mieu tîlcuire să audz aşteptam şi, toată noaptea în gînduri tăvălindu-mă, în pat ca peştele pe uscat mă izbiiam (că precum peştele afară din apă cu aier să îneacă, aşe pofta peste măsură toate valurile gîndurilor asupră-şi încarcă). Iară după ce astădzi soarele zorile ş-au răvărsat şi de dzuă s-au luminat (oh, cu multul noaptea morţii decît dzuă ca aceasta mai fericită şi mai plăcută mi-ar fi fost) şi curmarea nedejdii, cărea fără de nedejde mi s-au tîmplat, înţelegînd, pen tru ca minciunoase ispitele Inorogului să arăt, la Şoim m-am dus. Nicicum de vinirea şi de slobodzirea lui în gînd puind (căci, de ar fi vinit, precum şi eu şi voi ştire am fi avut, socotiiam), cătră carile eu pentru chiară firea Inorogului şi pentru nestătătoare cu vintele lui a povesti şi de-a fir-a-păr a le tîlcui începînd, Şoimul, cu mare mînie a mă probodzi şi cu amare cuvinte a mă ocări, au început. Aşijderea, cu nespuse laude pre Inorog a lăuda şi preste ceriu lauda a-i rîdica să siliia, şi, încă cu putinţă de ar fi fost, toate tropurile ipervoliceşti unul peste altul grămădind, scaun decît a lui Zefs mai înalt preste ceriuri i-ar fi aşedzat. Deciia precum Inorogul la împreunare să fie vinit şi în mintea lui adîncă înţelepciune să fie găsit şi toată răutatea şi strîmbă tatea la noi, iară toată bunătatea şi dreptatea la dînsul să fie aflat dzicea. Cătră acestea, mare cinste pomenirii numelui adăo gea, şi precum cu jiganie ca aceasta prietinie, iară nu neprietinie, a face şi a păzi trebuie, nici strîmbă goana noastră (carea împo triva a tuturor cereştilor ieste), carea asupra blîndeţelor şi lineştii lui am scornit, fară izbîndă de sus şi fără plată din ceriu a rămînea poate. După acestea şi pre mine cu tot de-adinsul tare mă îndem na ca de acmu înainte, tot neprieteşugul din inimă scoţind, cît prin mînă mi-ar vini, spre folosul, iară nu înalgiosul lui să silesc, de vreme ce şi el de astădzi înainte într-această inimă curat şi dintr-această socoteală nemutat rămîne. Ce năboiul cuvintelor să-mi abat (căci la inima dosedită meşterşugul voroavii neînvăţat să află şi materiia cuvîntului nu să sfîrşeşte) şi într-un cuvînt toată încheietura voroavii să cuprindz: cîtă nepriinţă şi vrăjmăşie asupra Inorogului de la Şoim nedejduiam, atîta şi încă şi mai multă priinţă şi frăţie între dînşii am cunoscut. Eu, dară, o, fraţilor, otrăvite ca acestea de la Şoim cuvinte audzind, ca cum cu oaă de năpîrcă m-ar fi ospătat şi cu venin de vipere m-ar fi adăpat mi s-au părut, carile cu mari dureri de întristări în maţe-mi zămis lindu-să, de mare năcaz pîntecele crăpîndu-mi, cătră voi le nasc şi visul în izbîndire încă puţin au rămas şi mai vîrtos laudele şi clătirile cele de cap cu carile cu urgie îmi porunciia, pentru ca despre voi cuvîntul tăinuit să ţiiu, acelea toate clătirea otrăvii şi a melanholiii în ficaţi mi-au scornit, cît, precum mă videţi, de tulburat înainte vă stau. Ce cereştii de s-ar milostivi şi cu atîta pohîrnirea faptei de s-ar opri, încă tot de viaţă nedejde aşi trage. Iară cursul izbîndirii visului, tot pre această cale de va merge, Inorogul de toată primejdiia scăpat şi mîntuit ieste, căci pasirea cea neagră, carea de corn nu i s-au putut lipi, tot cuvîntul şi lu crul împotrivă împotriva lui biruinţă să nu aibă, va să să tîlcuiască şi leacurile cele peste fire date, sau de tot tăgăduite, rana şi boala poftei mele aşeşi de tot neisţelită va să rămîie (că rana poftii decît a fierului mai obrintitoare şi de pricina cît de mică mai burziluitoare ieste)."

Dulăii amestecătura visului cu împrăştiitura altii voroave ame stecată audzind, voroavii ce să răspundză nu putea şi visul cum ar tîlcui nu ştiia. De care lucru, iarăşi pre Hameleon dintr-aces tea ce s-ar înţelege întreba şi visul ce s-ar tîlcui cerceta. El dzisă: „A visului izbîndire într-acesta chip Dumnădzău să o depărtedze, iară ceia carea eu mai denainte am tîlcuit, de izbîndire să o apropiiedze. Şi mai mult pentru vis în zădar cu gîndurile în deşert nu vă purtaţi, ce pentru povestea deşteptată lucrul a păzi nu vă îngăimaţi, şi de ce întîi şi mai cu temeiu viţi apuca, fără zăbavă vă gătaţi. Că nu prea atîta Inorogul, pre cît Şoimul lucrurilor noastre să împoncişadză (că cine priieşte ne priietinului, acela nu priieşte priietinului), şi într-această dată oricine viaţa Inorogului pofteşte, acela cinăi spre moartea Cor bului găteşte. Iară cît despre partea mea ieste, bine ştiţi, că încă de demult îmbletele Şoimului nu-mi plăcea şi precum pentru vicleşugurile în prepus să întrăm era, mutarea sfatului celui dintîi îl arăta, precum v-am şi mai povestit. Iară acmu, iată, prepusu rile mele la adevereală şi vicleşugurile lui la ivală au ieşit (că spre porunca stăpînească ce vicleşug mai mare a fi poate decît prieteşug şi frăţie a lega cu nepriietinul cel de moarte), precum şi Şoimul a face acmu s-au vădzut, carile, pre vrăjmaş ca acesta la mînă avînd, nu numai căci în toată pacea l-au slobodzit, ce încă şi departe ţiindu-i, spre a lui priinţă şi a vicleşugului părtăşie pre alţii a-i întoarce sileşte. Însă precum bine salamandra mă mus tra că nu fietecui ieste dat jăratec a mînca (nici fietecui de lu cruri aspre şi grele a să apuca să cade, ales cînd pricina asupri toare lipseşte). Dară de vreme ce eu, ticălosul, jăratecul am mîncat, în maţă neastîmpărat pojar ca acesta mi s-au aţiţat, oaăle ohendrii am băut, puii şerpelui am zămislit şi acmu iată că i-am şi născut, pre toţi cereştii milostivi cu plecăciune rog ca aceasta numai, iară nu alta, izbîndirea visului să fie. Că pînă aice fortuna piciorul a călca de-şi va opri, tot oarece nedejde rămîne ca lucrul început la săvîrşit să să ducă, însă nevoinţă din inimă şi silinţă din suflet de să va pune (că nevoinţa sufereală cearcă, iară sufereala toate rabdă, iară răbdarea cu vreme mai mult izbîndeşte)."

Dulăii dzisără: „Dară acmu adevărat, peste ştiinţa noastră, Ino rogul cu Şoimul împreunare să fie avut? Şi fără prepus cuvinte necădzute ca acestea cătră tine împotriva stăpînului nostru să fie grăit?"„Cu bună sama, răspunsă Hameleonul, şi aşe să-m aib parte de copiii pre carii acmu prin pîntece i-am născut (că bine ştiţi că într-alt chip naşterea copiilor firea mi-au tăgăduit) şi aşe roa da săditurii carea am sădit şi zmiceaoa, odrasla hultuoanei carea am hultuit să-mi crească, cît ieste minciună sau alt chip de bloje ritură în voroava mea. Deci mai mult ceva de acestea a vă prepune vă părăsiţi şi cum mai curînd pentru lucrurile Inorogului şi pen tru strîmbe îmbletele Şoimului, Corbului ştire să daţi. Că amintrilea (rana obrintindu-să şi patima învechindu-să, a să vin dica cu nevoie va fi) (căci pînă a nu flămîndzi, hrana a cerca, a socolanilor, iară flămînd pe la uşile altora a să împrumuta, al leneşilor lucru ieste). Şi cătră acestea lucrul încă mai dintr-adînc a cunoaşte de viţi vrea, a şti vi să cade că a Şoimului fapte spur cate nu numai cu atîta să încheie, ce încă şi de alte ale lui vîn turoase fantazii bine m-am adeverit, pentru carile fără nici un prepus adeverit sint.

" Dulăii aceia ce poate fi întrebîndu-l şi de va fi ceva de temeiu, pentru ca totdeodată monarhiilor ştire să facă, dzicîndu-i, Hame leonul răspunsă: „Ieri, cînd soarele fruntea cailor spre apus şi carul spre coada ursului celui mic îşi întoarce, pre marginea prundişului încoace şi încolea, pentru ca meleanholiia să-mi răşchir, primblîndu-mă şi pentru lucrurile asupră-ne stăruitoare în multe gînduri învaluindu-mă, Moliia, carea blanele strică, în timpinare îmi ieşi. Eu, macar că nu de foame, ce pentru zăbava pre vîrvul limbii luînd-o, ea, săraca, de icoana morţii carea acmu dinainte-i sta, tare înspăimîndu-să, cu mare umilinţă a mi să ruga începu şi: „Cruţă-mi viaţa, domnul mieu, dzicea, spre moale şi molatec trupşorul mieu aspru şi nedomolit nu te arăta, ce întîi doaă, trii jelnice a mele cu cele mai de pre urmă trase duhuri alcătuite stihuri şi olicăite cîntece ascultînd, vii cunoaşte că musele, pre cei ce de la inimă le iubăsc, cu darul profitiii îi împodobăsc! Care cîntec, bineînţeles, şi mie şi ţie şi pre lîngă noi încă multora viaţă a da, iară amintrilea neaudzit şi neînţeles, a multora aţa vieţii a curma poate." Eu îi dzişi: „(De moarte nu te teme şi de viaţă nu fi cu grijă), ce cîntecul ce ştii cum mai curînd şi cum mai bine ştii, mi-l cîntă, pentru carile împreună cu viaţa şi alte multe şi scumpe de la mine daruri vii lua, carile, după giuruinţa cuvîntului, îndată şi cu plineala lucrului vor urma." Ea, dară, într-acesta chip cîntecul începu:

„Cu penele Şoimul vîntul despicînd,

Cu Bîtlanul negru cuvîntul puind,

Corbul dinceput cu rău tirîneşte,

Nici din hereghie pre drept stăpîneşte,

Ce-n cuibul altora oaăle ce au scos,

Tare laba Şoimului le va da-le gios,

Cel cu un corn, iute, mai iute la minte,

Ale sale cere cu svinte cuvinte.

În curîndă vreme, după fulger, tunul