Foaie pentru minte, inimă şi literatură, 7 iunie 1843.

Odinioară, ţinutul Hârlăului era unul din cele mai frumoase a ţării. Astăzi însă şi-a pierdut pănă şi numele şi, în adevăr, e păcat, căci făr-a vorbi de podgoria Cotnarii, vestită prin vinaţele sale, în el găseşte cineva dealul Catalinei, de care, deşi istoria nu pomeneşte, tradiţia ne spune că se numeşte astfel de pe numele unei prinţese române, care scăpase de o navală duşmănească în vârful lui, unde, făcând şanţuri şi baterii, se apără cu slugile sale; ruinele politiei Cotnarii, unde un domn a întemeiat o universitate vestită pe acele vremi; două biserici, una ortodoxă, alta catolică, zidită de doi prinţi români; beciuri gigantice, pre care, oricât s-a încercat ciocanul vandalilor, tot nu le-a putut încă surpa de tot; DumbravaRoşie, faptă barbară şi mare a unui mare domn , care, ca să lasă un monument fieros a viteziei sale, înjugă leşii la plug şi semănă o întreagă câmpie cu ghindă. Ghinda a produs stejari uriaşi şi, când vântul clatină frunzele lor, se aude un gemăt tânguios ca în pădurea Dodonii. Mai încolo, vezi un istm de pământ, numit Podul de lut, care uneşte două prăpăstii şi alăturea un izvor ce se cheamă Fântâna cerbului.

În locul acesta a fost tăiat bravul Dragomir, care cutezase a se înamora cu fiica lui Radu Mihne, pângărind cu plebea lui sângele patrician ş.a., ş.a. Iacov. Ştefan.

Toate aceste vechi rămăşiţe a gloriei strămoşeşti, făcute pe măsura oamenilor mari şi pe care noi, mirmidoni degeneraţi, nu le putem nici preţui, nici înţelege, le vizitam călăuzit de un bătrân mazil din Cotnari, la care trăsesem la gazdă.

— Nu ştii care e balta unde au pierit atâta călărime leşească în vremea domnului Constantin Cantemir? am întrebat pre călăuzul meu.

— N-a fost niciodată baltă, ci numai un loc hleios, plin de mlaştine, colo devale.

— Unde mi se înglodaseră roţile trăsurii?

— Aşa; şi încă acum e vară, dar toamna nu e de îmblat şi leşii au venit despre toamnă. Îmi spunea tatăl meu că-i spunea bunul său — care a fost în bătălia aceea cu căpitanul Turculeţ — că mulţi leşi au pierit aice şi că împăratul lor de necaz mare îşi bătea ulanii cu sabia şi le zicea: "Nadba umirác jak psy", adecă: "Ruşine să muriţi ca câinii".

— Cantemir s-a purtat cu mare minte atunci; el era bun domn.

— Bun şi nu prea. A omorât doi bunatate de boieri, pentru că-i da pe foaie şi nu-l lasa să-şi facă mendrele; dar aşa a fost de când e ţara noastră. Dreptul îmblă totdauna cu capul spart.

— Poate; însă mi se pare, moşule, că nu pre aveţi dreptate a vă plânge tot de domni şi nu şi de boierii care încungiură pre domni.

— Acei doi pre care i-a tăiat nu-l sfătuiau de rău. Îi ziceau numai: "Măria-ta, mai des cu paharul şi mai rar cu birul, că nu poate ţara". E, cine-i asculta!

— Miron logofătul şi Velicicu hatmanul erau prieteni lui Cantemir. El nu i-ar fi omorât de nu l-ar fi îndemnat ministrul său Iordache Roset visternicul şi Cantemir a plâns mult c-a făcut aşa păcat. Judecând deci că şi domnitorii au slăbiciunile lor ca şi ceilalţi oameni, trebuie a osândi pe sfetnicul ce-l împinse la asta.

— Poate că ai cuvânt d-ta. Las-să se mânânce lupii ca să mai răsufle oile. Când au murit boierii aceia, ieşise şi un cântec care-l ştia tatăl meu pe de rost; îl şi pescrisesem eu...

— Mă rog, caută-l şi mi-l dă, am strigat.

— Ce să faci d-ta cu el? Cântecul acesta nu-i făcut de boieri, nici pentru boieri. Ştii d-ta că boier la boier nu-şi face cântec. Corb la corb nu scoate ochii.

— Fie cum zici, numai dă-mi cântecul.

Ajungând acasă, mazilul multă vreme l-a căutat; în sfârşit, întrun unghi pe poliţă, găsind un ghizdan vechi, îl deschise şi, dintrun smoc de tărfăloage de moşie (care-l sărăciseră de tot cu judecăţile), scoase o hârtie afumată pe care mi-a dat-o.

Cetindu-o, m-am încredinţat că oamenii de pe atunci nu scriau mai rău decât acum.

M-am pus de l-am pescris întocmai dupre a moşneagului:

Cântec

Cantemir era un domn
Altfel pre de treabă om,
Numai ţara cam prăda.
Boierii, văzând aşa,
Îi zicea: "Măria-ta!
Cu paharul îndeseşte,
Dar cu birul mai răreşte".
Domnul la masă-i poftea
Şi cu cotnar îi cinstea,
Pănă ce îi îmbăta.
Boierii când închina
Îi zicea: "Măria-ta!
Cu paharul îndeseşte,
Dar cu birul mai răreşte".
El însă nu-i auzea,
Mânca, bea şi jăcuia,
Şi-n seamă nu le baga.
Boierii se supăra
Şi-i zicea:"Măria-ta!
Cu paharul îndeseşte,
Dar cu birul mai răreşte".
Într-o zi s-au adunat
Ş-au făcut între ei sfat,
ând la divan i-a chema
Pe norod a judeca,
Să-i zică: "Măria-ta!
Cu paharul îndeseşte,
Dar cu birul mai răreşte".
Domnul dacă au văzut
Că de şagă s-au trecut,
Şi că vor a-l dărăma,
Căci boierii nu-nceta
A-i zice: "Măria-ta!
Cu paharul îndeseşte,
Dar cu birul mai răreşte",
Foarte mult s-au mâniat;
Pre doi din ei i-au tăiat.
Ca doar de ei va scăpa,
Şi nu-i va mai asculta
Zicându-i: "Măria-ta!
Cu paharul îndeseşte,
Dar cu birul mai răreşte".
Ei la moarte se ducea
Veseli, vorbea şi râdea,
Frică nicicum arăta,
Şi-n gura mare striga:
"Ien auzi, măria-ta!
Cu paharul îndeseşte,
Dar cu birul mai răreşte".
Spun că cum i-au omorât,
Pe loc domnul s-au căit,
Căci îndată ce-nopta,
Amândoi i s-arata
Şi-i zicea: "Măria-ta!
Cu paharul îndeseşte,
Dar cu birul mai răreşte".
Pe la schituri, sehăstrii,
Au dat multe liturghii,
Că doar îi va împăca:
Dar prin somn tot îi visa
Zicându-i: "Măria-ta!
Cu paharul îndeseşte,
Dar cu birul mai răreşte".
Neavând nicicum ragaz,
De ciudă şi de necaz,
Muri înălţimea-sa.
Norodul îl îngropa
Zicându-i: "Măria-ta!
Cu paharul îndeseşte,
Dar cu birul mai răreşte".