S-a dus amorul, un amic
       Supus amândurora,
Deci cânturilor mele zic
       Adio tuturora.

Uitarea le închide-n scrin
       Cu mâna ei cea rece,
Şi nici pe buze nu-mi mai vin,
       Şi nici prin gând mi-or trece.

Atâta murmur de izvor,
       Atât senin de stele,
Şi un atât de trist amor
       Am îngropat în ele!

Din ce noian îndepărtat
       Au răsărit în mine!
Cu câte lacrimi le-am udat,
       Iubito, pentru tine!

Cum străbăteau atât de greu
       Din jalea mea adâncă,
Şi cât de mult îmi pare rău
       Că nu mai sufăr încă!

Că nu mai vrei să te araţi
       Lumină de-ndeparte,
Cu ochii tăi întunecaţi
       Renăscători de moarte!

Şi cu acel smerit surâs,
       Cu acea blândă faţă,
Să faci din viaţa mea un vis,
       Din visul meu o viaţă.

Să mi se pară cum că creşti
       De cum răsare luna,
În umbra dulcilor poveşti
       Din nopţi o mie una.

Era un vis misterios
       Şi blând din cale-afară,
Şi prea era de tot frumos
       De-au trebuit să piară.

Prea mult un înger mi-ai părut
       Şi prea puţin femeie,
Ca fericirea ce-am avut
       Să fi putut să steie.

Prea ne pierdusem tu şi eu
       În al ei farmec poate,
Prea am uitat pe Dumnezeu
       Precum uitarăm toate.

Şi poate că nici este loc
       Pe-o lume de mizerii
Pentr-un atât de sfânt noroc
       Străbătător durerii!

(Familia, XIX, 17, 24 aprilie/6 mai 1883)