Eu sunt născut, ostaşe, în Dacia mănoasă.
Unde odinioară moşii mei lăcuia,
Ei nu mai sunt acuma! numai ale lor oasă.
Şi naltele morminte să mai văd înc-în ea!

Acolo eu lumina văzui întâia dată.
Cum m-am născut, îndată tatăl meu m-a luat
În vânoasele-i braţe, şi la marea îngheţată
M-a dus de m-a scăldat.

Tatăl meu p-acea vreme era vârtos şi tare,
Slăbi însă acuma, căci a îmbătrânit
Şi desrădăcinează cu anevoie mare
Stejarul ca să-l facă un băţ de sprijinit.

Eu acum îi ţiu locul, eu am armele sale,
Baltagul lui cel mare, arcul cel ostăşesc;
Eu, care stând pe munte, picioarele pe vale
Îmi pui de m-odihnesc.

Când eram copilandru, mergeam adeseori
P-a Carpaţilor vârfuri, pe Pion mă suiam,
Capul meu ca un munte, îmi făcea drum prin nori
Şi cu a mea suflare fulgerile stingeam.

Atuncea iubeam foarte să merg la vânătoare,
Ursu-n braţele mele, înăduşit murea;
Prindeam în fugă cerbii, ciutele, căprioare
Asta mă mulţămea.

Şi apoi în deseară mă răcoream în mare
În spumatele-i valuri bucuros mă scăldam
Călăream pe balene, şi cu a mele picioare
Ale ei line unde pân în fund turburam.

Dar acum ieste jocuri nu îmi mai sunt plăcute,
Astăzi iubesc războiul, sângele, foc, omor,
Taberile ostâşiii, uciderile crunte,
Chinul celor ce mor.

Când s-începe războiul, mă trag şi de departe
Cum se lupt între dânşii cu linişte privesc;
Şi de cumva îmi pare c-are dreptul o parte,
Pe loc în ajutoru-i furios năvălesc;

Şi ca secerătorul în spicele aurite,
Ca trăsnetul d-odată într-înşii năbuşesc;
A lor pavezi şi arme, a lor zale oţelite
Cu pumnul le turtesc.

Umblu gol totdauna, pentru c-a mea virtute
Râde d-ostaşii voştri cei cu fer îmbrăcaţi,
Port numai două suliţi din doi fraseni făcute
Şi ăst coif ce-l trag lesne zece boi înjugaţi.

Nu-mi poate sta-mprotivă orice tare cetate,
Iau turnurile-n braţe şi în şanţuri le obor,
Cu ruinele umplu până în vârf pe toate
Ş-apoi întru uşor.

Dacă-n drumu-mi vro apă să-ntâmplă ca să fie
O trec far să bag seamă de mare ori mic pârău,
Căci până la brâu Istrul abia poate să-mi vie;
Tirasul la genuche—şi trec în drumul meu.

Când îmi va sosi moartea, ostaşe, să luaţi
Trupul meu şi cu cinste să-l puneţi în pământ,
Călătorului pacinic în urmă s-arătaţi
Ce munte mi-e mormânt!