A fost odată ca niciodată că dacă nu ar fi fost nu s-ar fi povestit… A fost odată un împărat şi o împărăteasă. Zece ani au vieţuit ei în căsătorie şi nu putură face şi ei măcar o stîrpitură de copil. În cele de pe urma, împăratul porunci împărătesei soţiei lui, că dacă într-un an de zile de aci nainte nu-i va face un copil, să ştie că pîine şi sare pe un taler cu dînsul nu va mai manca.

Dacă auzi aşa împărăteasa, mult se mîhni în sufletul ei, căci trăiau bine. Se puse şi ea dară a cere sfaturi de la vraci şi vrăjitori, de la moaşe şi descîntătoare. Lua tot felul de leacuri. Cînd, într-o noapte, ce văzu se spăimîntă. Se făcea că umbla pe o cîmpie verde şi frumoasă. Pe acolo toate firicelele de iarba erau însoţite, şi două cîte două se încovoiau una către alta şi părea că se sărută. Pîna şi flutureii umblau tot doi cîte doi. Visa şi totuşi credea că este aievea ceea ce vede. Nu se bucura mult de priveliştea cea frumoasă, şi iată că un balaur, bala dracului, venea, mare, spre dînsa ca un vîrtej. Pasămite, el gonea o porumbiţă; aceasta, tremurînd ca varga, fugi în sus, fugi în jos, şi, văzînd ca n-are scăpare de vrăjmaşa fiară sălbatecă, se repezi şi se ascunse în sînul împărătesei. Balaurul, văzînd una ca aceasta, se repezi şi el asupra împărătesei. Dar împărăteasa dete un ţipet şi se deşteptă. Îi sărise inima de frică şi-i tremurau toate cărnurile. Pe-aci, pe-aci era să şi leşine. Spuse împăratului pocitania de vis, şi rămase şi el înmărmurit de groază. A doua zi se simţi îngreunată şi peste nouă luni de zile născu o bunătate de copilaş de drăguleţ.

Bucuria ce fu la curtea împăratului nu se poate spune. Se hotărîră să boteze pruncul.

Pe atunci se botezau copiii într-o fîntînă sub un munte. Şi fiindcă de cîtva timp se ivise nişte tîlhari pe acel munte, cari pîndeau pe cei ce veneau să-şi boteze copiii şi-i omora, straşnică poruncă dete împăratul ca să puie oaste împrejurul fîntînei, să păzească şi să apere pruncul, cînd va fi să se ivească tîlharii.

Nu se mulţumi cu atît, ci mai porunci împăratul de scrise pe nişte pietre scumpe cîte o slovă; după aceea înşiră pietrele şi alcătui numele copilului. Acest şir de pietre nestemate îl legă de gîtul copilului.

Astfel pregătiţi, plecă împăratul cu împărăteasa să-şi boteze copilul, luînd cu dînşii şi mai mulţi ostaşi călăreţi şi înarmaţi.

Ajungînd la poalele muntelui, le ieşiră înainte tîlharii, şi nici una, nici alta, începură a da vîrtos. Împăratul trimise pe împărăteasă să boteze pruncul, căci el va sta să dea piept cu tîlharii, pînă se va întoarce ea. Împărăteasa se supuse poruncei şi plecă. Cînd să se întoarcă de la botez, veni pîna la un loc; aci, stînd şi nemaiauzind zîngănitul armelor şi zgomotul luptei, îi dete un fier ars în inimă. Atunci, nemaicutezînd să meargă înainte, se întoarse înapoi şi ascunse copilul după fîntînă, într-un stuf de flori. Pasămite tîlharii răzbise oastea împărătească şi o răpusese pe dînsa.

Împărăteasa plecă singură la împărat. Pe drum, cînd ajunse la locul de luptă, văzu o baltă de sînge şi alături o groapă mare unde erau îngropaţi oamenii împărăteşti. Închise ochii să nu vază acea groază şi porni înainte, cînd deodată se pomeneşte cu doi tîlhari că pun mîna pe dînsa.

După ce le spune cine este, tîlharii o duse la căpitanul lor. Acesta, cum o auzi cine este, fără judecata, fără nimic, porunci să o bage într-o peşteră părăsită şi să i se dea cîte un sfert de pîine şi cîte o cana de apă pe zi, pînă ce s-o prăpădi acolo.

Copilul rămăsese în stuful de flori. Dumnezeu, purtîndu-i de grije, nu lăsă nimic rău să se apropie de dînsul, care putea să-l vatăme.

Prin preajma locului aceluia trăia un pustnic într-o văgăună de munte. Acel pustnic avea o capră şi el, după sufletul lui. Ea venea totdeauna, spre a se adapă, la apele cele limpezi ale fîntînei. Într-una din zile, păscînd pe ici pe colea, se apropie de stuful cu flori. Cum dete de copil, se puse lîngă dînsul, începu să-l lingă şi să-şi apropie ugerul de guriţa copilaşului. Acesta, cum simţi, începu să sugă şi supse pînă ce se sătură bine, şi aşa dor prinse capra de copil, încît o luna de zile nu se depărta de lîngă dînsul.

Călugărul, văzînd ca nu-i mai vine capra, începu s-o caute, şi caut-o în sus, caut-o în jos, capra nicăiri. Îşi luase nădejdea de la dînsa, cînd într-o zi se pomeneşte cu ea. Pustnicul o văzu, începu s-o mîngîie:

− Capra-tati! capra-tati! voind sa puie mîna pe dînsa. Dar aşi! unde e pomana aia?

Capra, ţîst! în dreapta, ţîst! în stînga, se depărta mereu. Călugărul după dînsa. Dacă văzu că nu poate pune mîna pe ea, se întoarse în chilioara lui, făcu o strachină cu tărîţe şi începu a se lua pe lînga dînsa cu binele, tot strigînd-o şi mîngîind-o:

− Capra-tati! Capra-tati!

Dar nici aşa nu izbîndi; căci capra nici nu voia să se uite la strachina lui cu tarate, ci tot înainte trăgea să se duca. Pustnicul se lua după dînsa, d-a minune, să vază unde se duce. Capra, nici una, nici alta, merse drept, ca pe ciripie, la stuful cu flori, unde era copilul, şi se puse lînga dînsul, dîndu-i să sugă.

Călugărul intra după dînsa şi, cînd o văzu, stătu locului, temîndu-se să nu fie vreo nălucă. Se inchină, făcu rugăciunea ca să-l apere Dumnezeu de rele şi să piară năluca dinaintea lui. Aşi! unde? ce nălucă să piară? Căci ceea ce vedea el era aievea un copil frumos ca un îngeraş. După ce se încredinţă ca nu era ceva necurat, ba încă un copil botezat, de mila către omenire îl luă, îl duse la chilioara lui şi-l puse în pătuceanul său. Capra sări şi ea şi se aşeză lîngă copilaş. Văzînd astă minune, călugărul o lăsă de-i dete ţîţă pînă ce se sătură, apoi luă copilul, îl desfăşă, îl spălă şi-l primeni cu nişte rupturi de haine de ale sale. El citi mărgelele de la gîtul copilului şi află că se numeşte George şi că este fecior de împărat.

După ce se mai mări, călugărul îl învăţă să citească şi să scrie. Plînse George şi călugărul, cînd muri capra, de nu li se zvîntau lacrimile de la ochi multă vreme. O îngropară ca pe oameni. George se tîngui mai cu foc de pierderea ei. El ştia bine că nu-l făcuse capra, dar o cinstea ca pe o mama, ca pe una ce-l hrănise şi-l crescuse.

Nu trecu multa vreme, şi iată că muri şi călugărul. Îl îngropă George şi pe acesta, cu toată evlavia. Apoi, după ce mai plînse şi se mai tîngui o toana, se hotărî să iasa la lume; caci nu-i mai plăceau locurile acelea, unde murise mă-sa şi părintele său cel duhovnicesc.

Apucă şi el pe cărarea ce o văzu mai aproape şi se lasă pe dînsa a-l scoate oriunde va voi ea, după ce-şi închelbăra un rînd de haine ca de urs, alcătuite din nişte piei de vulpe ce găsi în podul chilioarei, unde şezuse el cu pustnicul.

Merse ce merse pe acea poteca, pînă ce văzu că copacii încep a se rări, apoi se coborî în nişte cîmpii cu fel de fel de buruieni. Mai merse o bucata de loc şi intră într-o cetate.

Se ameţi şi se fîstici cînd se văzu încongiurat de o mulţime de lume, şi-l asurzise zgomotul ce se făcea în acel oraş. Mergea, şi nici el nu ştia unde se duce. După ce-şi veni în simţiri din ameţeală, îşi ţinu firea şi, luîndu-şi inima în dinţi, începu a umbla, uitîndu-se prin toate prăvăliile şi mirîndu-se de toate celea ce vedea. Se ţinea lumea după dînsul ca după urs. Pasămi-te unde era îmbrăcat ca neoamenii. Dacă colinda o mare parte din oraş, ajunse la o fierărie, şi acolo, văzînd şi buzdugane, intră şi ceru să-i dea şi lui o sabie şi un buzdugan.

− Alege-ţi de care pofteşti, îi răspunse negustorul.

După ce alese un săbioi ce de abia oamenii ceilalţi îl ţinea în mînă şi un buzdugan năprasnic, voi să plece.

- Plăteşte întîi, băieţaş, şi apoi să pleci.

- Ce va să zică aceea să plătesc? întrebă dînsul.

- Iaca să ne tocmim, şi să-mi dai bani cu cît ne-om învoi.

- Ce este aceea bani? mai întreba el.

Negustorul, văzînd că are a face cu ursul din pădure, îi deschise capul şi-l făcu să priceapă cum merg lucrurile prin oraşe.

Se miră George deocamdată de toate nagodele ce-i tot povestea negustorul; apoi, dacă văzu ca n-are încotro, ceru să slujească fierarului pentru sabie şi buzdugan.

Se învoiră, deci, ca pentru aceste lucruri să slujească un an şi aşa se băgă ucenic.

Iscusinţa lui George ajunsese de poveste: unde alţii nu puteau face unele lucrări de fierărie nici în trei ani, el într-o jumătate de an lucra ca o calfa veche. Barosul cel mare pe carele nici trei oameni nu-l puteau ridica, el se juca cu dînsul. Şi toţi se temeau de el.

Dacă îşi împlini anul, se mai baga pe un an, ca să-i dea fier şi cărbuni să-şi făurească el o sabie şi un buzdugan, după pofta inimii sale. Împlinindu-se şi acest an, stăpînul porunci să-i dea fier şi cărbuni. Calfa cea mai mare, temîndu-se să nu-i ia locul, îi pusese gînd rău şi căuta cum să facă să-l prăpădească.

Îi spuse, deci, că fier este destul, dară nu sînt cărbuni de ajuns, ci să se ducă la pădurea neagră să-şi facă, căci de acolo aduc şi ei. Aceasta nu era adevărat. Acolo, la pădurea neagra, se iscodise o scorpie care omora pe oricine mergea în acea pădure, şi de aceea îl trimitea pre dînsul acolo, ca să se prăpădească.

George nu ştia de unele ca acestea. El era cu inima curată şi fără făţărnicie. Îşi alese din prăvălia stăpînului său o sabie rămasă de la Novaci, pe care o păstra în prăvălie ca pe un odor din vechime, luă nişte burdufuri mari pentru cărbuni, făcuţi din doua piei de bivol şi plecă să-şi facă cărbuni în pădurea neagră. Merse ce merse şi, ajungînd la un sat, întrebă că încotro se află pădurea neagră. Cum auziră sătenii, începură să-şi facă cruce şi să-şi scuipe în sîn de frica. Apoi îi spuseră toată şiretenia cu scorpia.

George le taie cuvîntul şi le zise:

- Daca nu voiţi a-mi spune, încetaţi cu astfel de parascovenii ce n-au seamăn.

Oamenii, dacă îl văzură atît de înţesat, îi arătară drumul şi-l lăsară să se ducă unde îl va duce orînda lui.

Ajungînd la pădure, tăie cu sabia o mare mulţime de copaci, din cari făcu o grămadă de nu-i putea da nimeni de seamă şi îi puse foc.

Stînd pe lînga foc, simţi că un oarecare lucru, un fel de sorbitură îl trăgea şi îl tot mişca din loc; se întoarse; cînd, ce să vezi? unde venea, mare, vericule, asupra lui năbădăioasa de scorpie, şi tot sugea văzduhul, ca să tragă într-însa şi pe bietul George. Acesta, cum văzu ce plăcintă i se pregăteşte, înfipse sabia în pămînt, se propti într-însa şi rămase neclintit. Astfel aştepta el şi priveghea să vază ce are să i se întîmple. Scorpia, cum veni, dete cu coada şi risipi focul, apoi se repezi asupra lui George ca să-l soarbă pre el. Voinicuţul de George unde smuci odată sabia din pămînt şi, mai iute decît ai gîndi, o aduse şi tăie în două scorpia.

Apoi se luă după dînsa, care fugea către scorbura unde vieţuia, şi, ajungînd-o, îi tăie capul. Atîta sînge mohorît curse din spurcăciunea de scorpie, încît se alcătui o balta.

Cînd era să se întoarcă într-ale sale, deodată auzi un grai dulce care îi vorbea şi-i zicea pre nume.

Cînd se uita, ce să vază? o păsărică drăguţică şi frumuşică sta pre o ramură şi-i zicea:

- Georgiţa cel viteaz, spre mulţumire că mi-ai scăpat pe ai mei de la pieirea acestei scorpii necurate, care în toţi anii îmi sorbea puii, te sfătuiesc să te scalzi în sîngele acestei fiare blestemate şi nici un rău nu se va mai atinge de tine în toată viaţa ta, şi să nu mai ai frica de nimeni, afară de Dumnezeu.

Voinicul de George făcu precum îl învăţă păsărica; cînd ieşi din scăldătoare, păsărica văzu pe spinarea lui George lipita o frunză de copac şi-i zise:

- George, ţi-a mai rămas un locşor pe trupul tău supus la metehne; dară, dacă te vei păzi bine, habar să n-ai.

Apoi voinicul, punînd capul scorpiei într-un burduf, şi în celălt cărbunii ce făcuse, se întoarse la prăvălia stăpînului său, îşi luă fierul pentru care muncise un an şi se puse a-şi făuri o sabie şi un buzdugan. După ce le isprăvi, îşi încercă sabia, dînd cu dînsa într-un drug de fier, şi se rupse în două; o lepădă şi, luînd buzduganul, îl aruncă în slava cerului, şi cînd căzu jos se turti; îl lepădă şi pe acesta.

Acum ce să facă? Sta în loc şi fluiera a pagubă. Tot gîndindu-se, îşi aduse aminte a fi văzut, în codrul unde a crescut el, un fier gros înfipt în pămînt. Se duse tocmai acolo. Cînd se apucă să-l scoată, ce sa vezi? fierul nu era înfipt, ci era o vînă din munţi. Se apuca de el, îl trase, îl smuci, îl răsuci, pîna ce, rupînd vîna, o smulse şi o luă la spinare ca un voinic ce era, se întoarse la prăvălie şi izbuti a-şi face o sabie şi un buzdugan cari să-i fie tovarăş nedespărţit.

După aceea se duse cu tovarăşii săi la fîntîna botezului şi le boteză, punînd sabiei numele de Balmut ajutătorul meu, şi buzduganului „Omorîtorul vrajmaşilor mei; apoi se întoarse iarăşi la prăvălie ca să-şi ia ziua bună, fiindcă voia să plece să-şi caute părinţii.

Cînd se întoarse la prăvălie, găsi pe toţi morţi buşteni. Pasă-mi-te ei, în lipsa lui, căutară în burduful său, şi dete peste capul scorpiei. Cîţi o văzură, toţi muriră. Dacă văzu aşa, îi păru rău; dară n-avu ce face.

Ieşi pe poartă afară şi plecă. Pe drum se întîlni cu un ucenic carele nu fusese acolo cînd umblase calfele în burduful lui George. Acesta, cum îl văzu, se duse la dînsul să-şi ia ziua bună.

- Da unde te duci, nene George?

- Iaca, unde oi vedea cu ochii şi mă va lumina Dumnezeu.

− Ia-mă şi pe mine cu d-ta, nea George, se rugă ucenicul.

− Lasă-mă în pace, că n-am eu singur unde să-mi plec capul, darămite să-mi iau şi licheaua după mine!

Plecînd George şi mergînd singur, singurel, se abătu într-un colnic să facă un popas, cînd iată şi băiatul cu care ucenicise că vine şi se aşează lîngă dînsul. Pasă-mi-te, se luase după el şi, cît colea, îl urmări pîna îl ajunse.

− Dară ăsta, mă? îi zise George.

− Iată-mă şi eu, răspunse ucenicul. Ce? dacă n-ai vrut să mă iei, socoteşti că eu n-am putut să mă ţin de dumneata?

După ce rîse niţel George şi, făcîndu-i-se milă de dragostea ce-i arăta băiatul, se înduplecă să-l ia, zicîndu-i:

− Dacă este aşa, tovarăş să-mi fii.

Apoi lungi pasul la drum, şi aide, aide, trei zile şi trei nopţi merseră pînă ajunse la o pădure mare. Acolo stătură să se mai odihnească şi să şi îmbuce cîte ceva. Pe cînd stau ei acolo, auziră o guiţătură de porc şi totdeodată şi văzură un porc mistreţ mare, fugind, şi un vînător alergînd după dînsul călare, iară după vînător se luase un alt porc şi mai năprasnic. Vînătorul întinse arcul şi, cînd zbură săgeata, prăvăli fiara sălbatică din gura căreia gîlgîia sîngele ca dintr-o saca.

Atunci fiara de la urmă, unde se repezi o data şi dintr-o săritură fu lîngă calul de vînător, căruia îi şi vărsă maţele, sfîşiindu-i burta cu colţii lui cei grozavi. Vînătorul căzu morman de pe cal şi, pe cînd porcul cel mistreţ umbla să-l facă mici bucăţi, George cel voinic sări de acolo de unde era şi, mai iute decît gîndul, fu lînga vînătorul cel nenorocit, cu sabia goala în mînă. Dintr-o lovitură făcu în două spurcata fiară.

În mai puţin de o clipa de ochi, veniră şi ceilalţi tovarăşi ai vînătorului, care rămaseră înmărmuriţi de groază pentru cele ce era să se întîmple.

Aceşti oameni erau din împărăţia tătîne-său. Ei cu toţii mulţumiră lui George pentru izbăvirea domnului lor. Apoi se puseră la masă şi traseră un chef, de să se ducă pomina, de bucurie. Şi fiindcă era cald, se dezbrăcară de hainele de pe deasupra, rămînînd mai uşori. Atunci, unul din meseni zări mărgelele de la gîtul lui George. Se dete pe lînga dînsul binişor, îi citi numele şi-l cunoscu.

Spuind şi celorlalţi minunea dumnezeiască, cum se descoperi împăratul lor, vînătorul cel cu pricina veni lîngă dînsul şi-i zise:

− Mulţi ani să trăieşti, doamne şi al nostru stăpînitor! Şi să ştii că împăratul locului acestuia a răposat în Domnul şi eu, slugă nevrednică a domnului meu, îi ţin locul, pînă se va găsi moştenitorul său cel pierdut de la botez. Adunarea bătrînilor m-a însărcinat cu aceasta. Acum mulţumesc Domnului pentru cele ce mi s-au întîmplat, că mi te trimise Dumnezeu de mă scăpaşi de la moarte, căci cunoscui în tine pe fiul acelui bun împărat care ne-a cîrmuit omeneşte atîta mare de ani.

George, care căscase gura şi bleojdise ochii la cele ce spunea vînătorul, zise:

- Dara de unde ştiţi voi, oameni buni, că eu sînt fiul împăratului despre care îmi vorbiţi?

- Mărgelele de la gîtul tău ne-au spus. Să fie lăudat numele Domnului că am dat peste tine, şi de azi înainte tu să ne cîrmuieşti.

Toţi mesenii se sculară şi i se închinară ca la un împărat.

George plecă cu dînşii şi cu băiatul cu care ucenicise el, şi se duse la palaturile împărăţiei.

Şfară se dete în tara de aceasta fericită întîmplare. Şi alerga poporimea din toate părţile, cu mic cu mare, să vază pe acela carele mort a fost şi a înviat, pierdut şi s-a aflat, lăudînd numele Domnului.

Iară dacă s-a aşezat George în scaunul tătîne-său, începu a pune lucrurile la cale, cum să meargă bine trebile.

Băiatul cu care ucenicise George ajunse să fie mîna dreaptă a împăratului, atît se ciopli şi se subţie în puţină vreme.

Cercetînd noul împărat în dreapta şi în stînga, de cum s-a întîmplat pierderea lui, află şiretenia pricinei din fir pîna în aţă, cum adică s-a bătut tată-său cu tîlharii, cum aceştia i-au înfrînt oastea şi cum împăratul cu ai săi, dînd dosul, n-a mai ştiut nimic nici despre dînsul, nici despre mama sa, şi cum împăratul a fost cuprins de mîhnire şi de obidă pînă la moartea sa, şi cum a murit nemîngîiat, nemaiaflînd nimica despre dînşii.

Atunci el alcătui o ceată de oameni tot unul şi unul şi porni la fîntîna botezului, ca să stîrpească codrul de acei tîlhari. Dară pînă una, alta, ca să nu i se întîmple ceva rău mă-sei, socoti mai nimerit să poftească pe căpitanul tîlharilor printr-o carte scrisă ca să dea drumul împărătesei.

Şi scrise carte. Iară daca văzu că oştenii lui se cam codesc, primi cererea băietului cu care ucenicise el, şi-l trimise pe dînsul.

Acesta dacă pleca, ajungînd în codrul unde era fîntîna botezului, se pomeni înconjurat de doisprezece haiduci, cari şi puseră mîna pe dînsul. Aceştia chibzuiau cu ce moarte să-l omoare; dară după ce auziră că merge cu carte la căpitanul lor, îl duseră la dînsul şi aşteptară să vază ce le porunceşte el.

Căpitanul rîse, după ce citi scrisoarea. Şi scrise şi el carte în care zicea împăratului că dacă îi e voia să mai fie cu viaţă, să stea locului, iară dacă i s-a urît de a mai trai, să vie să se bată că-l aşteaptă; şi mă-sei nu-i va da drumul pînă nu se va istovi de tot în închisoarea unde este băgată. Această osîndă zicea el că i se cuvine pentru înfruntarea ce i-a făcut oarecînd în tinereţe, neprimindu-l a-i fi soţ, cînd a cerut-o de la părinţii ei, lucru pentru care s-a şi făcut el haiduc.

Pîna să vie cu răspunsul, căpitanul de haiduci puse de taie un curcan, îl fripse şi-l trimise împărătesei, zicîndu-i să mănînce cea mai de pe urmă mîncare bună, căci el are să se lupte cu fiul ei, împăratul, pe care făra doar şi poate are să-l omoare. Acesta este, zicea el, pomana ce face fiului ei, căci după ce va pieri, nu va mai avea cine să-i facă pomana.

Împărăteasa, cum auzi că trăieşte fiul ei şi că este împărat la împărăţia tătîne-său, nici că se atinse de curcan, ci trimise răspuns căpitanului de tîlhari ca ea, cum a trăit douăzeci şi patru de ani numai cu pîine şi apă, va trăi şi de aci înainte, pîna ce Dumnezeu, care cunoaşte toate ascunsurile inimei şi ştie nevinovăţia ei, o va mîntui de aceste munci de cari nu este vrednică.

George se cătrăni de mînie cînd văzu necuviincioasa purtare a haiducului şi poftirea cea vrednică de rîs ce-i făcea.

Atunci porni cu ceata lui cea aleasa şi se oţărîră ca nici în ruptul capului să nu se întoarcă acasă fără mă-sa, pentru care se bucura, auzind că încă trăieşte.

Tot atunci, căpitanul de tîlhari îşi adună ceata într-o culă sub nişte dărîmături de ziduri ce se aflau în muntele acela şi unde era locuinţa lor, şi se puse a cina. Pe cînd ei beau şi se veseleau, vorbind verzi şi uscate şi batîndu-şi Joc de scrisele împăratului şi de răspunsul împărătesei, o data se despică zidul şi se ivi o umbră, care puse pe masă două lumînări aprinse de piatră, o carte şi o cheie. Apoi umbra se făcu nevăzută. Tîlharii rămaseră ca scrişi pe părete şi tăcură mîlc. Se putea auzi musca zbîrnîind, atîta linişte şi tăcere se făcu.

Căpitanul luă cartea, îi rupse pecetea, o deschise şi citi:

„Firul nelegiuirilor tale s-a sfîrşit. Glasul nenorociţilor pe care făra milă i-ai jertfit s-a auzit la cer. Sîngele cel nevinovat ce atîta mare de timp ai vărsat cere răsplătire. Eşti blestemat. În ascunzătoarea ce este în colţ la dreapta, şi pe care tu n-ai ştiut-o, este o uscioară pe care o veţi descoperi căutînd-o cu una din aceste lumînări. La cheia ce ţi s-a pus pe masa şi o deschide. În această ascunzătoare vei găsi nişte haine şi podoabe de împărăteasă, pe cari le vei da nenorocitei împărătese, muma lui George, să se îmbrace cu ele. Ea te va ierta pentru trudele şi chinurile ce i-ai pricinuit de sînt acum douăzeci şi patru de ani. În celălalt sipețel vei găsi o piele de urs şi un lanţ cu care piele te vei îmbrăca tu, căci urs ai să rămîi pînă îţi vei ispăşi păcatele. Împărăteasa te va duce de lanţ şi te va da în mîna împăratului. Şi să nu cutezi a face în alt chip, căci mînia cerului va cădea peste tine şi mai îngrozitoare”.

La citirea acestei scrisori, căpitanul rămase ca lovit de trăsnet. Şi neavînd încotro, scoase toate avuţiile ce adunase de cînd tîlhărea şi le făcu douăsprezece părţi, deopotrivă, pe cari le împărţi la cei doisprezece tovarăşi ai săi. Aceştia, după ce-şi luară ziua bună de la căpitanul lor, se împrăştiară ca puii de potîrniche, care şi pe unde.

Iară el, căpitanul, deschise şipetele şi afla toate celea, întocmai precum îi zicea cartea. Luă hainele şi podoabele de împărăteasă şi le dete mumei lui George, ca să se îmbrace cu ele. Aceasta primi bucuros, căci hainele de pe dînsa se hărtăniseră, se muceziseră şi se putreziseră, rămînînd mai goală. Apoi îşi ceru iertăciune pentru relele ce-i făcuse el, pe care iertăciune o şi dobîndi, fiindcă împărăteasa avea o inimă foarte bună.

După ce căpitanul de tîlhari se îmbrăcă în pielea de urs, care se lipi de trupul său ca şi cînd ar fi fost de acolo, împărăteasa îl luă de lanţ şi se îndreptă către scaunul fiului său.

Pe drum se întîlni cu George, care venea, mare, ca un leu, şi călare pe un şoimulean sireap de mînca foc. George era cu sabia lui, ce o ţinea goală în mînă. Mumă-sa, cum îl văzu, îl cunoscu, căci era leit tată-său, şi se închina lui ca unui împărat.

George se dete jos de pe cal şi îmbrăţişase pe împărăteasă ca pre muma lui, după ce află cine este.

Mumă-sa îi spuse cum Dumnezeu, cunoscîndu-i nevinovăţia, a izbăvit-o prefăcînd în urs pe prigonitorul ei.

Apoi dete pe urs de lanţ în mîna împăratului. Acesta se înduioşi de osînda lui şi-i dete drumul, zicîndu-i:

- Destul îţi este ţie urgia dumnezeiască. Du-te şi cată de-ţi ispăşeşte păcatele.

Ursul într-o clipa de ochi se făcu nevăzut, intrînd în codru.

Iară împăratul, cu mumă-sa, cu credinciosul şi cu ostaşii săi se întoarseră la scaunul împărăţiei, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate arătările lui.

Şi domniră în pace şi în linişte pînă ce, vrînd Dumnezeu, i-a mutat din lumea aceasta.

Iară întîmplările lor au rămas de poveste şi vor rămînea în veacul veacului.

Încalecai pe-o sa şi v-am spus povestea aşa şi am încălecat pe-o roată şi v-am spus povestea toată.