Într-o zi de vară eu trist mă aflam foarte,
Trupeşte, sufleteşte de suferiri şi chinuri;
Şi am ieşit din casă, m-am dus făr-a şti unde,
În codrii singuratici cătându-mi liniştirea;
Acolo cu mirare priveam frumseţa lumii...
 
Pe cer, unde şi unde, plutea ca de puf nouri,
Şi repede ca umbra trecând pierea în aer,
Şi se limpezea cerul ca de cristal oglindă,
Iar strălucitul soare, înconjurat de raze,
Ca tron dumnezeirei sta pe cerească boltă,
Ca ochiul ce nu doarme celui ce zidi lumea,
Priveghind peste fire, şi revărsând belşugul.

În codru filomela serba ziua frumoasă
Cu foarte dulci melodii, iar păstorescul fluier
Răsuna cu-ntristare, când şi când, de departe.
Uimit de aşa scenă a firii liniştite,
Am căzut pe genunchii-mi pe pajişte-nflorită
Unei poieni rotunde, de arbori pregiurată,
Şi acolo, pe gânduri, uitându-mă pe sine,
Uitam şi pe-ai mei casnici, ca când pierdusem mintea.

Şi iată că un şopot, ce din pământ ieşiră,
Mi-au încântat auzul, ca şi glasul iubirii,
M-au răzbătut în suflet şi chiar ca o făclie
Mi-au luminat şi calea vieţii fericite,
Zicând cu mângâiere acel glas de minune:

"Copilul meu! fiul meu! vrei să ai cunoştinţă
Cu mine, a ta rudă acea mai de aproape?
Căci te-am purtat în sânu-mi pe când nu te născuseşi,
Şi mie prea mi-i milă de a ta mâhniciune.

Deci trup din trupul meu fiind, tu ai dreptate,
Să ştii cu de-amănuntul şi de a mea fiinţă;
Căci voi numai la lume priviţi cu îngâmfare,
Ca când ar fi eternă a voastră moştenire,

Iar la pământul negru, ce-l călcaţi în picioare,
Priviţi cu defăimare, ca la o mârşăvie;
Eu ţi-oi spune misterul, ca el să-ţi fie armă,
Ţie şi altor oameni ce moartea înfioară,
Când n-aveţi fapte bune,

Ascultă dar, amice:

"Acum sunt multe secoli, dar să le număr nu pot,
Când Atotziditorul m-au plăsmuit din haos
Şi a sa sacră voie mi-au pus îndatorire,
Ca eu să fiu dospeala a totul ce viază,
Şi-n mine să se-ntoarcă spre a renaşte iarăşi.

Deci eu printre planete rotindu-mă cu vâlfă,
Şi răspândind din sine-mi o vlagă crescătoare,
Mi-am învelit tot trupul cu vlăstări şi verdeaţă,
Şi tot ce este astăzi cu suflet şi viaţă,
Şi ca duioasă maică îmi hrănesc toţi copiii;

Dar nemulţumitorii nu pot să înţeleagă
Pe a lor născătoare şi oameni făr’ de cuget,
Mă spurcă, mă încruntă cu-a fraţilor lor sânge,
Şi apoi mor ca tigrii, cugetul nemustrându-i,
Şi mistuiesc în mine afurisite oase"...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Aici glasul cest dulce, ce îmi şoptea pământul
Şi-mi încânta simţirea, se curmă de suspinuri...
Dar mai apoi îmi zice: "Spune bieţilor oameni
Să-şi podobească viaţa cu fapte onorate,
Spune să se iubească frăţeşte între dânşii,
Căci pe cel de aproape cine iubeşte-n lume
Porunca împlineşte acea dumnezeiască,
Iar eu ale lui zile le voi umple de bine,
Dându-i belşug, avere din sânurile mele;
Şi a lui rămăşiţă cu drag o voi ascunde
În sine-mi ca o maică mormântul podobindu-i

Cu flori mirositoare; şi etern a lor suflet
Ca pruncul neculpabil va locui în ceruri.
Dar celor făr’ de lege, ce nu vor să m-asculte,
Le voi vesti sfârşitul cu groaznice furtune.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Deci tu la nevoi grele pe pieptul meu te culcă,
Căci nu găseşti în lume alt pat mai de odihnă;
Eu să-ndulcesc pot numai amarul vieţii voastre,

Eu sunt sticla de balsam pentru sufleteşti rane,
În mine de somn dulce veţi adormi ca pruncii,
În mine se alină omul cu fapte bune."

Aceste sfaturi blânde maicei noastre pământul
Le-am spus la ai mei casnici, şi ei cu umilinţă
Ascultând, le crezură...
Iar oameni făr’ de cuget zicea cu sumeţie,
Că lumea răsfăţată pentru om se făcură,
Nu pentru pământ omul. Deci el orice pofteşte,
Poate să întreprindă pentru-a sa fericire,
Iar ce zice pământul sunt fabule şi bârfele.

Aşa răspunde omul acel fără de lege,
Căci el n-au văzut încă cât de lin moare dreptul
Şi cât de grozav moare acel cu fapte rele.