Baladă în proză

Trecuse ora a opta de seară sau, mai bine zis, de noapte, căci, fiind iarna, înserase de mult. Pe străzile oraşului spulbera visco­lul o ceaţă compactă de omăt, prin care când şi când sclipeau luminile fanarelor înşirate pe marginea trotuarelor. Crivăţul su­fla urlând cu turbare pe străzile pustii, iară în odaia unde mă aflam se zbuciumau cu un vaiet jalnic obloanele ferestrelor din afară.

Totul era cufundat în tăcere, căci unde predomină vocea de urgie a elementelor tulburate, vocea creaţiunii tace cu supunere, cunoscând în ele puterea supremă neîndurată!

Ce chin, ce supliciu, ce apăsare dureroasă produce un astfel de timp asupra organismului unui biet om, dacă tot aceeaşi tul­burare se săvârşeşte în sufletul său. Au nu este dar omul un cos­mos mic cu zilele sale senine de primăvară, cu razele luminoase ale speranţelor juneţii, cu al lui cântec de privighetoare ce este vocea inimii, spunându-şi iluziile fericirii. Cu sufletul său zboară atuncea în eternul nemărginit, legănându-se în aer ca ciocârlia deasupra cuibuşorului, pe care amorul i l-a pregătit din florile vieţii şi în care să-l aştepte iubita sa.

Dar iată că deodată se-ntunecă seninul, iluziile dispar, crivăţul realismului cu o suflare rece îi îngheaţă căldura inimii, smul­gându-i florile speranţelor. Duşmana soartă îi zdrobeşte aripile şi el cade ca Icar al fabulei în chinurile unui viitor aprig, care chinuri i-au pregătit o întâmplare neprevăzută... aşa este şi vije­lia unui uragan ce năbuşeşte neaşteptat pe un cer senin şi lim­pede.

În astfel de poziţie mă aflam şi eu, ţinând încă în mână epis­tola în care ea îmi trimitea verdictul amorului ei, care mă osândea la despărţire eternă. „Între noi totul s-a sfârşit, îmi scria ea, eu sunt logodită în contra voinţei mele, adio pentru totdeauna“. O greutate nespusă îmi apăsa pieptul şi o fierbinţeală cumplită îmi ardea tot trupul. Mă simţeam înăduşit şi, fără să ştiu ce fac şi unde mă duc, am ieşit pe stradă. Un spulber de omăt mă împroşcă în faţă, orbindu-mi vederea, iară suflarea cea rece a crivăţului mă pătrunsese până la oase. Dar ce-mi păsa... eu voiam să mor de o moarte uşoară, voiam să merg tot înainte până ce sângele se va închega în vinele mele şi somnul etern mă va răsturna fără simţire în vreun troian.

Găsii o plăcere nespusă în ideea sinuciderii, închipuindu-mi cum voi fi peste puţin timp acoperit cu veşmântul funebru şi nepătat al omătului, bocit de vocea uraganului. Cum va depune Silvia pe fruntea mea cea rece o sărutare înfocată şi cum vor străbate lacrimile ei fierbinţi până la inima mea îngheţată. Ea se va apropia fără sfială de mine, nevăzând cadavrul ce emană pu­trejune, ci o statuie încremenită, pe ale cărei buze s-a sleit o zâmbire împreună cu numele ei.

O, junime! O, ce nebunie neînţeleasă. Cam de unde provine ea? Filozofia modernă ne explică că sinuciderea provine de la dezgustul vieţii, că viaţa este un nectar, care dacă-l bei lacom până-n fund şi neavându-l mai mult, traiul devine nesuferit. Ne spune încă că la unul cupa cu acel nectar este plină şi îndelun­gată, la altul însă numai pentru o înghiţitură. Iară legenda vea­curilor trecute ne spune că demonul atrage pe sinucigaş spre a-i răpi sufletul, că-l urmăreşte pretutindene până la ultimul mo­ment, măgulind şi aţâţându-i plăcerea de a muri.

Eu mergeam repede păşind tot înainte, când deodată m-am oprit în loc de o putere ce-mi apăsa umărul.

— Stai, unde te duci? Vină după mine! strigă o voce în­grozitoare.

Întorcându-mă, văzui înaintea mea un individ de o statură colosală şi învelit într-o blană de urs negru. Prin pâcla viscolului nu era cu putinţă de a-i cunoaşte faţa, dar am simţit în el o putere predominantă, care pe loc mi-a inspirat supunere. Nu este scăpare de dânsul, gândeam în urmă, trebuie să fie vreun sergent de poliţie, care prin instinctul său practic ghiceşte gândul unui crimi­nal şi mă duce la secţia poliţiei. Deci fără vreo împotrivire îl ur­mai. Unde mă ducea şi pe ce stradă mă aflam nu puteam şti, căci numai zgomotul mersului său puternic mă făcea să-l urmez. După câtva timp se opri necunoscutul dinaintea unei case, scoa­se cheia din buzunar şi, descuind uşa, amândoi am intrat în o tindă întunecată. El mergea tor înainte, iar eu după dânsul, până ce am ajuns la altă uşă în care el lovi de câteva ori cu pumnul. Uşa se deschise şi eu m-am văzut într-o odaie de tot întunerică, căci era luminată numai de focul ce ardea în cămin. Astă întâlnire ciudată şi neprevăzută călătorie dădu ideilor mele tulburate cu totul altă impulsiune. Raţiunea mi s-a lămurit pe loc şi eu am înţeles că nu mă aflu la secţia poliţiei, ci în casa unui om privat. Atunci numai m-am uitat cu curiozitate la individul care m-a adus într-o casă necunoscută. El îşi lepădă blana pe un scaun şi, ap­ropiindu-se de cămin, aruncă în el câteva vreascuri uscate care, aprinzându-se, i-au luminat faţa. Am rămas uimit, cunoscând în el pe Romfort, ce locuia nu de mult în oraşul Odesa, sub nume de agent al fabricii Ramson & Simpson din Londra. Cu câteva luni mai în urmă făcusem cu el cunoştinţă, călătorind împreună pe un vapor ce pleca de la Ialta spre Odesa. Întâia noastră întâlnire mi-a lăsat în memorie o ciudată impresiune, pentru că tocmai în mijlocul mării a suferit vaporul nostru o năstruşnică tempestate. Catargul central se rupsese în două şi valurile în lame furioase năbuşeau pe puntea navei. Spaima era generală şi toţi pasagerii se ocrotiră prin cabine, numai unul Romfort, ţinându-se cu o mână de un odgon, privea cu o plăcere sălbatică în jurul său. Fizionomia lui exprima atunci un deliciu nespus, precum simţeşte acela ce concentrat în sine ascultă acordele încântătoare ale unui concert artistic. Căpitanul navei, trecând pe lângă dânsul, îl credea nebun şi, dând din umeri, îi aruncă o căutătură dispreţuitoare. Deşi gândi căpitanul aceasta, eu însă gândeam altmintrelea, căci impresiunea ce o făcu Romfort asu­pra mea n-a fost de compasiune, ci mai lesne de înfiorare. M-a fost cuprins un dezgust, văzând pe acest om ce privea cu atâta cinism la o calamitate de pieire a atâtor existenţe nevinovate, atâtor speranţe poate în veci înecate. Ce om!? Simţea el oare în sine o putere extraordinară, care, în caz de cufundare a navei, ar fi fost în stare a-l pune pe mal nestâlcit? Astfel de ipoteză era nebunatică, fiind malurile îndepărtate cu vreo câteva sute de ki­lometri. Aştepta el oare momentul dorit să se înece? Lucru îndoielnic, căci se ţinea de funie ca să nu pice în mare; vasăzică, ideea de sinucidere era departe de el. Aşadară, după concluziile mele aştepta el mai degrabă cu deliciu momentul catastrofei, ca să vadă victimele înghiţite pe rând de valuri. El dorea să audă ultimele răcnete de desperare, ultimele agonii ale înecaţilor, şi la urmă singur să se cufunde în mormântul lichid al mării, nu cu un suspin de părere de rău, ci cu un râs de batjocură adresat vieţii sale trecute. Aşa am înţeles pe acest om ciudat şi, oţărându-­mă, mă întorsei de la el şi trecui în cabină. În sala de mâncare ne-am adunat cu toţii la dejun. Mă aşezai în capătul mesei, când Romfort, intrând în sală, se puse pe scaunul de lângă mine. Ce schimbare în fizionomia sa nu de mult atât de sălbatică şi acum atât de blândă şi binevoitoare.

— Ei, domnule, îmi zise el, ţi-a trecut spaima şi ţi-a venit apetitul de a gusta ceva?

— Socot că şi d-tale, i-am răspuns cu oareşicare ironie.

— Da, apetitul fără spaimă, adaose el zâmbind.

Mi-a părut apropos să-i dau a înţelege de conduita lui atât de ciudată în timpul uraganului.

— Asta am luat-o seama noaptea, văzându-te pe puntea navei... îi făcui aluziune.

— Da, îmi răspunse el ceva pe gânduri, am socotit că uraganul va continua şi astăzi, dar am greşit.

— Cum? D-ta ai dorit poate asta? îi zisei cu totul consternat.

— Poate că am şi dorit-o, îmi răspunse el cu sânge rece, pen­tru că călătoria pe mare devine monotonă dacă elementele nu-i dau o impulsiune mai grandioasă.

— Bună impulsiune, replicai ei cu ciudă. Ne-am fi putut cu­funda cu toţii.

El clătină negativ din cap şi zise: Nu socot, mie-mi e bine cu­noscută construcţia navelor, căci am petrecut mulţi ani în servi­ciul flotei noastre engleze, deci am inspectat cu de-amănuntul vaporul acesta şi l-am găsit în bună construcţie, doară lovin­du-se de o stâncă submarină ar fi fost cu putinţă să se zdrobească. Dar în urmă de multe ori se iveşte pericolul neaşteptat tocmai acolo unde nici prin vis nu ne trece. De exemplu, mulţi au tre­cut, călătorind cu drumul de fier, pe neaşteptate de la somn la moarte, şi mulţi chiar nespălaţi de păcate, adaose el zâmbind.

— D-ta dar, cum se vede, eşti foarte curajos!

— Nu pot afirma aceasta, căci în război n-am fost, dar socot că nu m-aş teme, cu toate că a ucide oameni fără scop, fără ciudă, necunoscându-i măcar, numai din principiul unei idei câteodată neghioabe şi greşite în sensul diplomatic, e un eroism dobito­cesc.

Nu ştiu de ce, dai ideile lui de umanitate mi-au părut suspi­cioase.

— Apoi d-ta eşti filantrop? îl întrebai.

— După împrejurări, însă sunt de principiul că oamenii ar tre­bui să se ajute, iară nu să se sugrume.

— Omul rău găseşte sens în faptele sale criminale.

— Şi aşa se cade, fiindcă asta este legea generală a tuturor creaţiunilor de a se ucide între ele, acesta este ordrul predomi­nant pe pământ, în aer şi în apă. Din familia peştilor se deo­sebeşte rechinul, din a fiarelor tigrul, din a păsărilor vulturul, din a oamenilor hoţul. Dar se-nţelege că oamenii, fiind cei mai con­sumatori din jitniţa naturii, sunt inspiraţi de a stârpi mai colec­tiv din aviditatea stăpânirii prin crunte războaie, prin hoţii pri­vilegiate, onorate, decorate, scrise cu litere de aur şi de sânge în analele istoriei. Plugarul îşi leapădă plugul său pe brazdă şi, luând sabia în mână, răpeşte de la megieşul său terenul semănat gata. Hoţul pândeşte la potică pe călător, răpindu-i viaţa cu punga deodată. Şi unul şi altul sunt confraţi în sensul răpirii. Aşa a fost omenirea, aşa este şi aşa va fi. Şi măcar că legea pedepseşte foarte aspru prădăciunile, chiar prădăciunea singură este o lege, fiindcă orice proprietate este în principiu o prădăciune. Cel ce găseşte întâi inspiră invidie celui ce-l urmăreşte, şi cel de pe urmă caută prilej dorind să-l prade pe cel dintâi.

Voii să contrazic ideile lui atât de ciudate, când deodată clo­potul vaporului vesti intrarea sa în portul Odesei. Cu o excla­maţiune de mulţumire săriră toţi călătorii de la masă, năbuşind pe puntea vaporului. Cel întâi am sosit eu acolo, cu aviditate privind malurile portului, unde ca într-un furnicar se mişcau fe­lurite grupe de oameni, ce încărcau în corăbii productele ţării. Inima mi se zbătea, căci o mică distanţă mă despărţea de a mea iubită; zburam cu gândul spre ea şi în decursul unei ore ţineam chiar mânuţele scumpei mele Silvii între ale mele, acoperin­du-le cu sărutări înfocate. O! Ce fericire!...

Şase luni trecură şi iată că speranţele mele atât de înflorite, în cursul anului se veşteziră şi tot aceeaşi ce se săvârşeşte acum în elemente se săvârşea şi în sufletul meu zdrobit. Iată-mă dar iarăşi faţă în faţă cu acel om enigmatic pe care l-am văzut întâiaşi dată pe mare ca o fantasmă în mijlocul elementelor tulburate. El este tot acela, cu fizionomia sa sălbatică, cu căutătura sa pătrunzătoare, cu zâmbirea sa de ură, cu râsul de batjocură.

El puse pe al meu umăr mâna sa uscată ca de schelet, cu de­getele lungi şi strâmbe ca nişte cârlige.

— Şezi, îmi zise cu un ton impunător.

Eu picai în jilţul de dinaintea căminului şi pe nevrute închisei ochii, căci simţeam o frică nespusă, ce-mi furnica sub piele. Această simţire însă conteni în grabă, urmându-i o căldură priin­cioasă, ce cătinel se sui de la picioare la cap, succedată de o gâdilitură la tâmple atât de neplăcută, că-mi provocă un râs spas­modic. Deschisei ochii, dar ciudate şi neînţelese iluziuni apărură în vederea mea, căci ici mă vedeam rezemat de cămin, colo răsturnat în jilţ şi dinaintea mea pe Romfort şezând ceva plecat spre faţa mea. El mă pătrundea cu privirea ageră a ochilor săi negri ca pana corbului, rezemându-şi mâinile pe genunchii mei. Ce transfiguraţie subită în fizionomia sa. Ce expresiune de bună­tate şi compătimire!... Faţa lui era aşa de aproape de a mea, încât îi simţii răsuflarea şi nesuferind mă dădui îndărăt făcând o silin­ţă să mă scol, dar el mă opri de mână.

— Stai! unde vrei să te duci?

— Vreau să ies de aici! bâiguii eu.

— Ca să degeri pe stradă, îmi zise, dar eu nu te voi lăsa. — Şi de ce să mă opreşti, dacă vreau să mor?

— Asta am înţeles-o, dar pentru ce să mori?

— Pentru că speranţele-mi sunt zdrobite şi viaţa-mi este un chin.

— Speranţele-s capriciile vieţii, îmi zise el, iară viaţa o de­prindere de a trăi. Deci dacă te-ai deprins cu viaţa, cum socot, de vreo douăzeci şi cinci de ani, apoi capriciul este încă în pu­tere, căci nu de mult păreai fericit şi acum o idee pruncă îşi bate Joc de raţiunea bătrână.

— Astă idee pruncă, ce o hrăneam cu al meu sânge, ce o încălzeam în al meu suflet, mi s-a născut din inimă, şi acum, înmormântând-o, voiesc să mor cu ea.

— Şi ce nume poartă acea idee?

— Silvia, şoptii.

— Aha! Iarăşi am ghicit... îmi zise el. Chestia amorului, al acestui prunc ieşit din leagănul raiului şi hrănit la sânul furiilor din iad. Eu l-am văzut acolo şi-l cunosc pe acest înger diavolesc, ce-şi face plăcerea a vărsa în sângele omenirii veninul ucigaş, punând pe fruntea victimei cununi de flori. Silvia te-a trădat. Apoi de ce să nu faci o silinţă de a-ţi revendica drepturile ce le aveai la acea Silvie, mai ales purtându-i o pasiune atât de statornică până la uşile veşniciei, spre care mergeai să le deschizi... Rău voiai să faci, căci instinctul meditează să luptăm pentru viaţă pân la ultimul moment. Şi chiar mama natură ne învaţă din copilărie să înotăm din adâncimea unde soarta ne aruncă. Nu e dară mişelie să ne ducem la fund, fără a face o mişcare, făr a cere ajutor?

— De acum este târziu, ea se mărită şi între noi se ridică o strajă inaccesibilă.

— Străjile cu care se înconjură o femeie sunt solide ca mre­jele de păianjen şi, cu toate că-s bine ţesute, raţiunea uşor le pătrunde. Ele îi sunt date femeii numai ca o podoabă spre a ade­meni pe om ca să o ieie. Deci să cercăm!

— Ce să cercăm? îl întrebai cu mirare.

— Să mergem la nunta ei, îmi zise el cu zâmbire.

— Eu, la nunta ei? O! niciodată!...

— În deşert te iritezi, uitând că câteodată ultimul moment ne aduce acea reuşită, după care am alergat toată viaţa. Asta s-a văzut nu o dată. Silvia, precum înţeleg, nu-i încă cununată. De la locaşul ei până la uşa templului este o distanţă, iară de la uşa templului până la altar e o altă distanţă, deci ca să treacă ea acel interval, îi trebuie ceva timp şi tocmai acel timp îţi poate da şansele de câştig. Mi-i milă de d-ta şi stau gata să te ajut oferin­du-mă să te introduc la nunta ei...

— Cum! D-ta! strigai cu mirare sărind din jilţ, asta nu este de crezut...

— Dar nici nu e de necrezut, căci eu sunt invitat la nunta ei, îmi răspunse el cu un râs maliţios. Iară de nu mă crezi, poftim de citeşte, şi, scoţând din buzunar un bilet, mi-l dădu.

Eu, cu mâna tremurândă luându-l, citii invitarea litografiată pe bilet.

Domnului James Romfort!

Isidor Newton, inginer mecanic din America, are deosebita onoa­re a Vă anunţa serbarea cununiei sale cu domnişoara Silvia Zam­brini şi Vă invită la balul nunţii, ce va avea loc în casa părinţilor miresei la 9 noiembrie 188* 10 ore seara.

Speranţa desperatului este ca scânteia aruncată în pulberării; ea trece momentan prin organismul lui electrizându-l, dându-i putere, energie şi curaj. Aşa am renăscut eu încredinţându-mă cum că cuvintele lui nu sunt glumă. Că pot să mă apropii de Sil­via, că pot să mă ating de a ei fiinţă, că pot, în fine, să o cu­prind în braţe şi prin vreo armă ucigaşă să murim împreună nedespărţiţi până la ultima agonie. Deci iată cum s-a prefăcut în mine proiectul de sinucidere în ideea de ucigaş. Inima-mi tresări de plăcere, dar astă idee o tăinuii, temându-mă să nu fie recuzată de acest om enigmatic, ce sta înaintea mea.

— Mă unesc! mă unesc! răspunsei eu sculându-mă repede.

— Apoi ia blana mea şi mergi acasă de te îmbracă, căci socot că nu va fi elegant să te arăţi la balul nunţii într-un aşa costum de râs. Într-un pătrar de oră voi veni să te iau cu echipajul. Mergi, adause el, aruncându-mi pe umeri blana, timpul este scurt şi orice minut e preţios.

Eu am ieşit pe stradă. Tot acelaşi viscol mă întâmpină, dar eu eram bine îmbrăcat. Prin pâcla colbului de omăt zării un bir­jar ce sta la colţul străzii şi, învoindu-mă la plată, în grabă am ajuns acasă în odaia mea, din care ieşisem ca să nu mă mai întorc. Deci iată-mă iarăşi cu speranţe noi, dar sinistre, cu alte proiecte, dar mai fugoase, mai complicate în împlinirea lor. Mai înainte doream o moarte simplă, misterioasă, necunoscută de mine, fără zgomot, fără urmări. Acum, din contra, voiam să săvârşesc o catastrofă grozavă, neauzită, pompoasă, în mijlocul unei adunări elegante, în tumultul răcnetelor şi al blestemelor. O! ce plăcere!... Eu zâmbii cu zâmbirea gelatului, când prin lovitura-i iscusită zboară de sub sabie capul condamnatului... Luând arma ucigaşă de pe cui, am inspectat bateriile revolverului de-s bine încărcate, şi cu o deosebită atenţiune l-am pus în buzunarul fracului. O! gândeam, aţâţându-mi ura pentru mai mult curaj. O, tu Silvie! măritându-te ai fi uitat de bietul părăsit, tu ai fi râs la urmă de nebunia lui, răpindu-şi viaţa pentru tine. Lacrimile ar fi fost şterse de pe obrajii tăi prin sărutările consortelui; părerea ta de rău s-ar fi alinat în înfocatele lui îmbrăţişări... Morţii să se uite e legea naturii, şi cum de nu am înţeles-o voind să mor prin sinucidere. O! ce dobitocie! dar acum încalte voi muri nelăsând pe pământ nimică ce mi-a fost preţios... tot voi lua cu mine. Sufletul meu nu va avea nevoie să-şi lase patria eternă, ca să se întoarcă pe urmele tale. Umbra mea nu va pătimi tortura văzându-ţi buzele sorbite de buzele unui rival. Spectrul meu nu te va vedea ador­mită în mijlocul nopţii cu părul despletit, iluminată de o can-delă, odihnindu-ţi căpuşorul pe sânul acelui rival... O! ce amără­ciune! Astfel zădărându-mă, ajunsei în turbare, şi în aşteptarea lui Romfort minutele îmi păreau veacuri. Eu umblam ca un ti­gru flămând în colivia sa de fier, ascultând când la fereastră, când la uşă cea mai mică mişcare de pe stradă. Dar nimică... Afară pre-domina tot acelaşi urlet fioros al uraganului, tot acel jalnic bocet al lui în ogeagul sobei, ce ca un marş funebru se însoţi cu gândurile mele de ucigaş. În sfârşit, se auzi din stradă scrâşnetul roţilor prin omăt şi duruitura unui echipaj se opri la peronul casei în care locuiam.

Am alergat cu grăbire şi am deschis uşa. Căldura odăii, întâmpinându-se cu frigul de afară, produse clăbuci de aburi şi din ei ca dintr-un nor subit se arătă dinaintea mea Romfort îmbrăcat tot în negru. Fizionomia lui exprima iarăşi acea plăcere sălbatică şi diavolească văzută de mine pe mare. Faţa lui era palidă-vânătă ca a unui cadavru ce a început a putrezi. El, fără a deschide gura, cu o voce de ventriloc, îmi zise numai: „Mer­gem!“...

Noi am sosit.

La scară aştepta o caretă înhămată cu patru cai negri de mare preţ, iară vizitiul, un arap negru ca tăciunele, era îmbrăcat în livrea roşie cu prozumente aurite. Noi am intrat în caretă şi abia era oblonul ei închis, când caii cu repejunea unui vifor se porniră.

— Pare că ne răpesc caii, zisei ceva neliniştit.

— Nu te teme, îmi răspunse Romfort, aşa este mersul lor.

— Apoi astfel ne putem răsturna.

— Niciodată. Pe pământ se poate, aninându-se de ceva, dar în aer calea este netedă şi fără piedici.

— Eu nu înţeleg ce vrei să zici cu asta.

— Că vom ajunge întregi la ţinta noastră. — Şi ai cui îs caii şi echipajul? — Ai mei, adică, se grăbi el a adăuga, numai pe astă seară, dar ei sunt proprietatea mirelui Silviei. – Şi cum de i-ai luat de la el?

— Foarte simplu de înţeles. Pentru că sunt poftit la astă nuntă nu numai ca un cunoscut, ci ca amicul casei şi nun mare.

— Deci cum vine că d-ta te interesezi atât de cauza mea, fiin­du-ţi eu de abia cunoscut?

— Ia aşa, neavând ce face sau, mai bine zis, din urât voiesc să fac un bine uşurând cu asta monotonia ce mă apasă. Eu te­am văzut atât de desperat, gata a săvârşi sinucidul, apoi scă­pându-te de moarte, voiesc să te văd şi fericit. Iată dar o distrac­ţiune de pasiunea arzătoare a cunoştinţei de bine şi de rău ce mă consumă. Eu m-am cufundat ca cercetător în ştiinţele ome­neşti, căutând în ele plinul înţelepciunii şi am găsit numai avidi­tatea egoismului. Eu am răsfoit inimile lor ca pe o carte şi am citit în ele numai deşertăciune, invidie, fală şi trădare. Eu, ca uto­pistul ce caută insula imaginară a unei veşnice fericiri, am căutat în sufletele omeneşti mărgăritarul idealismului şi am găsit în ele numai noroiul realismului. Obosit în silinţe zadarnice, am vrut să-mi reînnoiesc trecutul, să mă întorc iarăşi la fericita neîngrijire a juneţii şi, luând cupa cu nectarul dulce al voluptăţii, am dus-o la buze, vrând încă a iubi, dară cu oţărâre eu iarăşi am zvârlit-o, căci ea conţinea veninul amar al trădării şi al nestabilităţii. Deci, în ură către omenire, eu m-am silit să le nimicesc multora ferici­rea, stându-le ca hoţul pe calea ce-i duce spre reuşită. Eu fără îndurare le schingiuiam inimile, vărsându-le pe rănile deschise veninul geloziei, – dar şi răul mi s-a urât. Îţi invidiez despera­rea, căci ea este o simţire a vieţii şi orice simte trăieşte tot înaintând, pe când eu stau pe loc, neputând a face cu simţirile mele măcar o mişcare, precum este îngropatul de viu sub greu­tatea pământului ce-l apasă. Dar apropos! adause el scoţând din buzunar un bilet, am uitat să-ţi înmânez invitarea la nuntă, care mi-a fost trimis mirele Silviei împreună cu echipajul deodată. Cu aceste cuvinte îmi dădu biletul de invitare la adresa mea.

— O, nu! răspunsei aruncând biletul din mână, asta nu e o invitare, ci o ironie neiertată, şi lacrimile mă năbuşiră.

— Fericită nebunie a dragostei, îmi răspunse el zâmbind. „Dar linişteşte-te şi-ţi şterge ochii, căci va fi un lucru de mirare să in­tre cineva la o nuntă cu ochii plini de lacrimi şi cu o fizionomie tulburată. Deci grăbeşte-te, căci am ajuns!“

Şi în adevăr echipajul se opri la peronul casei părinţilor Sil­viei. Un şir lung de echipaje stăteau pe stradă, iară pe scările de la intrare şi în galeriile care duceau în salon sta o mulţime de servitori în livrele bogate, introducând oaspeţii. Intrând noi în anticameră, ne-au luat lacheii blănile; pe când uşierul puse mâna pe mănunchiul de cristal de la încuietoarea uşei spre a o deschide, eu pusei mâna mea pe piept, căpătând o palpitaţie de inimă. În dreapta pe peretele anticamerei era aşezată o oglindă mare cu toate accesoriile de toaletă. M-am uitat în ea cu înfiorare, făcând un pas îndărăt, fiind înspăimântat de fizionomia mea. Aveam asemănare cu un cadavru cu ochii deschişi, mrejiţi de moarte. O idee subită îmi pătrunse mintea să mă întorc... să fug iarăşi pe stradă. Romfort însă făcu uşierului un semn, şi uşa se deschise.

Iluminarea salonului era aşa de strălucită, încât mă simţeam orbit, iar în auzul meu răsuna armonia încântătoare a unui vals.

— Ei ce! îmi zise Romfort, au nu cumva gândeşti să rămâi aici înţepenit ca un orb ce şi-a pierdut toiagul? Şi cătinel mă împinse de umeri înainte.

În mijlocul salonului stătea o grupă de bărbaţi, în jurul cărora se învârteau perechile. Eu voiam să mă ascund de Romfort în acea grupă, dar în zadar, căci în grabă m-a găsit şi, luându-mă de mână, mă trase din grupul privitorilor.

— Unde mă duci? l-am întrebat tremurând peste tot trupul.

— Te duc unde trebuie, îmi răspunse el, scânteind cu ochii de mânie. D-ta ai uitat tot felul de conveninţe, compromiţându­mă pe mine. D-ta gândeşti că intrând în salon vei benchetui pe socoteală străină, fără a arăta cea mai mică amabilitate celor ce te-au poftit încoace. Eticheta pretinde să felicitezi pe mireasă, ai înţeles?

— O, niciodată asta nu voi face, răspunsei cu supărare, silin­du-mă a-mi smulge mâna dintr-a lui, dar în zadar, căci el o ţinea ca într-o capcană de fier.

— Văzut-ai, îmi zise el cu o zâmbire ironică; voieşti încă să te lupţi cu mine. D-ta sameni acuma unui şcolar dus de urechi la şcoală. Apoi ia seama, căci de la mână la urechi nu este prea departe. Mai bine nu te împotrivi, ci mergi după mine, eu te voi duce, înfocatule copil, în şcoala vieţii, unde vei învăţa mai de aproape şi mai cu luare-aminte caracterul femeiesc.

Contenind de a mă împotrivi, m-am supus voinţei lui şi, cu anevoie străbătând adunarea compactă a invitaţilor bucşiţi în sa­lon, ne-am oprit în sfârşit dinaintea unei uşi încuiate. Romfort o deschise şi, împingându-mă de umeri într-o odaie, a încuiat uşa şi dispăru. Mă aflam într-un buduar iluminat de o lampă ce împrăştia o lumină galeşă ca a lunii şi abia ridicai ochii, când tresării văzând... Ah, Dumnezeule! pe cine?... Pe Silvia în veş­minte de mireasă şezând nemişcată înaintea unei oglinzi. Ea stătea mâhnită pe gânduri, cu capul rezemat pe mână. Ochii ei frumoşi ţintiţi spre fereastră păreau că zboară cu gândul în depărtare.

O, ce fiinţă perfectă era această femeie în poza acelui moment! Era îngerul exilat din paradis care, curbându-şi aripile ostenite de zborul spre pământ, aruncă cu tristeţe o căutătură spre cer, trimiţând ultimul adio unei patrii în care nu se va mai întoarce: iar patria cerească a inimii este amorul.

Privind-o, nu mă simţeam pe pământ, îmi părea că sufletul meu ce flutura pe buzele ei deschise ea l-a sorbit în sine prin un suspin din sânul ei alb.

Silvia, voind să se scoale, se uită în oglindă şi, văzându-mă ca pe un spectru, pică îndărăt cu un răcnet de spaimă.

— Un mort aici! strigă ea acoperindu-şi faţa cu mâinile. Iar eu picai la picioarele ei.

— Silvio! Silvio! o chemai, greu suspinând. Ea îmi recunoscu vocea şi, ridicând capul, se uită la mine.

— D-ta aici? îmi zise ea tremurând. Nu! asta nu se poate, aşa o îndrăzneală de la un om nobil. Depărtează-te, te rog, nu mă aduce la pieire... Între noi toate s-au sfârşit... Asta ţi-am declarat-o prin epistola ce ţi-am trimis. Şi lacrimile cu suspinurile îi curmară vocea.

— Silvio! îi răspunsei eu cu desperare, tu îmi vorbeşti aşa? Buzele tale, care nu demult mă adăpau cu nectarul speranţei, îmi pronunţă acuma sentinţa asta crudă? Au doară nu te iubesc destul, hrănind cu sângele meu o pasiune ce mă chinuieşte? Su-pus ca un sclav, orice dorinţă a ta era pentru mine o lege, netrădându-te măcar cu gândul. Tu te mândreai mai înainte cu dragostea mea ca şi cu un mărgăritar nepreţuit de pe fruntea ta, şi acuma, schimbându-l pe cunună de mireasă alcătuită din frun­ze efemere, mă respingi de la tine?

— Însă eu te-am iubit! îmi răspunse ea înăbuşită de suspine.

Cu aceste cuvinte îmi învenină ea încă mai mult rănile inimii mele.

— Tu m-ai iubit! strigai eu cu iuţeală. Şi tu îmi spui asta în momentul când mă părăseşti pentru altul?

— Trebuie, sunt silită...

— Tu trebuie? eşti silită? replicai gemând de durere; tu ai ui­tat de jurământul tău, care este încrustat aici prin stigma de foc a amorului, şi eu îi arătai pieptul. Acel jurământ de aici nu se va şterge, fiind scris nu pe nisip, ci altoit pe inima mea... în sufle­tul meu.

— Iartă-mă, se rugă ea cu un şopot, dar asta ţi-am declarat-o în epistolă.

— Mi-ai declarat, dar prea târziu, tu ştiai hotărârea părinţilor faţă de tine, însă ai tăinuit-o înaintea mea, gândind, nesocotito, că pasiunea mea e atât de domoală ca şi a ta, plecându-se sub capriciul femeiesc. Prin cochetăria ta m-ai atras în templul amoru­lui, legându-mă cu promisiuni pe altarul de sacrificii ce l-ai aprins cu căutătura ta de foc. Acuma dar gândeşti a stinge acel foc nu­mai cu două lacrimi ce curg din ochii tăi aprinzători? Tu ai cre­zut că e aşa de uşor a-mi smulge din piept amorul, precum îţi smulg eu de pe a ta frunte această cunună de mireasă? Şi cu o mişcare repede i-am smuls de pe cap cununa de mireasă. Părul ei blond căzu în mii de cosiţe pe al ei sân şi pe umerii cei albi ca crinul.

— Nu! urmai ajungând la desperare turbată, tu nu vei fi proprietatea altuia şi dacă soarta a hotărât să ne despărţească pe pământ, atunci lasă să zboare în cer sufletele noastre împreu­nate. Şi apăsai ţeava revolverului de fruntea ei. Dar o putere nevăzută îmi smuci arma din mână, care cu o detunătură grozavă luă foc, trecând glontele prin fereastră. Fumul prafului îmi tâmpi vederea, şi în zgomotul asurzitor al împuşcăturii se auzi râsul în hohot al lui Romfort. Silvia pică jos leşinată.

— Da, d-ta, dle, faci o ciudată curte femeilor frumoase, îmi zise Romfort, ieşind nu ştiu de unde şi ridicând cu braţele sale pe Silvia ca pe o pană.

— Ce vrei să faci, strigai revenindu-mi în fire.

— O faptă pripită! îmi răspunse el, să fugim de aici cât mai în grabă. Ce socoţi, că oamenii sunt surzi, că n-au auzit detu­nătura? În moment vor năbuşi uşa toţi musafirii.

La aceste cuvinte deschise o uşă mascată şi noi tustrei in­trasem într-o tindă întunecoasă, apoi, coborându-ne pe scări, ieşirăm repede pe stradă. Echipajul care ne aduse aştepta la scară. Romfort deschise uşa cupeului şi dintr-o săritură se afla cu Silvia în trăsură, eu i-am urmat, uşa se închise şi caii porniră cu aceeaşi repejune înfricoşată cu care ne-au adus.

— Bine că am scăpat cu toţii, îmi zise Romfort cu mulţumire, de acuma ea este a d-tale, încredinţează-te singur şi, aşezând-o pe braţele mele, adaose: ţine-ţi odorul, pentru că această fiinţă e prea inocentă ca să fie în braţele mele. Iar când îşi va sfârşi tinereţile, la bătrâneţe voi fi eu adoratorul ei.

M-am uitat la el cu mirare.

— Apoi cum gândeşti? răspunse el la mirarea mea. Cauza e foarte lămurită; eu, fiind dezîncântat de frumuseţea femeiască, se-nţelege că preţuiesc în ele numai sufletul lor. Femeia în tinereţe înfloreşte ca o plantă mirositoare, la bătrâneţe anii îi rup câte o petală din a ei corală, până ce lasă din ea un spin înghimpător de care vă depărtaţi voi, fluturaşii, cu repulsiune. Pentru mine, din contra, timpul lor de tinereţe nu-mi aduce nici un folos. Su­fletul în ele este încă puţin dezvelit pentru fapte bune şi păcate. Iară când obrăjeii rumeori se veştejesc, buzele coralii lipsite de sprijinul dinţilor de mărgăritar se cufundă palide în cavitatea gurii, când albeaţa şi frăgezimea pielii de pe trup se preface în strenţe de pergament boţit, când zâmbirea încântătoare produce o schi­moseală urâtă, când ochii odinioară înfocaţi clipesc cu o cău­tătură rece în orbitele lor vinete, când vocea lor amorţeşte de­venind horcăitoare... atunci numai este femeia în deplină dez­voltare, înflorind ca o floare sub un schelet uitat în pustiuri. Atunci de-abia reiese sufletul ei de sub masca urâcioasă a bătrâ­neţii, ce o pune amorul ca de batjocură pe fosta lui favorită. Aşa au fost în floarea tinereţii toate fermecătoarele, vrăjitoarele şi strigoaicele. Ele reprezintă vechimea experienţei şi sunt păcatul împeliţat.

Cuvintele lui îmi păreau atât de enigmatice şi neînţelese, încât, neavând ce-i răspunde, dădui numai din umeri. Apoi, plecân­du-mă spre faţa Silviei, i-am ascultat cu îngrijire răsuflarea, părându-mi că ţin în braţele mele un leş de care vorbea el.

— Aşa că-ţi par ciudat, urmă el, pentru că nu m-ai înţeles. Aceasta este o hâtră justificare a neştiinţei omeneşti. Dar spu­ne-mi, te rog, ce fel de vitejii ai vrut să ne arăţi nu demult, când, de nu veneam la timp şi nu te-aş fi lovit peste mână, putea să treacă glontele nu prin fereastră, ci prin căpuşorul iubitei tale; iară plumbul în capul unei femei tinere e mai greu decât gândul de trădare.

— O, nu-mi aduce aminte de fapta mea grozavă, sau mi-a părea că ţin în braţe cadavrul adoratei mele, răspunsei eu punând mâna pe pieptul Silviei. Inima ei abia se mişca. Dumnezeule! strigai în desperare, îmi pare că se sfârşeşte.

— Apoi la o aşa întâmplare nu chema pe Dumnezeu, ci mai degrabă pe mine, ca să te fac a înţelege că trecerea de la moarte spre viaţă este mai grea decât de la viaţă la moarte. Dar linişteş­te-te, nu peste mult se va trezi.

Eu deschisei fereastra caretei, mă uitai afară şi vântul geros mă lovi în faţă. Câmpurile acoperite de omăt se pierdeau într-un orizont întunecat. Cerul începuse a se însenina, iară nourii groşi şi negri se zbuciumau în spaţiul bolţii eterului, demascând prin intervale discul lunii descrescânde şi însemnând miezul nopţii. Caii cu o repejune nespusă duceau careta spre o pădure. Crengile copacilor acoperite de promoroacă se desenau albe pe fundul întunecos al orizontului. Iar stejarii înaintaţi pe marginile codrului păreau ca nişte fantome învelite în linţoaie albe păzind intrarea în aceşti codri misterioşi. În jur era totul mort, nici cel mai mic zgomot, nici un semn de viaţă, nici măcar jalnicul vuiet al buh­nei nu întrerupse tăcerea de mormânt a acestei nopţi de iarnă în pustiuri. Până şi uraganul contenise suflarea sa de uriaş.

Noi am intrat în acea pădure sau, mai bine zis, treceam pes­te ea, căci uitându-mă pe fereastră îmi părea că zburam pe dea­supra stejarilor seculari, a cărora vârfuri când şi când aninându-se zgâriau fundul caretei. Eu, nevrând, apucai pe Romfort de mână, dară tresării, căci mâna lui era atât de rece, încât mă cuprinse un frig peste tot trupul.

— Aşa că-i frig, îmi zise el cu un râs ciudat... închide fereas­tra, căci Silvia poate să răcească.

— Unde mergem, şi unde ne aflăm? îl întrebai cu o voce tremurândă.

— Noi ne aflăm acuma de la oraş într-o depărtare de 15 mii de kilometri, şi mergem în ospeţie la lăcaşul meu în al şaselea planet de la soare, al zecelea de la lună, trecând, se-nţelege, prin fundul pământului.

— Dar noi zburăm prin aer? bâiguii eu gângăvind, căci de spaimă mi se paralizase şi limba din gură.

— Se prea poate, dar asta o fac din precauţie, căci noi în gra­ba pornirii nu ne-am pregătit cu paşapoarte, făr de care putem fi arestaţi pe la hotarele împărăţiilor, mai ales fiindcă în aer nu avem a întâmpina nici vamă, nici funcţionari şi scăpăm de pri­gonirea bărbatului Silviei, ce aleargă după noi ca un turbat.

Din profundă mirare începusem a deveni neghiob. Dar iată că Silvia făcuse o mişcare şi eu uitând toate m-am plecat să-i as­cult răsuflarea. Cătinel îşi venea ea în fire şi, deschizând ochii, m-a întrebat cu mirare unde ne aflăm.

— Cu mine şi la al meu piept, răspunsei eu depunând o sărutare pe fruntea ei, şi de acuma nici o putere nu ne va despărţi.

— Afară de puterea supranaturală, adaose Romfort cu un râs sălbatic.

Silvia îi aruncă o căutătură. O rază palidă a lunii, străbătând prin fereastra caretei, lumină faţa acestui om enigmatic, şi ochii Silviei se întâlniră cu pupilele lui fosforescente.

— O! cine este el? O frică de moarte mă cuprinde, şopti Sil­via ascunzându-şi capul la sânul meu.

— Eu sunt gata la chemare! răspunse o voce ce-mi păru că vine de afară.

Deschisei iarăşi fereastra caretei, şi m-am uitat în spaţiu. Tot aceeaşi pustietate acoperită de omăt, se vede că am trecut pes­te codru şi ne apropiam acuma de un cimitir, ale cărui cruci încărcate de omăt aveau o formă ciudată. Apoi urnele, statuile monumentelor de marmură troienite la temelii reprezentau un haos, ca şi când acele zidiri ar fi fost rostogolite de morţii ieşiţi de sub pietrele sepulcrale. În mijlocul acestui oraş funebru al răposaţilor se distingeau pe întunericul orizont pereţii şi colo­nadele albe ale unei biserici cu a ei cupolă poleită, cu ale ei cruci care se urcau spre cer, şi pe care luceau tremurând palidele raze ale lunii. În acest templu se săvârşea tocmai oficiul de zori de zi, căci vântul aducea prin ondulaţiuni armoniile cântărilor bisericeşti, care cu sunetul unei harfe vibrau în aer prin mijlocul tăcerii de mormânt ce domnea jur-împrejur. Îmi părea că îngerul morţii în cortegiul său format de sufletele răposaţilor, fluturând asupra mormintelor lor, cânta psalmul veşnicei pomeniri. Toate aceste le priveam de sus, le auzeam şi o spaimă panică mă pătrunse până la ciolane. Întorcându-mă, mă uitai la Romfort... O, ce grozavă metamorfoză... dinaintea mea nu mai era acum James Romfort, ci demonul în persoană. Cu ochii lui de foc, în care se exprimau ura şi invidia, cu părul lui pe cap prefăcut în şerpi ce se încolăceau pe umerii săi, cu bafta lui căscată, din care zbucnea o văpaie roşie ca din hornul iadului, el striga cu vocea lui ca trăsnetul de tunet:

— Într-un moment vom ajunge şi atunci sunteţi amândoi ai mei.

Eu am gândit la rugă, voind a mă ocroti cu semnul crucii, dar în zadar, căci nu mi-am putut dezlipi mâna de la trupul Silviei, mâna mea era înţepenită, ca şi când ar fi fost nedemnă să închipuie într-un aşa moment emblema credinţei în lupta ceru­lui cu iadul, ţinând cu acea mână emblema păcatului. Numai înfricoşatul râs de batjocură al demonului răspunse la gândul meu, sunând ca un clopot de alarmă în auzul meu. Răceala mormântului mă cuprinse. Limba mi se încleştă în gură şi abia putui să şoptesc Silviei: „Roagă-te pentru noi“ şi prin ameţeala ce ne-au fost cuprins auzeam numai cuvintele Silviei, ruga către Dumnezeire şi strigătul detunător al demonului ce poruncea: „Luaţi în stânga, căci ne vom lovi, paratonerul crucii ne atrage“.

— Dumnezeule! fie-ţi milă de noi, se ruga Silvia. Iară altă voce puternică, zburând prin aer, striga: „În zadar, Asmodei, îngerul ne ajunge“. Şi în acelaşi moment careta în zborul său de fulger, lovindu-se în crucea înfiptă pe cupola templului, se sfărmă în bucăţi.

Abia avusem timp să strâng în braţele mele pe Silvia, când careta dispăru, şi noi amândoi ne alunecam de-a rostogolul pe luciul cupolei. Din cauza repejunii cu care picam, mi se şterse suflarea, apoi, lovindu-mă cu capul de ornamentul unei coloane, scăpai din braţe pe Silvia, auzii zgomotul de cădere al unui corp cu un vaiet de durere. Atunci cu un răcnet de desperare m-am trezit.

Mă uitai în jur, nimeni nu era în odaie. În cămin focul se stin­se de mult, şi prin geamurile ferestrelor se strecura lumina palidă a zorilor de dimineaţă.

De pe fruntea mea curgeau sudori reci, şi în tot trupul simţeam o slăbiciune nespusă. M-am ridicat din jilţul în care adormisem, când deodată îmi pică de pe genunchi o hârtie. Am ridicat-o şi citii următoarele:

„Prin somnul ipnotismului te-am trimis la nunta Silviei. Nu ştiu cum ai petrecut timpul, dar, întorcându-te la realitate, te sfătuiesc ca, dacă doreşti a trăi, să te porneşti imediat la Ialta. Distracţia şi clima te vor vindeca de pasiunea unui amor care te va aduce fără îndoială la un sinucid, şi poate că de-a doua oară nu te voi întâlni să te pot scăpa. Trenul accelerat pleacă la 9 ore. Călătorie bună.

James Romfort, inginer mecanic“.

La 9 ore dimineaţă precis mă aflam în cupeul vagonului...

Trecură doi ani şi, întorcându-mă de la Nizza, unde petre­cusem tot timpul, am aflat că Silvia, măritându-se, a plecat ime­diat după cununie cu bărbatul ei la America. Iară ce se atinge de Romfort, toate cercetările mele, să aflu domiciliul său, au fost zadarnice. Nimene nu ştia să-mi spuie nimică de dânsul, căci acest om enigmatic s-a făcut nevăzut.

NOTE

Povestirea are două variante ruseşti: prima, cu titlul Ferdinand Pufner, a apărut în culegerea Scene din viaţa de provincie (Sţenî îz provinţialnoi jizni, Odessa, 1857), fiind apoi reeditată în volum la Chișinău în 1890, iar a doua variantă a apărut cu titlul Omul enigmatic. (Din experienţa magnetismului) (Zagadocinâi celovek. Rasskaz. Iz opâta magnetizma. Odessa, 1887). În limba română s-a tipărit iniţial în culegerea Trei suveniri (Cernăuţi, 1890), apoi în Caleidoscop literar (Cernăuţi, 1895), de unde o reproducem în ediţia de faţă.