Toate naţiile în decădere sau în stare încă necultă au avut şi au hoţi, pe care poeţii şi romancierii îi idealizează. Spania, Sicilia, Italia, Calabria sunt chiar astăzi cutreierate de bande înarmate, ce se ţin la drumuri, vieţuiesc în codri şi sunt groaza călătorilor. Grecia a avut clefţii săi, care sub pretext de a se răzbuna asupra turcilor, trăiau mai mult din jacurile făcute asupra creştinilor, şi însă numele de cleft este sinonim cu numele de brav!

De unde vine această influenţă magnetică, pe care o simţim când se pomeneşte de acei oameni ieşiţi din calea drepată? Pentru ce suntem dispuşi a da simpatiile noastre acelor prigoniţi de asprimea legilor? Ne place oare traiul lor zvânturat? Am vrea, ca dânşii, să dormim prin păduri cu capul rezemat de rădăcina unui stejar, cu mâna pe oţelele pistoalelor? Am vrea să stăm de pândă pe vârful unei stânci, să ne expunem zilele necontenit la trude, la pericole, la lupte? Ne încântă ideea unui om ce are curajul de a se revolta în contra societăţii întregi şi a combate cu singurele lui mijloace, sau, în sfârşit, există în sufletul nostru un glas tainic, care îndeamnă a lua partea celui slab în contra celui mai tare?

Oricum să fie, popoarele au o admirare plină de dragoste pentru unii hoţi şi chiar un cult pentru vitejiile lor, căci tot curajul naţiilor căzute se concentrează în acei oameni energici.

Unii din aceştia au fost împinşi în calea hoţiei prin vreo nedreptate, de care ei au voit să-şi răzbune; alţii au fost conduşi de spiritul lor neastâmpărat, de natura lor activă, alţii de farmecul codrului, care îl atrage pe român cu o putere neînvinsă. Cine ştie dacă, născându-se în alte timpuri, în alte locuri şi în alte condiţii, ei nu ar fi ajuns însemnaţi prin fapte măreţe!

Moldova are şi ea analele sale, scrise pe frunzele codrilor; şi ea are eroii săi de drumul mare, ale cărora balade sunt cu drag cântate de popor, căci poporul vede în ei pe nişte apărători meniţi a restabili cumpăna dreptăţii.

Ţara Muntenească (numită astfel în glumă, căci cea mai mare parte din ea nu este decât un şes) a avut asemenea hoţi înfrăţiţi cu poporul. La anul 1830 a fost prins şi executat în Bucureşti unul din ei. Lume multă asista la acel crunt spectacol, iar când drama fu săvârşită pentru satisfacerea societăţii, un ţăran se puse în genunchi lângă trupul mortului şi începu a plânge amar.

— Ce ai? îl întrebară cei care-l înconjurară.

— Ce să am? Mă doare sufletul, căci acesta mi-a fost binefăcătorul meu.

— Cum? — Acum e o lună, îmi aram ogorul: unul din boi căzu mort de osteneală şi de căldură!... Începui a-mi smulge părul de deznădăjduire, când omul ăsta, Dumnezeu să-i ierte păcatele, îmi zise: "Ţine, sărmane, şi nu te mai căina; cumpără-ţi alt bou..." şi îmi dete 12 galbeni, fără a aştepta măcar să-i mulţumesc.

Or fi vreo patruzeci de ani, de când o bandă de trei hoţi vestiţi domina Moldova; pe atunci nu exista poliţie, şi comunicaţiile între ţinuturi erau foarte grele, prin urmare acel triumvirat prăda ţara în ziua mare fără grijă de poteri. El era compus de Bujor şi de doi boieri din cele mai întâi familii!

Prinşi, în sfârşit, de arnăuţii hătmăniei, Bujor, mojicul, fu spânzurat, iar nobilii, privilegiaţi până-n momentul morţii, fură descăpăţânaţi în câmpul Copoului. Cu toate acestea cronica pretinde că doctorul Gall ar fi cumpărat scump capul lui Bujor, pentru ca să-l studieze, şi că nu a dat nici o leţcaie pe tidvele boiereşti.

Acest Bujor şi-a primblat vitejia prin Valahia, prin Bucovina şi prin Basarabia, fără frică de cătane sau de cazaci, iar când se arăta în Moldova, poporul zicea:

S-a ivit Bujor în ţară...

Pe ciocoi mi-i bagă-n fiară etc.

Şi atunci boierii mergeau la drum cu câte doi-trei arnăuţi plini de arme din cap până-n picioare. Cuconul A., ducându-se la Băcău cu nevasta d-sale, care dormea în trăsură, se văzu deodată oprit în mijlocul drumului. Bujor cu şase tovarăşi îi aţinea calea.

Arnăutul de pe capră vru să se posomorască, însă nu-i dete vreme unul din hoţi, căci îl smuci de sus şi-l culcă în ţărână sub genunchiul său.

— Ce vreţi? întrebă boierul.

— Ca să ştii ce vrem, cucoane, află că eu sunt Bujor.

— Bujor?

— Bujor!

— Am înţeles, adăugi boierul. Iată punga, însă te rog să nu-mi treziţi nevasta.

— N-ai grijă, noi nu speriem femeile... Câţi galbeni ai cu d-ta?

— 150.

— Numai?

— Numai!

— Cu zimţi?

— Împărăteşti.

— Prea bine... Mulţumesc... Unde mergi?

— La Bacău.

— Să spui ispravnicului închinăciuni din partea mea... Hai, încalecă, flăcău, şi călătorie bună! Surugiul, de cuvânt, se azvârli pe cal; arnăutul se acăţă pe capră cu sprâncenele posomorâte şi boierul răsuflă mai uşor.

— Staţi, răcni Bujor.

— Ce mai este? întrebă boierul îngrijit.

— M-am răzgândit, că poate să ai nevoie de parale la drum; iată zece galbeni de la mine.

Zicând acestea, Bujor aruncă galbenii în trăsură; caii plecară cu fuga, iar cucoana, trezindu-se şi văzând monedele de aur împrăştiate pe perne, începu a râde întrebând dacă a căzut vreo ploaie cu bani, în vreme cât dormise.

— Dar! răspunse bărbatul ei; mi-au căzut din senin nişte Bujori de galbenaşi.

lautarii ţigani, ca vechii rapsozi, cântă poporului baladele sale strămoşeşti pe un ritm monoton şi melancolic. Poporul le ascultă din copilărie până la adânci bătrâneţe, fără a se sătura de ele, precum nu se satură de apa limpede a ivoarelor, căci poezia e pentru dânsul o apă răcoritoare, care îi îndulceşte inima.

Care sunt însă autorii acelor balade? Poporul însuşi, poporul întreg!... De aceea poezia lui cuprinde atâta frumuseţe, care încântă şi minunează auzul. Un singur om nu ar avea o comoară aşa de bogată în imagini poetice, în idei măreţe, în simţiri duioase.

Câteodată se întâmplă ca hoţii să fie şi poeţi; ei atunci îşi fac cântecul după plac şi îl răspândesc în ţară prin gurile lăutarilor. Ion Petrariul din ţinutul Neamţului a compus însuşi balada lui cu câtva timp înainte de a muri:

Cine trece lunca mare?

Ion Petrariul călare,

Cu celmaua despre soare...

Cu trei rânduri de pistoale... etc.

La anul 1834, o brişcă înhămată cu trei cai venea dinspre Siret către pădurea Strungii. În brişcă se vedea un om cărunt, dezbrăcat de surtuc şi, cu toate acestea, aburit de căldura atmosferei; el era maiorul Bacinschi.

Maiorul Bacinschi a fost un tip în societatea noastră, însă un tip original şi plăcut. Polon de naştere, el fusese de tânăr înrolat în oastea rusească, făcuse campaniile Franţei şi ale Italiei sub comanda lui Suvorov, şi la 1834, după încheierea păcii între Turcia şi Rusia, el se aşeză la Moldova în calitate de staroste rus.

Câţiva ani mai în urmă maiorul fu numit şeful corpului pompierilor, pe care el îl organiză prea bine. Cine nu-şi aduce aminte de maiorul Bacinschi alergând la foc, când călare pe calul său roib, când călare pe o saca, când în uniformă, când în halat, după cum îl apuca vremea. Adevărul este că pompierii noştri făceau minuni sub direcţia lui.

Maiorul Bacinschi era un bon vivant şi avea un bogat repertoriu de anecdote variate, pe care le povestea într-o limbă moldo-ruso-leşească de multă originalitate. Toţi îl iubeau în societatea Iaşilor şi toţi voiau să-l aibă la petrecerile lor, căci el aducea pretutindene acea veselie plăcută, ce izvorăşte dintr-o inimă bună.

Ajungând în deal la Strungă, maiorul se opri puţin, ca să se răsufle caii, şi privi cu mulţumire întinsa panoramă ce se desfăşura sub ochii lui! Precrasnai! zise el după obiceiul său şi, lăsând brişca pe deal, începu a coborî singur în vale cu puşca în mână. Păsările ciripeau în umbra copacilor; cimbrii răspândeau în aer un miros plăcut, însă soarele era nesuferit; maiorul se puse jos sub un tufar de măcieş, aşteptând ca să vie trăsura. Deodată tufarul se deschise şi dete drumul la vreo 12 indivizi, care înconjurară pe vechiul militar.

— Domnule! îi zise unul din ei, nu cumva se întâmplă să ai vreo pungă de prisos?

— Şto? întrebă maiorul.

— A! eşti rus? No davai rubla, căpitane!

Maiorul înţelese şi scoase din buzunar vro câţiva sorcoveţi.

— Parcă ai şi un ceasornic? observă hoţul... adu-l încoace... Nu-i vrun lucru... o ceapă... al meu e mai boieresc. Hoţul scoase din sân un breguet de aur.

— Vrei să schimbi cu mine? întrebă maiorul.

Hoţii începură a râde, iar căpitanul lor zise:

— Eşti maiorul Bacinschi, te cunosc eu de la Iaşi... ai scăpat de foc casa unui neam al meu din Păcurari. Na-ţi o carboavă de drum.

— Dar cine eşti d-ta?

— Eu sunt Ion Petrariul!

— A precrasnai! D-ta hoţ, dar om cinstit. Banda aceasta de hoţi fu prinsă peste câteva luni. Unul din ei primi să devie călău pentru ca să scape de moarte, însă el era ţigan! Românul se face hoţ, se face ispravnic, se face judecător, dar călău niciodată.