„Buciumul“ II 1864, numerele 246-249, 25l - 253, 255, 256, 258, 260, 264, 266, 268, 27l, 274. Versiunea nouă în „Revista literară şi ştiinţifică“, 1876, numerele 2, 3, 4. Ambele versiuni neterminate.

Partea I

Capitolul I

în care se arată cum, murind o babă, băiatul a pierdut pe tată.

Era pe la sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare. Postelnicul şarpe, încungiurat de o ceată de voinici călări, se întorcea de la Cracovia, unde fusese trimis pentru a combina o alianţă antimusulmană între Moldova şi Polonia.

Acum ei ieşiră din Cernăuţi şi se apropiau de codrul cunoscut pe atunci sub numele de Cosmin, unde astăzi se află satul numit româneşte Molodia, şi botezat nemţeşte — nu ştiu de ce — Frantzthal, adecă „valea lui Franţ“, ceea ce se cam aseamănă cu luleaua românului, pe care neamţul ca să nu se zică că-i furată, a prefacut-o în „pipă“

Soarele apunea şi cele de pe urmă ale sale raze se culcau somnoroase deasupra uriaşului codru, întins pe un şir de dealuri şi colnice, văi şi văgăune, ce păreau de departe a fi ca un singur arbore acoperit cu milioane de frunze.

Postelnicul era un om de vro treizeci şi cinci de ani, foarte scurt la stat, dar atât de spătos, încât pe umerii lui lesne s-ar fi putut aşeza două capete şi, mai ştii! ar mai fi rămas loc, poate, pentru un al treilea; iar în voluminosul său piept ar fi încăput nouă suflete, după vorba poporului.

O barbă neagră, tăiată rotund împregiur, unduia pe zaua de argint a postelnicului, împodobită— zaua, nu barba — cu flori sculptate; lungi plete, cam creţe şi stufoase, şerpuiau de sub o cuşmă de samur în patru colţuri cu un ciucur de catifea roşie; în fine, pentru a încheia portretul vom adaogă neşte ochi mici şi negri, un nas larg de şoim o frunte pătrată şi zbârcită şi buze foarte subţiri, ce abia se zăreau de sub arcul musteţelor.

Ceata trecea acum d-a lungul unui şir de movile albe, rădicate din grămezi de oase omeneşti: trista rămăşiţă a bătăliei în care

Ştefan-vodă măcelărise toată armata regelui, polon Ioan-Albert; neşte movile atât de trainice, încât după un secol serveau ele încă de călăuze pentru călătorii rătăciţi; O bătălie atât de neuitată, încât până astăzi ea a rămas ca o zicătoare în gura poporului polon:

Za króla Olbrachta poginela szlachta“ (sub regele Albert a pierit boierimea).

Postelnicul îşi opri calul — un bidiviu mic, păros şi ţeapăn ca şi stăpânul său— şi-şi întoarse faţa cătră fruntaşul cetei, care purta steagul boierului: „un balaur negru cu aripe de argint pe câmp roşu“, de unde venea şi porecla „şarpe“

— Măi Lucă! zise postelnicu, arătând cu mândrie la piramidele de oseminte. Aici ne-am bătut cu leşii.

— Aici! repetă junele stegar, nalt, uscat şi palid, pişcân-şi galbena mustaţă.

— Am ucis şi eu în acea ziulică vro zece!

— Vor fi fost mai mulţi.

— Dar şi tu te arătaşi voinic, copile; n-am ce zice!

— Apoi de...

În acest minut vro câteva săgeţi, repezite de pe un deal, au spintecat aerul, unele şuierând dasupra capetelor ceţei, altele înfigându-se în pământ, una mai nemerită, oprindu-se la piciorul flegmaticului Luca, tocmai când el rostea: „apoi de“...

— Hoţii! zise stegarul, fără să-l fi turburat, cât de puţin durerea neaşteptatei rane; trecu stindardul în mânile unui cetaş de alături, zicându-i: Mai ţine-l şi tu, Iorgule! Scoase piciorul lovit din scara de stejar a şelei — numai boierii aveau pe atunci dreptul de a purta la şea scări metalice fi rupse jumătatea săgeţii, lăsând cealaltă parte înfiptă în carne.

— Hoţii! a repetat ceata.

Şi-n adevăr, prezenţa hoţilor era cu atât mai lesne de ghicit cu cât în genere finitul domniei lui Ştefan cel Mare se deosebea prin o neînchipuită înmulţire a numărului haiducilor, mai cu seamă în partea nordică a Moldovei, încununată cu munţi nestrăbătuţi şi codri verguri. E destul a zice că unul din căpitanii hoţilor, celebrul Mihu Copilul, despre care vorbeşte poezia noastră naţională şi cronica polonă a lui Martin Bielski, izbutise a aduna sub povăţuirea sa nu-mai puţin de zece mii de haiduci!

Necurmatele războaie ale lui Ştefan-vodă, luând necontenit pe ţărani de la sapă la-armă, au sărăcit cu desăvârşire clasa de jos a poporului, pe care o mai apăsau şi boierii, căci domnul cruţa foarte mult aristocraţia ţării, organizată după modelul feudalităţii ungare şi polone. Aşadară, toţi acei ce simţeau în piepturile lor bătând inime de zmeu alergară la frunza verde a codrului, sub al cărui adăpost-se puneau a pândi şi a tăia pe neguţătorii drumeţi, mai cu seamă turci şi armeni, şi pe avuta boierime.

Postelnicul şarpe, prin o mişcare iute ca lovitura fulgerului, aţinti ochii asupra culmii dealului, apoi scoase sabia şi strigând:

„după mine!“ se răpezi cu toată ceata în goana calului în direcţiunea de-unde au venit săgeţile.

O a doua împroşcătură de săgeţi a răsturnat de astă dată la pământ doi din ceata postelnicului, care el însuşi abia scăpa numai mulţumită armurii sale; dar când ceata ajunse în vârful dealului şi spera a descoperi, în fine, pe misterioşii duşmani, ea n-a văzut altceva decât un copilaş ca de opt ani, cu păr roşietic, care se juca în iarba.

— Al cui eşti tu? îl întrebă postelnicul.

— Al tatei, răspunse băiatul, uitându-se fără frică la călăreţii ce-l încungiurară.

— Şi cine-i acel tată?

— Un pui de zmeu.

— Un hoţ?

— Ba hoţ eşti tu!

Postelnicul rădică pe copil şi-l aşeză înaintea sa pe cal.

— Mulţi haiduci sunt aici în codru?

— Douăzeci şi patru

— Cine e căpitanul lor?

— Drăgan Bărbuţă-Scurtă.

— Unde sunt ei acuma?

— S-au dus în ceea parte, răspunse copilul, arătând la dreapta.

Postelnicul cu ai săi urmară drumul după arătările băiatului, dară abia făcură vro două sute de paşi înainte, când, de pe o stâncă, au început a ploua pietre asupra capetelor lor fără ca să se vază cine le arunca.

— Înapoi, fraţilor! zise postelnicul cu despreţ; doară nu ne vom bate cu văzduhul!

Ceata se retrase, urmărită dentâi de zborul pietrelor, apoi de loviturile săgeţilor Un bulgăr a izbit pe postelnic în umăr, iar o săgeată s-a mai înfipt în celălalt genuchi al bietului Luca, care seamănă acum cu un înger înaripat la picioare. Postelnicul a răspuns la rană prin o înjurătură, Luca prin tăcere.

Tocmai atunci ieşi dintre crăngi şi se apropie de ceată o babă îmbrăcată în stremţe, cocoşată, cu capul plecat în jos îmbrobodită astfel, încât i se vedeau numai ochii.

— Fie-ţi milă, jupâne; dă-mi copilul înapoi, zise ea, apropiindu-se de postelnic şi silindu-se a da glasului său un ton femeiesc,

Tata! tata strigă copilul, zbuciumându-se ca să sară de pe cal.

A, hoţule! răcni postelnicul, care căuta o jertfă de răzbunare.

Şi, smulgând măciuca aninată la şea, izbi în capul mincinoasei babe. Haiducul se îndreptă, se apucă cu mânile de cap, se clatină şi căzu mort. în aceeaşi clipă ca prin minune, vro douăzeci de hoţi, îmbrăcaţi ţărăneşte, dar cu pene de păun la cuşme şi înarmaţi cu suliţe şi lungi cuţite, s-au aruncat din toate părţile asupra cetei postelnicului, strigând: „Ucide! ucide!“

Postelnicul nu avea cu sine, după moartea celor doi ucişi, decât pe stegarul său Luca, pe grămăticul său Iorgu şi şase tineri, feciori de boieri, cari l-au întovărăşit în Polonia pentru, a vedea şi ei ţările străine; dar toţi erau înarmaţi până-n creştet şi ardeau de dorinţa de a se arăta voinici în faţa unui bărbat atât de vestit ca postelnicul şi de ale cărui laude atârna viitorul lor.

Postelnicul era modelul unui ostaş român din şcoala lui Mircea, Ştefan; ţepeş. Vitejia fără viclenie era pentru el ca carne fără sare, ca prânz fără vin. El vedea că hoţii sunt mulţi mai numeroşi şi mai tari prin cunoştinţa localităţii. Ceata sa era obosită de drum. Aşadară, postelnicul tună deodată cu puternica sa voce:

— Staţi, haiduci! că o să vă spun o vorbă bună.

Hoţii, încredinţaţi că mica ceată boierească nu le poate scăpa din mâni, s-au oprit pe loc.

— Nu şade frumos — urmă postelnicul — nu şade frumos ca românii să se bată cu români, căci doară suntem fraţi. Mai bine să ne înţelegem cu pace. Cine e vătăşelul? Care din voi e Bărbuţă-Scurtă?

— Eu! răspunse unul din hoţi, ieşind cu semeţie din grupa celorlalţi, de cari se deosebea numai prin neobicinuita lungime a barbei. El se apropie de postelnic, şi, răsucindu-şi mânecele cămeşii, îl întrebă cu un aer măreţ:

— Vezi aste braţe groase, groase şi vânoase? Vrei o luptă dreaptă?

Postelnicul îl măsură cu ochii de la cap pană la picioare, fără a răspunde un singur cuvânt, despică aerul cu tăişul săbiei, şi o dată cu aerul, a despicat capul îndrăzneţului haiduc.

În acelaşi moment toată ceata postelnicului se aruncă asupra hoţilor, ameţiţi prin neprevăzuta moarte a căpitanului. Lupta n-a durat mai mult de câteva minute; şapte haiduci căzură morţi, iar ceilalţi, cuprinşi de o frică şi de panică, au dispărut în desişul codrului.

— Unde-i tata? unde-i tata? ţipa copilul, revenit din leşinul ce-l cuprinsese văzând moartea părintelui său, şi pe care postelnicul îl ţinea strâns la piept cu braţul stâng, pe când cu mâna dreaptă mânuia arma. Unde-i tata?

— Taci, că-ţi sfărâm capul! răcni postelnicul. ţine-l, Iorgule, adause el către unul din ceată, dându-i pe copil, să mi-l aduci teafăr la Suceava! Trebuie să scăpăm sufletul acesta nevinovat din păcatul hoţiei. ş-apoi, noi suntem cari l-am lipsit de tată...

Capitolul II

Din care se vede cât e de primejdios a sosi în capitală în ziua când se naşte un copil în palatul domnesc.

Chiar în ziua când postelnicul şarpe se întoarse pe la crăpatul zilei în Suceava, curtea domnească înfăţişa spectacolul unei bucurii amestecate cu tristeţe. Domniţa Stanca, femeia tânărului Bogdan-vodă; mai-marele fiu al domnului, muri din facere, născând un cocon, cărui i s-a impus în botez falnicul nume de Ştefan.

Bogdan-vodă era nemângâiat. închis în camera sa, el ascundea de văzul curţii lacrimile ce-i udau ochii. „La naiba! cugeta el în gândul său, copii voi mai face treizeci, dar o nevastă ca Stanca unde mai găsesc!“

În adevăr, a fost frumoasă, plăpândă, drăgălaşă răposata domniţă, despre care istoria tace, dar o slăveşte pănă astăzi cântecul poporului:

Fecioară ca o stea, Mândră ca o păsărea, Dulce ca o floricea! Pe când la aripa stângă a colosalului palat domnesc, zidit, în forma unei cetăţi, tânjea junele Bogdan-vodă, la cealaltă, aripă, unde locuia Ştefan cel Mare, era petrecere-şi veselie. Bătrânul domn, a cărui patimă pentru femei se stinsese acum sub greutatea anilor şi a podagrei, se bucura de naşterea unui nepot, netezindu-şi barba şi zicând cu zâmbet: „Cu o muiere mai puţin, cu un voinic mai mult!“

Apartamentul lui vodă avea forma de semicerc cu o galerie de ferestre arcate, iar sub fiecare fereastră, din partea curţii, se înălţa câte o cascadă, şi în stropiturile argintii ale apelor se jucau în acest moment razele soarelui, îngânând toate culorile-pietrelor scumpe

Odaia era podită cu mozaic; tapiţată cu catifea mohorâtă de Veneţia, pe care străluceau flori cusute şi împletite din mărgăritar şi aur; mobilată în giur cu divanuri acoperite de covoare turceşti; iar în mijlocul apartamentului stă o masă circulară de marmură neagră, pe care se vedeau aşezate o mulţime de preţioase mănunţişuri: cerbişori de aur cu coarne de mărgean, păunaşi cu coade presărate de ametiste, rubini, smaragde, zmei de aur cu ochi de diamant etc., etc.

Ştefan cel Mare şedea într-un jeţ şi părea a număra bobiţele frumoaselor metanie de mărgean, ce i le închinase cu câteva zile înainte stareţul de la Putna.

Înaintea domnului şedea pe scaun hatmanul Arbure şi sta în picioare doftorul măriei-sale, italianul Geronimo da Cesena.

— Zici, meştere doftore, că copilul e sănătos, voinic?

Întrebă pentru a treia oară bătrânul vodă.

— Era cam în primejdie — răspunse doftorul, dându-şi un aer de importanţă— dar, slava Domnului, am luat toate măsurile trebuincioase şi poci răspunde de sănătatea băiatului.

— Spune mai pe scurt că era în primejdie, şi tu l-ai scăpat.

— Da, măria-ta.

— Apoi minţi, că nu l-ai scăpat tu ci l-a scăpat Dumnezeu. Aşa e, jupâne hatmane?

Hatmanul plecă capul în semn de afirmaţiune, iar Ştefan-vodă, mulţumit de neplăcerea ce face doftorului concurenţa lui Dumnezeu, urmă mai departe:

— Cu cine seamănă copilul, cu mine, cu Bogdan, sau cu mă-sa?

— Pană acum nu se poate cunoaşte, măria-ta; toţi copiii seamănă la faţă unul cu altul; dar putem să-i cercetăm zodia...

— Bine spui, meştere doftore! Vrea să zică, tu eşti şi zodiar pe lângă celelalte? Cum de nu mi-ai spus-o pănă astăzi?

— Ba nu, măria-ta; eu nu sunt zodiar, dar zilele trecute a sosit aci de la Padova un văr al meu, foarte învăţat în magie.

— Ce vrea să zică magia, jupâne hatmane? întrebă vodă pe Arbore, crezând că boierul nu va şti să răspunză.

— Slăvoneşte se zice adică volhovstvo măria-ta...

— Procopsit mai eşti, jupâne hatmane! Credeam că te pricepi numai la arme. Dar eu îţi voi spune, totuşi, că magia nu e volhovstvo; şi cată să am dreptate, măcar că tu eşti cel procopsit. Magia este amăgeală. Cum ţi se pare!... Chemaţi-mi dară pe acel învăţat amăgitor.

Doftorul, deprins cu păcăliturile bătrânului domnitor, se închină în tăcere şi ieşi.

— Ia spune-mi, Arbure — urmă vodă după o scurtă pauză — crezi tu în solomonii d-ale zodiarilor?

— Trebuie să credem, măria-ta, căci vorbesc şi Sântele Scripturi; trebuie să credem, dar oricum să fie, e mare păcat, mare păcat este de a asculta pe zodiari...

— Şi de ce să fie păcat?

— Pentru că adică e lucrul Satanei.

Ştefan-vodă s-a pus pe gânduri. Pe d-o parte, curiozitatea şi iubirea îl împingeau a afla viitorul nepotului său, pe de altă parte, machiavelismul îi impunea necesitatea de a părea religios până la fanatism, în fine, domnul găsi un ingenios mijloc de a împăca această contradicţiune.

— Zici, Arbure, că solomoniile sunt lucruri drăceşti?

— Da, măria-ta.

— Şi mai zici că este păcat de a se folosi de lucruri drăceşti?

— Aşa, măria-ta.

— Dar mie unuia mi se pare că este păcat numai atunci când te vinzi dracului, iar nu când înşeli pe Bată-l Crucea şi, prin urmare, faci o faptă plăcută lui Dumnezeu.

Hatmanul nu ştiu cum să răspunză la puternica argumentaţiune a domnului, care tăia cu sabia greutăţile teologice.

În acest moment uşa s-a deschis şi a intrat doftorul, urmat de astrolog şi de un băiat de vro zece ani.

Astrologul era de o vârstă de mijloc, frumos, nalt, cu o figură foarte dulce şi plăcută. Intrând, el se întoarse mai întâi de toate cătră icoana Sântului Ştefan, aninată într-un unghi al odăii, făcu trei cruci, apoi merse spre vodă, îngenuche, îi sărută mâna... dar toate astea fără a rădica ochii în sus.

Băiatul se deosebea prin o figură atât de palidă şi transparinte, încât se părea că-i poţi număra toate oasele.

El imită întocmai ceremonialul de intrare al stăpânului său, cu acea numai diferinţă că nu-şi ascundea ochii.

Ştefan cel Mare îi privi în tăcere, apoi zise:

— Dar multe cruci mai faceţi!

Astrologul ceru de la doftor italieneşte explicarea cuvintelor domnitorului.

— Îi pare bine că te vede, răspunse doftorul.

— Ce ţi-a spus talianul? întrebă vodă.

— A răspuns că face multe cruci pentru că meşteşugul său atârnă de ajutorul dumnezeiesc.

— Cu atât mai bine! cu atât mai bine!

Precum vedeţi, astrologul rămase foarte mulţumit cu traducerea italiană a cuvintelor domnului, iar domnul fu

Încântat de traducerea românească a cuvintelor astrologului; priceputul doftor ştiu a-i îndestula pe amândoi.

Acum astrologul aşeză băiatul pe divan, aţinti asupra-i ochii săi căprui deschişi, a cărora privire avu puterea de a adormi îndată pe slabul copil, şi s-au început interogaţiunile: vodă se adresa româneşte cătră doftor, doftorul italieneşte cătră astrolog, astrologul tot italieneşte cătră băiat, băiatul răspundea, şi apoi doftorul d-a dreptul traducea răspunsul.

— Pentru ca să fiu sigur că zodiarul ştie viitorul, trebuie să văz mai întâi dacă-i sunt cunoscute lucrurile de dată, zise vodă.

Întreabă-l, meştere doftore, ce face acum împăratul turcesc?

După ce întrebarea trecu prin intermediele enumerate mai sus, băiatul răspunse:

— Doarme.

— Dar ce face craiul leşesc?

— Doarme.

— Tot doarme! Pesemne numai eu sunt mai harnic decât toţi domnii creştinătăţii! Dar, ia spune-mi, ce gândesc eu acuma?

— Să ne dai câte douăzeci şi cinci la spate.

Zău ai ghicit! văz că Dracul nu glumeşte! Aci domnul făcu o cruce. Mai spune-mi ce veste a primit, domnia-noastră în astă-noapte?

— Două veşti: una că a ars palatul de la Vaslui, alta că tătarii se pregătesc a întră în ţară.

— Minune! mare minune! strigă domnul, făcând trei cruci dupăolaltă. Auzitu-l-ai pe neamţ, Arbure? Ei bine, acuma să-mi spui dacă nepotul meu va fi voinic.

— Va fi un viteaz de frunte.

— O să fie iubitor de dreptate?

— Va vărsa mult sânge nevinovat.

— Cu cine va avea războaie?

— Cu turcii şi tătarii. .

— Mult va trăi?

—Va fi omorât de tânăr.

Fruntea lui vodă s-a posomorât: şi cine-l va omorî?

Aci copilul nu răspunse nimica.

—Cine-l va omorî? repetă vodă. Copilul se păru a face o silinţă convulsivă şi răspunse:

— Moartea lui a sosit astăzi în Suceava.

Tocmai în acest moment întră postelnicul şarpe. Vodă s-a-uitat la Arbure, Arbure s-a uitat la postelnic, postelnicul se uita cu nedumerire la unul şi altul, la copilul aşezat pe divan, la astrolog, la doftor...

Capitolul III

Din care oricine vede cum un vodă n-a putut închide pe un postelnic, pe când un copil a izbutit a închide pe un hatman.

Alături, de pe care spânzura un lanţ tot de fier pentru a scoate apă. Palatul avea două rânduri, de arhitectură gotică, cu uşe şi ferestre ogivale, cu geamuri verzi cu trei foişoare vitrate şi ascuţite aşezate în firidele, unui acoperemânt foarte înalt; în fine, un palat precum se poate vedea până acum în Nüremberg, însă numai acolo. Postelnicul se întoarse acasă trist şi gânditor. El nu s-a putut aştepta niciodată ca domnul să-l primească cu atâta răceală.

„Ieşi, postelnice şi vei aşterne mai târziu domniei-noastre, despre câte ai lucrat în ţara Leahului“ îi zise Ştefan-vodă, fără a-l lăsa să rostească un singur cuvânt.

Sprinceana dreaptă a domnului, se rădică în sus: semn de mâine.

„şi de ce să fie mânios? se gândea postelnicul, umblând cu paşi mari prin odaie. Ce i-am făcut? Cu ce sunt vinovat?“

Şarpe în zadar îşi frământa capul pentru a descoperi cauza neaşteptatei dizgraţii.

În vârstă de treizeci de ani, adică foarte june după ideile epocii, el ajunsese deja mare postelnic şi unul din favoriţii cei mai de aproape ai tronului. Această repede înălţare îi făcu mulţi duşmani şi mulţi invidioşi: pe de o parte, între boierii cei tineri, pe cari îi lăsase în urmă; pe de altă parte, între boierii cei bătrâni, pe cari îi întrecuse. Nu cumva aceştia s-ar fi folosit de lipsa-lui din ţară pentru a-l ponegri înaintea lui vodă?

Însă chiar calomnia trebuie să vază o umbră de vină pentru ca să-i poată da un corp. Postelnicul căuta acea umbră şi n-o găsea, căci tot trecutul său era limpede ca apa izvorului.

În sfârşit, apăsat de mâhnire, el se aruncă pe divan, crezând că liniştea îi va însufla o idee de mântuire.

Uşa s-a deschis şi a intrat vechiul său amic şi tovarăş, hatmanul Arbure, pe care l-am văzut în odaia domnească faţă la scena astrologului.

— E rău, postelnice! e foarte rău! nu-ţi pierde timpul: e rău! încalecă un cal, şi la fugă!

Aşa începu hatmanul.

— Dar eu nu pricep...

— Vei pricepe mai târziu; mai târziu vei pricepe....

— Slujbele mele cele multe...

— Se vor găsi totdeauna mulţi, foarte mulţi se vor găsi ca să slujească domnilor.

— Nevinovăţia mea...

— Ascultă, şarpe! Porunceşte să-ţi înşeieze pe cel mai bun, auzi! cel mai bun cal din câţi ai; ş-apoi vom mai vorbi cât va fi timp.

Postelnicul merse la o fereastră deschisă. Comişii adăpau caii la fântână.

— Bahmetul Talpeş! striga el cătră comişi. Iute!

— Un blăstemat de zodiar — urmă atunci Arbure — proroci lui vodă că tu o să fii ucigaş al nepotului său, al nepotului celui nou născut.

— Eu?

— Cel puţin aşa a vrut să înţeleagă măria-sa; aşa i-a plăcut să înţeleagă, căci zodiarul a spus numai atâta, că ucigaşul domnişorului a sosit în Suceava astăzi, adică a sosit tocmai în ziua sosirii tale...

— Dar au mai fost şi alţi cu mine.

— Cine anume?

Postelnicul enumeră pe toţi tovarăşii călătoriei, sale, începând de la rănitul Luca. El a uitat numai pe copilul găsit, despre care credea de prisos să mai vorbească.

Un uşier a venit să spună că calul stă gata la scară.

Postelnicul scoase dintr-o ladă de fier, aşezată într-un colţ, un sac greu plin de ţechini veneţiani, numiţi la noi venetici, se îmbrăţişă cu hatmanul, şi ieşiră afară amândoi.

La scară sta spumând şi bătând din copite un mândru cal arăbesc din soiul negrilor, negru ca pana corbului, cu un căpuşor mic, picioare subţiri şi, gât încolăcit ca de lebedă.

Postelnicul voia să mai vorbească; dar Arbure îl împinse spre cal, zicându-i cu asprime:

— Nu e timp, postelnice!

Şarpe se aruncă pe şea, făcu o cruce, se mai îmbrăţişa cu Arbure şi dispăru.

Hatmanul privi în tăcere siluetul amicului său fugând; dar când voi a se retrage, i s-a părut că zăreşte ceva într-o fereastră deschisă; era un copil cu ochi gălbui şi cu păr cam roşu, îmbrăcat în frumoasă haină vişinie cu ceprazuri de argint şi jucându-se cu o minge.

Arbure n-a văzut până acum pe acel copil în casa lui şarpe. Aşadară, se apropie şi-l întrebă:

— Al cui eşti, băietele?

— Apoi acuma eu singur nu mai ştiu al cui sunt! răspunse copilul, a cărui figură prevestea o inteligenţă neobişnuită.

— Dar cum te cheamă?

— Mihu.

— Cum ai nimerit aici?

— M-a adus boierul din codrul nostru...

Aci, aducându-şi aminte de moartea tătâni-său, copilul a început a se îneca în lacrimi, şi hatmanul n-a mai putut scoate de la el nici un cuvânt.

Nu ştiu dacă toată lumea a observat un lucru; mie, unuia, mi se pare că nu l-a ghicit nici chiar Lavater. Natura copilului se poate recunoaşte când îl vezi plângând. Lacrimele nu desfigurează unele feţe copilăreşti, ba încă le dau oarecare expresiune blândă, dulce, simpatică; pe când, sunt copii al cărora plâns le strâmbă şi le schimonoseşte astfel toate trăsăturile feţei, încât nu te poţi uita la ei fără să resimţi un dezgust, o aversiune, o depărtare involuntară.

Aşa era copilul la care se uita acuma hatmanul: figura lui prezintă ceva aşa de mizantropic, aşa de amar, aşa de respingător, încât bătrânul Arbure îi întoarse spatele şi se depărta de casa postelnicului, şoptind printre dinţi: „Ciudat lucru!“

Vestea despre prorocia astrologului că postelnicul şarpe este menit a fi ucigaş al nepotului domnesc se lăţi prin Suceava cu repeziciunea fulgerului, însoţită de sute şi mii de de comentarii, care de care mai fantastice.

Însă nu se cunoştea încă hotărârea bătrânului domn, şi deci, pe de o parte, toţi boierii prieteni ai lui şarpe, pe de alta, toţi boierii vrăjmaşi ai lui şarpe s-au grăbit a merge la palat ca să stăruiască — unii pentru el, alţii contra lui.

Vrăjmaşii erau mai numeroşi!

Vodă chemă pe vel-armaşul Fliondur şi-i porunci să închiză pe postelnic în foişorul cetăţii pănă la o altă poruncă.

Armaşul adună toate slugile postelnicului, le întrebă unde e stăpânul lor, dară nu ştiu să-i răspunză nimeni.

— Eu ştiu, strigă atunci copilaşul cel roşcovan, alergând înaintea armaşului; venise aici un boier cu musteţi mari albe şi zise jupânului să fugă, eu i-am auzit vorbind, ţinindu-mă ascuns din dosul uşii.

Slugile au adeverit că au văzut pe hatmanul Arbure.

Armaşul raportă lui vodă rezultatul cercetării şi primi porunca de a întemniţa pe Arbure şi de a trimite douăzeci armăşei în goană după postelnic, zece pe drumul Ardealului şi alţi zece pe drumul Poloniei.

Era cel puţin patru ore trecute de la fuga lui şarpe.

Armăşeii l-au căutat în dreapta şi-n stânga, dar i s-a pierdut urma.

A doua zi a venit la domnitor veşti noi despre năvălirea curândă a tătarilor în părţile Fălciului. Ştefan era acum prea bătrân şi prea slăbănog pentru ca să mai poată mânui sabia. După o lungă răzgândire şi nedomerire, el porunci armaşului să scoată din popreală şi să aducă la palat pe Arbure, atunci cel mai vestit din toţi hatmanii Moldovei.

— Te vei fi supărat pe mine, jupâne hatmane, şi ai dreptate, începu domnul, făcând lui Arbure semn ca să şază.

— Ba nu m-am supărat pe măria-ta, stapâne: m-am supărat pe veneticul, care prin vrăjiturele lui ţi-a fermecat judecata măriei-tale, răspunse cu îndrăzneală Arbure, dar fără a se pune jos.

— Lasă, te linişteşte, căci am poruncit să-l dea afară peste hotare, zise vodă, făcându-se că n-a înţeles amara ironie a hatmanului. Aşadar, Arbure, fie pace între noi, şi să ne iertăm unul altuia, pentru ca să ne ierte apoi şi Sânta Treime.

— Amin!

— Acum, du-te de te odihneşte, şi te vom chema după aceea la slujba domniei-noastre.

Hatmanul sărută mâna ce vodă îi întinse cu prietenie şi ieşi din palat, zicând în sine: "Vulpe bătrână!"

Tot atunci stăpânul, rămas singur, zâmbi fi zise în gâadul său: "Proastă-i lumea!"

În curtea palatului un arcaş aduse înaintea hatmanului un săcui, care-l căuta de vro câteva ceasuri.

Săcuiul îi-dete în mână următoarea scrisoare de la postelnicul şarpe:

"Frate mai mare şi ca şi un părinte, jupân hatmane! Scăpat-am cu zile în ţara Săcuiască şi mă aflu sănătos în casa grofului Andraş. Pană ce va trece urgia măriei-sale lui vodă, nu te îndura de a mă înştiinţa despre starea lucrurilor pre acolo. Iarăşi să aibi în milostiva ta grijă căsuţa mea, pre biet nepotul meu Luca şi pre nevinovatul copil ce l-am întors din calea hoţiei..."

Capitolul IV

în care apar pe scenă trei doftori: un italian, o babă şi un copil de unde rezultă că medicina a prosperat totdeauna la români.

Luca cu care am făcut cunoştinţă la începutul acestei istorii, era nepot de frate al postelnicului şarpe.

Tată-său, părcălab al Cetăţii-Albe, fu ucis pe murii fortăreţei, apărând-o contra turcilor. Mumă-sa şi două surori căzute în robia tătărească, pieriră fără veste. Luca a scăpat, fiindcă din întâmplare se afla atunci în Suceava la moşu-său.

După obiceiul acelei epoce, de la doisprezece sau treisprezece ani în sus, fiul de boier român, pentru a ajunge însuşi boier, devenea ostaş. în războaiele contra turcilor, tătarilor, leşilor, mai cu seamă în sângeroasa bătălie de la Cosmin, tânărul Luca atrase asupră-şi privirile chiar din partea celor mai vitezi, nu atât prin o furie războinică pe cât prin un sânge rece mai presus de natura omenească.

A şedea lângă vatră sau a sta în faţa duşmanului îi era totuna. El căpăta rane cu aceeaşi nepăsare cu care bea un pahar cu apă.

Niciodată ninieni nu l-a văzut nici râzând, nici plângând; niciodată vocea lui nu-şi schimba tonul obicinuit; niciodată paşii lui nu erau mai pripiţi sau mai înceţi. Luca nu ştia multă carte, dar avea multă minte. Deprinderea de a cumpăni fiecare mişcare, de a cântări fiecare cuvânt, de a desfira fiecare faptă îl înzestra în gradul cel mai înalt cu cunoştinţa vieţii. El vorbea bine, dar niciodată de prisos, însuşi postelnicul, cu toată fineţa sa, de multe ori recurgea la sfaturile nepotului şi recunoştea bunătatea lor.

Luca nu pricepea ce este dragoste sau ură. El nu ura pe turci sau pe tătari, deşi lor le datorea stingerea neamului său. El nu iubea pe postelnic, măcar că acesta era unica sa rudă şi unicul său protector. El nu ura şi nu iubea pe nimeni; dar în privinţa tuturor îşi împlinea ceea ce i se părea lui a fi o datorie a sa. Se bătea ca un leu cu turcii şi tătarii, socotea şi apăra ca un fiu pe postelnic...

Luca era nalt, subţire, cu picioare şi mâni de o lungime disproporţionată; avea o pieliţă foarte albă, ochi albaştri şi somnoroşi, păr galben, un nas tras; în fine, o figură mai mult olandeză, ceea ce nu este de mirare, căci românii nu se deosebeau niciodată, ca celelalte popoare, prin vreun tip propriu al lor. Ca regnul vegetal al ţărilor noastre, ca temperatura cea nestatornică ce ne bântuie când cu frigul norvegian, când cu arşiţele Egiptului, fiii Daciei lui Traian poartă pe feţele lor tiparul tuturor climelor.

Şi nu ştiau ce să facă, cum să înceapă măcar. După fuga postelnicului din ţară, mai mare peste casă a rămas cunoscutul nostru din Codrul Cosminului, gramaticul Morgu, poreclit Hârea, fecior al unui boier muntenesc care pribegise în Moldova din cauza cruzimilor lui ţepeş-vodă şi muri aici, lăsând pe fiul său sub ocrotirea postelnicului şarpe. Iorgu iubea foarte mult pe Luca şi cu tristeţă se scărpina la cap, gândindu-se la suferinţele lui şi întrebându-se pe sine însuşi: „Ce-i de făcut?“

— Să aducem pe mătuşa Despa, îi zise vânătorul Focşa.

— Dar nu ştii tu că mătuşa Despa e o muiere şi ea? răspunse Iorgu, apăsând asupra cuvântului muiere.

—Te temi de mânia boierului? Parcă jupânul postelnic o să ştie!

— Poate să afle...

— Vorbă să fie! ş-apoi dacă nu va vindeca mătuşa Despa, atunci nici Dracul nu va mai putea să vindece, iartă-mă, Doamne!

— Fie şi aşa! Ad-o dară aici pe mătuşa Despa. —O aduc îndată, dar să ştii că ea nu primeşte bani mâi nainte de a vindeca cu desăvârşire.

— Numai caută să nu ajungă cumva la ştirea postelnicului.

Mătuşa Despa a cercetat starea lui Luca, a cerut să i se aducă apă nencepută şi stropi rana de trei ori, cântând următoarea invocaţie, râmasă de la strămoşii noştri romani, şi pe care nu ştiu dacă ea singură o înţelegea:

"Sator
Arepo
Tenet
Opera
Rotas"

După aceea udă în apă un petec de pânză curată şi-l legă la rană, incredinţând că bolnavul se va însănătoşi în nouă zile, repetându-se de câte şase ori pe zi operaţiunea spălatului runei cu apă nencepută şi descântată.

Dar numai două zile a urmat Luca cu leacul mătuşei Despei. La a treia zi veni hatmanul Arbure, îndemnat prin scrisoarea pribeagului postelnic, şi, aflând despre boala nepotului prietenului său, aduse cu sine pe doftorul Geromino.

Medicul italian dezlegă rana lui Luca şi o văzu pe jumătate tămăduită.

— Cine l-a căutat? întrebă el pe Iorgu.

— Apoi de, cine să-l fi căutat! adusei pe mătuşa Despa...

Auzind acest nume, doftorul, aruncă pe masă bereta sa te catifea neagră şi nu putu a nu rosti printre dinţi un: „Carpo di Bacco“

— Şi ce a făcut mătuşa voastră?

— Descânta şi uda rana cu apă rece.

— Blăstemată! procletă! Poftim, mă rog, ce fel de duh descânta şi uda!

— Cu toate astea, vezi că leacul a ajutat mult; rana s-a închis... clipă la copilul găsit Mihu.

Introdus în casa postelnicului, el alătură mai nainte de toate îndemânările noii sale locuinţe cu golitatea vieţii hoţeşti; îşi aduse aminte grosimea cămăşuţei sale ţărăneşti cu scumpul dolmănaş ce-i luă Iorgu de la Liovean, precum se numeau comercianţii din Lemierg aşezaţi în Suceava alătură ghionturile şi bătăile ce căpăta de la hoţi, cu socotinţa ce-i arătau acum toate slugele, numindu-l „cocon“; şi toate aceste alăturări l-au mângâiat pe dată chiar de moartea părintelui său.

Uitându-se apoi în giur, Mihu văzu că, afară de el, postelnicul mai avea alţi doi copii de suflet mai vechi şi, fireşte, mai iubiţi, pe Luca şi pe Iorgu; şi băiatul pricepu că dragostea lui şarpe pentru dânsul ar fi mai mare, de n-ar fi ceilalţi doi părtaşi, pe cari a şi început a-i urî.

Văzând pe Luca bolnav şi zăcând fără mişcare, Mihu îşi zise: „încai acesta de ar muri, deocamdată!“

Invidia e unul din acele simţiminte cari se nasc şi se devoltă în om mai nainte de toate.

Biblia, totdauna sublimă în alegoriele sale, rerpezintă invidia iscându-se între cei dintăi doi copii de pe faţa pământului: Cain şi Abel. Nemic mai adevărat!

Mihu a fost faţă când doftorul se rosti asupra netrebniciei descântecelor babei, şi el resimţi bucurie. Mihu a fost faţă când doftorul promise a aduce leacuri cumsecade, şi el se întrista.

— Bădiţă Iorgule — zise deodată copilul cătră gramaticul postelnicului, aruncând mingea în sus—oare piperul strică la o rană sau nu?

— Cum să nu strice, nebunule, de vreme ce arde? Nu degeaba muntenii îi zic ardei!

— Cine sunt muntenii?

— Nişte români ce ascultă de o altă domnie.

— Vrea să zică, piperul arde ranele? Fireşte.

Peste câtva timp, doftorul aduse un borcănaş cu o unsoare de culoare trandafirie, zicând lui Iorgu să ungă rana la noapte şi să lase aşa pană la a doua zi, când se va vedea ce va mai fi de făcut.

Iorgu puse borcănaşul pe o masă lângă patul lui Luca.

— Aceasta-i unsoarea pentru rana bădiţei Luca? întrebă Mihu.

— Dară, răspunse Iorgu.

Leacul a înzecit durerile bietului Luca. Rănitul se zbuciumă toată noaptea. Când doftorul veni dimineaţa, el se miră şi se sperie singur de o aşa neprevăzută lucrare a unei unsori menite a linişti şi adormi suferinţa; dar, dezlegând rana, văzu că doftoria cuprindea acum în sine nişte atome negre, ce i s-au părut a avea o mare asemănare cu piperul şi cari nu făcea de loc parte din reţeta primitivă, prescrisă după preceptele lui Galien.

Iorgu, aducându-şi aminte de întrebările ce i le-a fost adresat Mihu, a înţeles pe dată cine era vinovatul.

— Schimbă doftoria, meştere doftore, şi te asigur că voi priveghea astfel ca nimeni să nu se mai amestece în această treabă.

Doftorul se uită în ochii lui Iorgu cu un aer de măreaţă profunditate şi-i zise cu un ton misterios:

—Aşa că sunt drăcii d-ale babei Despei?

Capitolul V

Prin care se probează că politica cea mare este un lucru foarte copilăresc.

S-au strecurat vro două săptămâni de la scena tragicomică descrisă în capitolul precedinte. Doftorul venea în toate zilele, Iorgu schimba unsoarea cu însăşi mâna sa, lui Mihu îi era oprit de a pune piciorul în odaia bolnavului, şi astfel Luca a început cu încetul a se îndrepta, aiurarea a trecut, şi din când în când el se încerca a umbla rezemându-se pe cârje.

Prima întrebare ieşită din gura rănitului a fost:

— Unde este postelnicul?

Din întâmplare, ucigaşul său nu se ştie cine va fi, ferească-ne Dumnezeu; dacă însă va fi omorât cu precugetare, ucigaş al lui nu va putea fi decât Mihu“.

Ajuns la această sigură încheiare, Luca rupse duozilnica sa tăcere şi întrebă a treia zi pe Iorgu despre purtarea copilului găsit, de când intrase în casa postelnicului. Iorgu i-a înşirat toate, iar mai cu seamă cum, pârând pe Arbure, Mihu pricinui întemniţarea bătrânului hatman, şi cum apoi amestecă piper în unsoarea adusă de doftor. Murmura Luca în urma acestor observaţiuni, şi iarăşi se gândea, şi iarăşi observa, şi iarăşi murmura.

Dar pe cât Luca îl studia pe Mihu, pe atâta şi Mihu îl studia pe Luca. Copilul înţelegea de minune că bădiţa nu-l are la stomah, şi se hotărî a preveni lovitura, cu atât mai vârtos că ura sa pentru stegar deveni şi mai înverşunată de când nu i s-a nemerit stratagema cu piperul: duşmănia creşte prin neizbândă.

Iorgu lăudase în mai multe dăţi neobicinuitele daruri ale mătuşii Despei, care avea puterea, zicea grămăticul, de a schimba oameni în lupi, de a opri vântul, de a aduce ploaie sau seceta şi chiar de a pogorî luna pe pământ.

Mihu se preface bolnav.

—Ce te doare? îl întrebă Iorgu.

— Îmi arde inima...

— Numai atâta

— Îmi tremură tot trupul...

— Şi mai?... Culcă-te şi ţi-o trece.

— Ba îndură-te bădiţă Iorgule, trimite după mătuşa Despa.

Iorgu întrebă pe Luca.

—Trimite după babă; ce mare lucru?!

— Dar ce va zice boierul afând că o muiere a intrat în curtea sa de două ori?

— Moşul nu este aici, şi femeile îl supără numai atunci când le vede sau când se poate întâmpla ca să le vază,

—Ai dreptate! mie asta nu mi-a venit în cap... Dar mătuşa Despa răspunse la chemare că a fost despreţuită în casa postelnicului pentru hatârul unui afuirist de neamţ şi că cinstea nu-i iartă de a se mai face încă o dată de râsul lumii.

— Atunci trimite-mă la ea acasă, bădiţă Iorgule, şopti Mihu, prefăcându-se că abia mai poate vorbi de durere.

Iorgu chemă pe vânătorul Focşa şi-i porunci să ia în braţe pe copil şi să-l ducă acasă la mătuşa Despa.

Căsuţa bătrânei fermecătoare se înălţa pe o movilă singuratecă, la ale cărei poale curgeau cu freamăt-monoton undele apei Suceava. în loc de gard, o încungiura din toate părţile o cunună de plopi, ca o ceată de uriaşi supuşi la poruncele misterioasei babe. Edificiul, zidit de vălătuci şi neboit, era aşezat, ca o moară de vânt, pe două bârne groase şi lungi. Acoperemântul casei nu se vedea de loc, ori pentru că era oblu, sau pentru că lipsea de tot, ceea ce ni se pare a fi mai probabil.

Poporul credea că înăntrul movilei s-ar fi aflând cămări tainice, în cari mătuşa Despa păstra odoare nepreţuite şi unde făcea cumplitele sale farmece; dar unul mai cutezător, care s-a fost bizuit a pătrunde în acea groaznică peşteră, s-a înecat în Suceava, ba încă tocmai la mal, încât s-a tăiat oricui pofta de a se gândi măcar să urmeze nenorocitei încercări.

Trei pisice negre se jucau prin odaie.

Mătuşa Despa şedea lângă o fereastră deschisă, fără gratii, şi împletea la ciorapi, aruncând din când în când câte o cătătură dasupra tulburelor ape ale Sucevei. Ea purta un zăbun de tebencă verde, un fel de stofă ce se fabrica pe atunci în Flandra şi era foarte căutată în orientul Europei— şi avu capul descoperit, căci, precum am mai spus, era fecioară şi ţinea mult la simptomele exterioare ale virginităţii sale.

— Bine ai venit! zise mătuşa Despa, văzându-l pe Focşa. Cu ce te-a adus Dumnezeu?

— Bine te-am găsit, mătuşo Despo! Mai întâi, am venit să-ţi mai mulţumesc o dată pentru... ştii pentru ce!

— Vrea să zică, ea te iubeşte acuma?

— E nebună după mine, mătuşo.

— Mă bucur.

— Bunătatea d-tale. Alta, am venit să te rog să vezi pe copilul ăsta bolnav...

— Aşa se poate; dar că eu, tocmai eu să mai calc vreodată pragul postelnicului, ferească-mă Dumnezeu! că doară nu sunt de râsul nemţilor!

— Apoi ce s-a întâmplat nu se mai poate întoarce, mătuşico.

— Ştiu, ştiu bine că vă căiţi acuma, dar lasă!... Ce boala are băieţelul?

— Parcă mi se sfâşie trupul, răspunse Mihu, ţinându-se cu amândouă mânile de mijloc.

— Atunci lasă-l aici la mine până mâine, vere Focşo.

— Nu te temi să rămâi singur? întrebă vânătorul pe Mihu.

— D-apoi de ce să mă tem? răspunse copilul cu mândrie.

— Aşa vine vorba, Mihule..

— Eu nu mă tem de nimic... dar mă doare!

— Voinic băiat şi-a găsit postelnicul! zise zâmbind mătuşa Despa.

— Voinic şi încă prea voinic! Nu ştiu ce mai are şi jupânul postelnic de-i gata să culeagă toţi copiii din drum, măcar că nu-i plac muierile!... Aşadar, îţi sărut mânile, mătuşico şi voi trece mâine dimineaţa.

— Cale bună, vere!

Ieşind Focşa, mătuşa Despa trecu în cămăruţa de alături, aduse o unsoare cenuşie, despuie pe băiat de haine, îl lungi pe masă şi se apucă a-i freca încheiturile oaselor, buiguind din gură următoarea galimatie în versuri;

Purces-a omul mare
Pe drumul mare
Cu toporul mare
La pădurea din pământ.
Nimeni nu l-a văzut,
Nimeni nu l-a auzit,
Numai Maica preacurată
Înaintea-i a ieşit şi l-a întrebat:
— Unde te duci?
La pădurea mare.
— Nu te du la pădurea mare,
Ci te du la Mihu,
Să-i tai toate durerile,
Din cap, din dinţi, din măsele,
Din nas, din ochi, din urechi,
Din fălci, din barbă, din frunte,
Din mâni, din mijloc, din picioare
Şi din tot locul,
Să rămână Mihu curat,
Luminat, făr’ de dureri,
Cum maică-sa l-a născut...

Băiatul răbda operaţiunea, silindu-se în căpuşorul său a născoci modul cum să declare în fine doftoroaiei adevărat-i dorinţă; dar mătuşa Despa îl freca şi-l întindea cu atâta virtute, încât Mihu îşi simţi toate oasele sfărâmate şi începu a ţipa:

— Lasă, mătuşico, că nu mă doare!

— Aşa degrab?

— Apoi nu mă durea nici mai nainte .

Aceste cuvinte avură asupra mătuşii Despei o putere electrică. Copilul îşi bătu Joc de meşteşugul ei. înfuriată, ea îl apucă de păr, îl ridică în sus de pe masă şi apoi, punându-l drept pe picioare, îl întrebă tremurând de mânie:

— Cum ai spus, puşchiule? Nu te durea nici mai nainte? de ce dar venişi la mine?

— Nu te supăra, mătuşico! ascultă cuvintele mele...

— Spune, spune! Aşa că te-a învăţat doftorul neamţ de la curtea domnească?

— Ba nu, mătuşico!

— Ba aşa, blăstematule!

— Să vezi singură... bădiţa Luca...

— Ei bine! ce face bădiţa Luca?

—Vrea să mă omoare, ştiu bine că vrea să mă omoare, căci a văzut că mă iubeşte jupânul, şi se teme ca nu cumva să-mi lase mie toată averea; de aceea vrea să mă omoare; l-am auzit şoptind cu bădiţa Iorgu să mă omoare, şi cu doftorul neamţ...

— Şi cu doftorul, neamţ?

— Da, şi cu doftorul neamţ, l-am auzit şoptind să mă omoare; aşadar, m-am făcut bolnav, ca să te poci vedea pe d-ta şi să te rog...

— Ce vrei de la mine?

— Mai bine eu să omor pe bădiţa Luca decât să mă omoare el pe mine.

— Şi cum să-l omori?

— Dacă me-i ajuta d-ta...

— Eu? cu ce să-ţi ajut?

— Să-mi dai ceva ca să-i pun în mâncare...

— Vrei să-l otrăveşti?

— Aşa se zice? a otrăvi?

Mătuşa Despa s-a înfricoşat de fineţea scelerată a copilului.

— Bine, băiete: eu ţi-oi da otravă, zise ea după un minut de răzgândire şi, ieşind în cunoscuta cămăruţă, adusă o sticlă plină de ceva incolor. Iată, pune aceasta în paharul lui Luca ca să bea cu apă.

— Şi în apă n-are să se cunoască?

— De fel.

Mătuşa Despa îmbrăcă şi reconduse pe Mihu la casa postelnicului; povesti lui Luca tot ce se întâmplase şi-l asigură totodată că

aşa-numita otravă ce o dede băiatului nu este decât apă de izvor fără nici un amestec.

— Vezi, dragul meu, vezi! Voi vă încredeţi în afurisitul de neamţ; dar neamţul oare va face pentru voi una ca asta?

Luca concedie pe mătuşa Despa, dându-i douăzeci de groşi, un bacşiş foarte generos pentru acea epocă, şi zicându-i că nu toţi nemţii sunt răi; apoi chemă pe Mihu.

— Spune să-mi aducă un pahar cu apă rece.

Mihu se răpezi afară cu iuţeala veveriţei şi într-o clipă reveni singur cu un pahar plin cu apă.

— Bea tu pană la jumătate, şi apoi rămăşiţa o voi bea eu zise Luca, uitându-se ţintă în ochii copilului.

— Să beau eu? răspunse Mihu, făcându-se roşu ca dolmănaşul său.

— Da; să bei tu; de ce nu?

— De ce nu! O să beau, măcar că nu mi-e sete, răspunse Mihu, sforţându-se a-şi ascunde turburarea. Luă paharul din mâna lui Luca, îl apropie de buze şi... îl scăpă jos cu o aşa dibăcie, încât oricine ar fi jurat că a căzut din întâmplare.

Capitolul VI

în care se aruncă o vie lumină asupra adevăratului înţeles al institutelor lui Justinian.

— E ciudat, foarte ciudat! zicea părintele chir-popa Sofronie, încrucişând mânile pe piept cu aerul unui mucenic.

— Învaţă-mă, ce să fac? Ce mă sfătuieşti, sfinţia-ta? întreba cu tristeţe Luca. Precum însuţi te-ai încredinţat, nu mai poate fi nici o îndoială despre apucăturele diavoleşti ale acestui băiat, care se pare a fi născut numai pentru omoruri şi faceri de rele. ţi-am spus cum trădase pe hatman, cum îmi întărâtase rana, cum se bizui a mă otrăvi... ei bine?

Părintele Sofronie asculta tânguirile lui Luca clătinând din cap în dreapta şi-n stânga, ca şi când ar fi fost cufundat în răzgândiri foarte adânci.

— Nu cumva să-l ucidem, pentru ca să scăpăm lumea de acest strigoi, care o să sugă sângele aproapelui său?, zise Luca după o pauză.

— Păcat! păcat de moarte! strigă părintele Sofronie, rădicând ochii în sus ca sfinţii de pe icoane.

Să-i îndreptăm năravul prin bătăi? prin cazne?

— Nu se va îndrepta, fiule nu se va îndrepta! Lupu schimbă părul, dar năravul ba.

— Ce-i dară de făcut?

Pentru ca să putem înţelege sfatul ce va ieşi din gura lui chir-popa Sofronie, trebuie să cunoaştem mai întâi caracterul acestui nou personagiu al istoriei noastre.

O oacheşă italiancă, fiia unui nobil sărac şi fudul, înnebuni pe Sperea. Băiatul era frumos şi străin: două mari merite to ochii unei femei. Intriga se începu prin serenade şi se sfârşi prin cursă. Tatăl fetei cerea ca moldoveanul să se facă catolic şi să se cunune. Studentul n-a primit nici una, nici alta: a se lepăda de ortodoxie era a pierde... sufletul?... nu, ci averea părintească; a se cununa era a nu câstiga nimic în cazul cel mai bun; aşadară, el fugi din Padova şi se întoarse în Moldova.

Vornicul Gangur, bătrân de vro optzeci de ani, locuia în Bârlad. Sperea sosi îmbrăcat după moda occidentală cea mai nouă: o beretă cu pene, un spenţeraş strâmt, o manteluţă scurtă, gulerul cămăşii îmflat şi drapat, nădragi traşi pe piele ca şi când n-ar fi etc. Când junele intră în odaia, tătâne-său, vornicul voia să se scoale din jeţ, dar vai! lovirea apoplexiei îl pironi mort cu gura deschisă.

Toată ţara credea că vornicul Gangur a murit de bucuria de a revedea pe unicul său fiu, numai bârlădenii încredinţau că pricina morţii sale au fost hainele cele nemţeşti ale junelui Sperea, lucru nepilduit pănă atunci în cinstitul şi creştinescul oraş al Bârladului.

Oricum să fie, junele Gangur rămase acuma stăpân nemărginit al unei averi colosale. Dar banii nu îndestulau pe viermele măririi, ce-i rodea sufletul. El ştia că a fi boier fie cât de mare, logofăt sau hatman, nu este încă a fi ceva, căci tronul singur era pe atunci tot, iar faţă cu tronul, aproape pe aceeaşi linie, figura... mitropolitul. "Mitropolit, mitropolit cu orice preţ!" şi-a zis dară tânărul Gangur.

Ei bine! el dăruieşte toate moşiele sale monastirii de la Tazlău, şi fostul jurist de la Cracovia, fostul amant din Padova, abia în vrâsta de douăzeci şi cinci de ani, se preface în "chir-popa Sofronie". "Chir-popă" se zicea atunci despre toţi membrii clerului fără deosebire, fie laici, fie seculari.

În scurt timp, junele monah izbuti să dobândească admiraţiunea părinţilor tazloveni prin două mijloace: executând toate greutăţile vieţii monastice cu cea mai mare sfinţenie, întocmai după tipicul Sântului Vasilie; al doilea, fiind totdeauna cel întâi gata — el, boier mare şi cărturar de prin ţări străine... a ajuta şi a învăţa pe fraţi, pe săraci, pe neputincioşi.

chir-popa Sofronie a descris cu amănunte propria sa persoană, şi fiindcă nu putea să-şi spună cugetul pe faţă, el a încheiat zicând: „Aşa-dară, vă sfătuiesc a alege pe preacuviosul părinte Natanail“. Părintele Natanail era un bătrân cu un picior în mormânt, nu ştia nici o limbă străină, nu ieşise niciodată din hotarele Moldovei, era un fiu de opincar; în fine, nu poseda nici una din condiţiunile egumenale cerute în strălucitul cuvânt al chir-popii Sofronie.

Călugării s-au uitat unul la altul şi... au aclamat de stareţ, pe sărmanul Natanail.

Părintele Sofronie pierdu răbdarea, uită ipocrizia, călcă cuviinţa şi strigă în gura mare: „Sunteţi nişte proşti!“

După o asemenea comică demascare, eroul nostru s-a retras la un metoc tazlovean din Suceava.

După mai multe strângeri din umeri, chir-popa Sofronie aţinti pe Luca şi-i zise cu o voce misterioasă:

— Ştii ce să facem?

— Aştept ca sfinţia-ta să mă pui la cale.

— Mai nainte de toate, trebui să nu ne abatem niciodată de la legile dumnezeieşti şi de la legile omeneşti. Ei bine, fiule, pravila împărătească a preaevlaviosului împărat Justinian zice că dreptatea este τό οίχεϊου δίχαιου έχαςτφ υέμειυ.

— Eu nu ştiu greceşte, părinte.

— Aceste cuvinte se tălmăcesc pe româneşte aşa: să dai fiecui ce este al lui.

— Prea bine; dar nu înţeleg ce legătura poate fi între pravila împărătească şi copilul Mihu?

— Ia gândeşte-te bine.

— Ba te rog, părinte, să-mi lămureşti priceperea, căci ştii că eu n-am învăţat multă carte.

Chir-popa Sofronie s-a sculat, a făcut câţiva paşi prin odaie şi se reaşeză în faţa lui Luca,

— Ascultă dară, fiule. Ai auzit că pravila împărătească sună curat: să dai fiecui ce este al lui. Bagă seama: ce este al lui. însă spune-mi, ce este şi poate fi al unui copil adus din codru? Vezi bine, al lui este codrul. Vrea să zică, înţelesul pravilei, în împregiurarea de faţă, se răstălmăceşte aşa: dreptatea este de a da lui Mihu ce e al lui, adică de a-i da codrul.

— De a-i da codrul?

— Fireşte. Postelnicul, aducându-l din codru şi hărăzindu-i o locuinţă în acest palat, voia să-i dea mai mult decât ce avusese, căci un palat e mai mult decât un codru. Băiatul s-a arătat nevrednic de a se bucura de un aşa prisos, după vorba Sântei evanghelie: „Nu vărsareţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, să nu le calce cumva sub picioarele lor şi întorcându-se să nu vă rumpă pre voi“.

A-i ridica viaţa pentru o asemenea vină e nedrept, fiindcă moartea îl va lipsi nu numai de palat, ci chiar de codru, adică de ceea ce avusese mai nainte. Dreptatea ne iartă ca să luăm prisosul, de care nu ştiu a se face vrednic şi prin care poate să ne va-teme pe noi înşine; dreptatea însă nu ne iartă de a-l dezbrăca şi de ce a fost al lui. Mă pricepi, fiule?

— Cu încetul, încep a mă dumeri, părinte.

— Mai pe scurt grăind, trimite-l în codru şi lasă-l acolo, căci aşa se rosteşte în înţelepciunea sa cea mare pravila împărătească:

τό οίχειογ δίηαιογ έχάδτφ γέμειγ.

— Dar în codru copilul va muri de foame, părinte.

— Dumnezeu nu lasă nici pre pasările cerului, zice Sânta Scriptură.

Rămas singur, Luca s-a gândit foarte mult, după obiceiul său, asupra teoriei lui chir-popa Sofronie, şi, măcar că judecata cea sănătoasă îl făcea să ghicească că este o sofismă, pe de altă parte, stegarul trebuia să recunoască ca nu are alt mijloc mai potrivit de a scăpa de periculosul copil.

— Iorgule! zise el cătră gramatic, încalecă ia pe Mihu cu tine, du-l în Codrul Cosminului şi lasă-l acolo.

— Dar ce o să zică postelnicul?

— Lasă pe mine, să-i răspund eu; acest copil nu mai poate rămânea la noi.

— Şi să-l duc tocmai în Codrul Cosminului?

— De acolo l-am luat.

— Dar drumul e lung, primejdios, mai cu seamă pentru cineva singur... Oare nu e totuna orişicare codru?

— Crezi să fie totuna?

— Să-l duc, bunăoară, într un codru de lângă Suceava; să fie numai codru!

— Bine zici; să fie numai codru! Iorgu vroia să iasă.

— Mai aşteaptă! îi strigă Luca. Să iei cu tine un burduf de brânză şi două pâini albe... lasă băiatului... să nu moară de foame pană ce-l va găsi cineva.

Iorgu păşi spre uşă.

— Mai stai încă; să-i laşi şi un urcior cu apă... sau nu! ba da! un urcior ceva mai mare.

— Ai sfârşit?

— Da.

Iorgu puse mâna pe broasca uşii.

— Mai este ceva, Iorgule... nu, nu; poţi să pleci. Zicând astea, Luca ridică ochii spre icoană, făcu o cruce

Şi şopti: "Iartă-mă, Doamne!" Apoi se puse a scri o epistolă cătră postelnic, încheind-o cu cuvintele: "Lucrat-am dupre povaţa prepodobrnicului(preabunului) chir-popa Sofronie."

Partea a II-a

Capitolul I

Care ar fi prea frumos în versuri lungi, ceea ce ne face a-l închina d-lni... Botnărescu

Ştefan cel Mare avea o singură fiie. Ea purta dulcele nume ilustu a reginei care adusese căderea Troiei, şi al împărătesei care a răspândit asupra răsăritului mângâierea creştinătăţii, al Cosânzenei, ideal de frumuseţe în basmele poporului-român... ea se numea „Elena“.

Soarele îi împleti cosiţele din rupturile razelor sale, luna îi dărui albeaţa argintoasei sale lumine, seninul cerului se răsfrânse în azurul ochilor domniţei. Trandafirii au uitat florile surorile, pentru a răsări pe a sa guriţă. Privighetoarea îi dete melodioasa-i voce. Zefirul ce adie în serile de mai, îi împrumută aromatica-i suflare. Iar depărtatul cedru, înălţâdu-se pe culmile Libanului, se tânguia adesea cătră Sântul Dumnezeu: este cineva mai zvelt decât mine!

În 1482 muscalul trimise în Moldova, la curtea lui Ştefan cel Mare pe un sol numit Mihailo Plesceev, ca să-i spună din partea ţarului următoarele vorbe:

— Tu ai o fiie, şi eu am un fiu. Aflu că fiia ta e mândră şi înţeleaptă; despre fiul meu pot zice cu fală, că nimeni nu-l întrece în putere. Popoarele noastre sunt de aceeaşi lege şi ruşii şi moldovenii au primit Sânta Cruce din mânile apostolului Andrei. şi noi şi voi scriem deopotrivă cu buchiile lui Chirilă. Duşmani ai tăi sunt: craiul leşilor şi hanul Crâmului; tot dânşii, îmi sunt duşmani şi mie; de vom fi uniţi, îi strivim sub picioare. Aşadară, mână-n mână să-i cununăm pe copiii noştri.

Mult iubea Ştefan-vodă pe drăgălaşa sa fiie; o iubea cu acea iubire cu care plutitorul, crescut şi înălbit în lupte cu furtunele mării, întâmpină o zi liniştită în adăpostul schelei. Dar şi mai mult iubea Ştefan-vodă frumoasa Moldovă!... El uită toate şi răspunse solului moscovit:

—Iată Elena mea, ia-o!

A greşit eroul Moldovei, însă a greşit pentru că-şi iubea ţara mai pe sus de toate, şi greşelele născute din iubirea ţărei le iartă Dumnezeu în cer, trebui să le ierte şi oamenii pe pământ.

La plecare, Ştefan cel Mare binecuvântează pe fiia sa şi-i zise, dându-i o carte scrisă pe pergamenă cu slove de aur:

— Ia, Eleno, acest letopiseţ, în care sunt spuse vitejeştii fapte ale ţării tale; citeşte-l în orice parte a lumii te va arunca oarba soartă; citeste-l şi adu-ţi aminte că eşti româncă!

Letopiseţul se începea cu aceste cuvinte: „Românii îşi trag viţa din râmlenii cei vechi, iar cine au fost râmlenii cei vechi, o ştie lumea...“.

Frageda Elenă sărută mâna bătrânului tată; ochii domniţei n-au lăcrimat atunci, dar i-a lăcrimat vocea, când zise:

— Mă supun voiei tale!

Şi a plecat......

Ţarul avea o a doua femeie, greaca Sofia Paleologina, şi un fiu din prima căsătorie, Ion cel Tânăr, moştenitor al tronului şi acum bărbat al domniţei Elena.

Sofia născu ţarului un fiu numit Vasilie; Elena născu moştenitorului tronului un fiu numit Dimitrie;

În scurt după aceea moare junele Ion şi, bun sau rău, oricum va fi fost el, fiia lui Ştefan-vodă rămâne văduvă, azvârlită singură într-o ţară străină...!

Moartea lui Ion cel Tânăr a deşteptat întrebarea: cine să fie moştenitor al tronului? copilul Sofiei sau copilul Elenei? Vasilie sau Dimitrie? fiul sau nepotul ţarului?

O soacră greacă şi o noră româncă au dezbinat deodată toată lumea muscălească în două tabere: cei mai mulţi şi cei mai buni ţineau pentru drepturile Elenei, care ştia să placă muscalilor, vorbindu-le în limba lor şi încungiurindu-se totdeauna de pământeni; vreo câţiva însă, o mică ceată, apărau drepturile Sofiei, care era puţin iubită, depărtându-se de societatea muscalilor şi ţinind la curte o mulţime de greci venetici.

Pe când unii ziceau: Dimitrie, ca fiu al lui Ion cel Tânăr, posedă de la tată-său însuşirea de moştenitor al tronului; alţii strigau: un fecior e mai mult decât un nepot al ţarului.

Este cumplit când se luptă bărbaţii; când puterea respinge puterea, când cuvântul răspunde la cuvânt, când francheţa se ia de păr cu franeheţa; dar de trei ori mai cumplită este lupta femeilor, o luptă în care slăbiciunea se zbuciumă a învinge slăbiciunea, ascunzând acul veninului în taina tăcerii sau înfăşurându-l în vorbe de miere şi în fineţa zâmbetului.

Venise atunci la Moscova un evreu din Polonia numit Scaria.

El lăuda legea lui Moise, defăima evangeliul, tăgăduia nemurirea sufletului, respingea Sântele icoane, învăţa a citi în cartea cabalistică faptele viitorului.

Mulţi boieri şi mulţi popi îmbrăţişară în secret teoria jidovului, care vorbea frumos şi ştia să dea greutate frumoaselor sale vorbe.

Sofia se folosi de scandalul evreismului şi şopti ţarului, desmerdându-l sub vălul nopţii, când credea că va fi mai ascultată:

— Stăpâne! noru-ta s-a aruncat în eresul spurcatului Scaria.

Apoi ea învaţă pe greci să răspândească în popor că văduva lui Ion cel Tânăr, fiia lui Ştefan cel Mare; se făcea evreică.

Elena plângea şi tremura. îngenuncheată înaintea icoanei ce-şi adusese din Moldova, domniţa cu focul inocinţei se ruga născătoarei de Dumnezeu în sonora limbă româna. Cerul ascultă ruga. Fiul grecei, ambiţiosul, Vasilie, perdu răbdarea, de a mai adăsta pană ce ţarului îi va veni gustul de a alege în fine între el şi Dimitrie, fiul româncei. Pe de o parte Sofia, aduna la sine în toate nopţile o mulţime de babe vrăjitoaie pentra a face farmece contra duşmanilor; pe de alta, vreo câţiva boieri îndemnară pe Vasilie a da otravă lui Dimitrie şi a se răscula împotriva ţarului.

Straşnicul Ion III află uneltirile muierii şi ale fiului său pe conjuraţii boieri îi decapitează, le taie mâinile şi picioarele, îi aruncă prin temniţe şi groape; pe fermecătorese le îneacă; Sofiei îi porunceşte de a nu mai apare înaintea ochilor săi; pe Vasilie îl pune sub strajă. Elena triumfă dăruindu-i o preţioasă cruce cu lanţ de aur şi un brâu presărat cu petre scumpe.

Acea zi, frumoasă-pentru gloria sângelui român, se întâmplă în 4 februariu 1498;

Când ştirea ajunse la Ştefan-vodă, el făcu o vânătoare domnească pentru bucuria boierilor şi porunci a se da poporului vin domnesc ca să se veselească.

Dar nu dormea vicleana greacă, ci ca tigrul care, pitulat în vânzătoarea umbră a tufelor, cu ghiarele pe jumătate ieşite, cu ochii aprinşi de setea sângelui. cu gura gata a sfâşia, ocheşte căprioara fără ştire şi apoi se aruncă... aşa Sofia o pândea pe Elena.

N-a trecut un an deplin, şi iată că Sofia cu fiul său recâştigară nestatornica milă a ţarului; au mai trecut la mijloc ceva ca doi ani, şi iată că Elena cu sărmanul Dimitrie s-au văzut întemniţaţi sub cea mai aspră priveghiare.

Niciodată nimeni n-a ştiut să spună care a fost vina nenorocitei odrasle a lui Ştefan cel Mare.

În 1502 ţarul zise solilor hanului tătăresc: "Am închis pe noru-mea şi pe nepotul meu pentru că aşa mi-a plăcut mie"...

Sofia triumfa.

În 1504 a venit vestea la Ştefan-vodă că fiia sa se stinge cu încetul, ca licurânda lumină a candelei, în neagra închisoare.

Bătrânul domn făcu o cruce, se ghâdi şi zise: "Datoria firească a părinţilor este de a muri înainte de copii".

De atunci el nu s-a mai sculat din pat.

Capitolul II

Din care se vede cât de rău este de a repeta o singura frază de două ori.

Dacă vi s-ar fi întâmplat a trece pe stradele Sucevei în ziua de l iuli 1504, aţi fi crezut că vă aflaţi în acea urbe fermecată din basm, unde prin răutatea Satanei împietriră până şi corbii de pe arburi, până şi apele din izvoare, până şi bucatele de pe frigări, astfel că ochii în zadar căutau giur împregiur o suflare de fiinţă vie.

Şi cu toate astea, Suceava, departe de a semăna cu Sodoma şi Gomora, se deosebea prin o religiozitate aşa de mare, încât număra în sânul său 400 de biserici şi bisericuţe. De ce dară milostivul Dumnezeu a lipsit-o deodată de acea una sută mii de făpturi umane, cari cu câteva ore înainte împestriţau toate pieţele, toate uliţele, toate unghiurile acestei măreţe capitale?

Dar nu! sucevenii n-au pierit; cel puţin n-a pierit unul din ei, căci-iată arătându-se la o răspântie şi alergând în goana calului... cine? Cunoscutul nostru vânător Focşa, aprinsul admirator al mătuşii Despei şi în genere al tuturor minunilor pe faţa pământului, care acuma, străbătând pustiitele strade ale Sucevei, avea el însuşi aerul de a fi o minune.

De-l veţi întreba: încotro fugi, vere Focşo? el nu va răspunde, el nu se va opri, el nu va întânapina la chestiunea d-voastre măcar prin o cătătură... El fuge, fuge, fuge, şi numai din timp în timp îşi apasă pe ceafă, când cu dreapta, când cu stânga, cuşma ce ameninţa la tot pasul a cădea, speriindu-se şi ea de o fugă atât de furioasă. dentăi din dosul târnei, apoi, luându-se aceasta, ostaşii se retrăgeau şi reânoiau apărarea din dosul cetăţuii; ba încă şi după cuprinderea cetăţuii era cu putinţă de a mai rencepe lupta dinântrul palatului, zidit din piatră pătrată, cu turnuleţe la flancuri, cu uşe ferecate şi cu gratie de fier.

Aici, ca prin vărguţa magică, spectacolul se schimbă cu desăvârşire. Nu numai străzille din giurul palatului sunt ticsite de oameni, bărbaţi, femei, tineri, bătrâni, copii, dar până şi pe ziduri, pe porţi, pe case, pe copaci nu vezi decâi mii de figure ticsite, de toate vârstele, de toate sexurile, de toate condiţiunile, între cari puteţi observa un singur punct de asemănare: ochii tuturora, fără deosebire, sunt aţintaţi asupra locuinţei domneşti.

Din înmiitele gure ale acestei uriaşe gloate nu auziţi o vorbă, un cuvânt, un son din care să puteţi ghici cauza fenomenului, să aflaţi împregiurarea ce întrunise atâtea inime bătânde. în loc de fraze lămurite, ascultaţi numai un ciudat murmur, asemenea freamătului undelor, care nu lasă a recunoaşte sunetul, fiecărui val în parte; ascultaţi o stranie bombănire, care în tot minutul creşte sau scade în diapazon devine zgomotoasă, sau se pogoară la misterul şoaptei, şi din care nu puteţi înţelege nimic.

Vânătorul Focşa îşi făcu drum printre compactele şiruri ale poporului, adresând în dreapta şi-n stânga laconica întrebare:

râzând.

legat la inelul de aur.

Să lăsăm gloatele şi pe Focşa înaintea pânzei, să lăsăm pe bucepalul lui Arbure în curtea palatului şi să intrăm o dată cu însuşi hatmanul în dormitorul lui Ştefan cel Mare unde se va limpezi cauza subitei pustiiri a stradelor Sucevei, neobicinuita alergare a vânătorului şi curioasa îmbulzire în jurul Dealului lui vodă.

Pe un pat de abanos fără ornamente, era culcat marele Ştefan, galben, slab, cu ochii înfundaţi şi cari străluceau acum cu un foc mai învăpăiat ca razele unui soare ce apune înaintea patului sta în genuchi tânărul Bogdan-vodă, cu lata ascunsă în mâni. La căpătâiul domnului şedea pe scaun mitropolitul Teoctist, bătrân gârbovit de ani, care purta de o jumătate de secol cârja păstoriei. Din dosul ierarhului stau în picioare vlădici şi egumeni. Restul odăii era cuprins de fruntaşii boierimii, cătră cari se aplică cuvintele cântecului poporan despre Ştefan-vodă:

Casa-i plină de boieri,

Viteji mari cu mari averi,

Hatmmani toţi şi vistieri!

Când uşierii au deschis uşa şi au lăsat să intre hatmanul Arbure, Ştefan cel Mare se împărtăşise deja din mânile mitropolitului şi, aşteptând cu răbdare şi linişte momentul suprem cu o voce stinsă şi tărăgănată, al cărei timbru avea ceva profetic, da fiului şi supuşilor săi poveţe de domn şi de părinte.

— Tu, fiule Bogdane, şi voi, credincioşilor mei boieri şi însoţitori, cari aţi împărţit cu mine toate izbândele mele, iată-mă plătind datoria de obşte a firi omeneşti.

Vâlfa trecutei vieţi mi se pare acuma ca umbra ce se pierde cu apropiarea serii.

Moartea stă în uşă. S-a sfârşit pentru totdeauna călătoria omului muritor, târârea viermelui...

Dar nu mă sperie aceasta, căci ştiu bine că însăşi ziua naşterii unui om este cel dentăi pas spre mormânt...

Ceea ce mă îngrijeşte, ceea ce-mi sfâşie cugetul este că vă ameninţă ghearele nemilostivului păgân, însetat de sânge creştinesc.

Prin armele şi vicleniele sale, el înghiţi cea mai mare parte a ţării Ungureşti, supuse cu puterea Crâmul, care nu cunoscuse pană atunci nici un stăpân străin, cuprinse Basarabia, înjugă pe munteni... Credeţi, oare, că el va cruţa sărmana Moldova, aceea care este ca o poartă a împărăţiei sale, aceea care a cutezat să-l despreţuiască şi în a cării inimă a răzbătut el totuşi, luându-ne Cetatea-Albă şi Chilia? Unde va fi sprijinul vostru şi nădejdea voastră, când va suna ceasul de nevoie.

Ungurii s-au aruncat ei înşii în obedele păgânului. Nemţii se ceartă ei între ei... Muscalii...

Aci vocea muribundului erou tremură ca o coardă ce se rumpe. El tăcu, închise ochii, un incarnat acoperi obrajii săi veştejiţi, buzele-i se mişcau convulsiv, ca şi când vorbeau cu o fiinţă nevăzută.

Boierii au înaintat spre patul domnului, crezând că şi-a dat sufletul... dar Ştefan avu puterea de a învinge coşmarul ce-l ameţise şi, revenind în sine, urmă mai departe:

— Precum vedeţi, fiule şi fraţilor, nu este cine să va ajute când va fi sosit greul ispitei.

Aşadară ascultaţi sfatul ce vă dă bătrânul vostru domn şi părinte, cu care izbutirăţi a birui atâtea mii de necazuri... Cercaţi a îmblânzi sălbateca fiară prin o supunere de bunăvoie: liniştita apă stinge urgia focului...

Cereţi să va lase a vă cârmui după legile voastre, a trai cu obiceiurile voastre, a vorbi în limba voastră...

Cereţi să nu se atingă de credinţele şi slobozeniile ţării...

Cereţi să vă apere împotriva duşmanilor voştri...

Pentru toate astea, plătiţi-i o dare pe an, ajutaţi-l în războaiele lui...

Bar dacă, ferească Dumnezeu, păgânul nu va primi o aşa tocmeală, dacă el va voi cumva să vă calce sfintele drepturi strămoşeşti, atunci...

Atunci mai bine să muriţi cu sabia în mână decât să priviţi robia Moldovei!...

Ştefan-vodă încetă, aruncă o cătătură asupra adunării şi zise:

— Am vorbit de soarta ţării; voi vorbi acum de păcătosul meu suflet...

— Vă rog, iubiţilor mei fraţi, de a mă ierta pentru nedreptăţile ce le-aţi suferit de la mine...

Ochii lui vodă s-au oprit asupra hatmanului Arbure.

— Apropie-te, hatmane... sunt greşit înaintea ta... Batrânul hatman se inundă în lacrimi, se aruncă în genunchi şi, apucând mâna domnului, strigă sărutând-o:

— Iartă-mă pe mine, pe mine iartă-mă stăpâne!

— Ba să mă ierţi tu pe mine, fratele meu.

— Dă-mi dară voie, măria-ta, dă-mi voie de a stărui, de a stărui ca să mă ierţi nu numai pe mine, nu numai pe mine, stăpâne, nu numai pe mine, ci încă pe o altă credincioasa slugă a ta, foarte credincioasă slugă...

— Spune, Arbure...

— Ştii, măria-ta, îţi aduci aminte, măria-ta, de nenorocitul, de mult nenorocitul postelnic şarpe...

Vodă nu-l mai auzea: se părea adormit.

Capitolul III

Foarte încurcat, fiind foarte revoluţionar...

Pentru a înţelege starea de lucruri în care Moldova fu aruncată deocamdată prin agonia lui Ştefan cel Mare, trebuie mai nainte de toate să limpezim chestiunea succesiunii domnilor după vechiul nostru „obicei al pământului“.

Este învederat că, pe baza unei atari constituţiuni, fiecare moarte de domn trebuia să fie simptomul unei turburări din partea poporului de jos — care se încerca a dobândi şi el o acţiune în alegerea stăpânilor — şi din partea pretendenţilor, la cari intrigau pe lângă aristocraţi, zicându-se a fi os de domn.

Chiar înainte de a muri Ştefan-vodă, două răscoale se declarară la două capete ale Sucevei: răscoala dentăi, în Mahalaua Măcelarilor, era condusă de mătuşa Despa; cea de al doilea, pe Podul Saşilor, de cătră stolnicul Petru Rareş, bastard al principelui.

Dacă mătuşa Despa avea o ură pentru cineva, apoi, precum văzurăm, numai pentru doftorul domnesc, talianul Geronimo da Cesena.

Când vânătorul Focşa îi aduse din fugă vestea despre moartea lui vodă, descriindu-i cum sufletul domnesc ieşi prin un horn al palatului în forma de fum albui, ea strigă: „L-a otrăvit neamţul!“ .

La vale de aşa-numita movilă a mătuşii Despei se trăgea d-a lungul râulul un şir de căsuţe, în cari locuiau mesniţii sau măcelarii, profesiunea ce o puteau exercita atunci numai românii; iar dintre toate acele căsuţe, cea mai frumuşică, cu stâlpi roşii şi cu obloane verzi, era a starostelui meşter Belibousin-Crăciun.

Mătuşa Despa alergă în uliţă să povestească descoperirea sa vecinilor, şi peste o oră, vro două sute de măcelari, cu steagul breslei, cu pestelce la brâu, cu cuţite şi topoare în mâni, având în fruntea lor pe starostele întovărăşit de vicleana doftoroaie, cutreierau stradele Sucevei, răcnind: „Moarte neamţului!“

Cu cât înainta procesiunea lor, cu atâta creştea numărul. Ungurii cojocari, vecini cu Mahalaua Măcelarilor rădicară şi ei steagul; apoi urmară mai mulţi băieţi de pe la crame, adecă prăvălie, slugi boiereşti, ştrengari şi alţii, încât în curând ceata se urcă la o cifră aproape de o mie de duşmani ai nenorocitului medic.

Pe când mătuşa Despa, ca un general priceput, explica pe drum armatei sale nelegiuirile vrăjmaşului, vânătorul Focşa intră în palatul postelnicului şarpe şi, după mai multe căutări, găsi pe Luca în grădină, lungit pe iarbă sub umbra unui arbore, ascultând pe Iorgu care-i citea dintr-un manuscript slavonesc întitulat Aici se începe paralipomenonul lui Zonara...

Grămăticul citea:

„Cade-ni-se nu din cărţi a ne lumina, ci din curăţenia minţii celei limpezite de cătră duhul dumnezeiesc; şi precum cărţile cu cerneala se scriu, aşa inima noastră cată cu duhul lui Dumnezeu scrisă a fi...“

În acest moment Focşa intră, sau, mai bine, năvăli în grădină, strigând:

— A murit vodă!

— Cine ţi-a spus-o? întrebă Luca cu linişte, lăsând cartea la o parte şi sculându-se în picioare.

— Cine mi-a spus-o! Mă mir cum de n-o ştii d-ta, după ce o ştie tot târgul!... ş-apoi uită-te — adause el arătând printre crengele copacilor spre poartă — uită-te, toate slugele abia acum se întorc de la Dealul lui Vodă, nici una nu rămăsese acasă...

— Cum de-i lăsase vornicul curţii să iasă fără ştirea mea?

— Ba chiar vornicul a fost cu dânsii. Des-demineaţă trecu pe uliţă un aprod domnesc trimis să cheme pe toţi boierii la palat şi ne spuse că adecă vodă moare; pe dată toate slugele au şi pornit în fuga mare la Dealul lui Vodă, eu singur mai rămăsei, gândindu-mă a cere voie, dar...

— Şi ce aţi văzut la Dealul lui Vodă?

— Văzurăm ieşind din palat mai mulţi boieri cu oamenii lor şi am auzit de la unii că vodă a şi murit; atunci mă grăbii a mă întoarce acasă, dar pe drum m-am abătut pe la mătuşa Despa şi ce să vezi?!

— Ce?

— Îmi spuse că doftorul neamţ este acela care a otrăvit pe vodă.

— Ţi-a spus-o ea?

— Chiar ea mi-a spus-o.

— Iorgule!

— Ce să facem acum, bădiţă! Ne-a murit bunul şi viteazul nostru domn!

— Doftorul se află într-o mare primejdie.

— Doftorul?

— El mi-a scăpat viaţa, şi eu sunt dator de a scăpa pe a lui.

— Nu te înţeleg, bădiţă.

— Mă vei înţelege îndată... Spune Focşo, să se înarmeze şi să încalece Faur, Balea, Gagul, Dobrotă, Caplea, Pancea, Mogoş şi Ursul; să ia scuturi, săbii şi suliţe; tu, Iorgule, vei merge cu mine; iar tu, Focşo, aleargă la vel-armaş de-i spune că poporul năvăleşte asupra casei doftorului...

— Poporul năvăleşte? De unde o ştii d-ta?

— Aşa să-i spui... iute!

Abia Luca şi cei nouă însoţitori ai săi zburară călări din curtea palatului, cum îndată chir-popa Sofronie ieşi din apartamentul său, ţinând subsuori o lungă scândură albă; un ucenic, îmbrăcat călugăreşte, ducea după sânţia-sa o scară, cu ajutorul căriia scândura fu aşezată şi legată deasupra arcadei porţii; pe scândură se citeau, scrise cu litere mari, una lângă alta, următoarele trei inscripţiuni, greacă, slavonă şi română:

Ο ευ αμαρτωλοις αμαρτωλοις Σωφρουηος ιερομουαχος Γαυγονρ λεγει ξητω Βογδαυ βοεβοδας...

Iz greşnih naigreşnii cerneţ Sofronie Gunşţur recè: da zdravstvuiet Bogdan voivoda...

Dintre păcătoşi mai păcătosul călugăr Sofronie Gangur zice: „Să trăiască Bogdan-voievod“... Chir-popa Sofronie se retrase apoi cu o patriotică smerenie, zicând în gândul său: „Un mare pas spre Mitropolie!“

Pe când astea se petreceau în palatul postelnicului şarpe, pe Podul Saşilor, o democraţie desculţă făcea după modul său alegerea de domn al ţării. O gloată de pescari, de ţărani, de robi ţigani şi tătari, de precupeţi, de grădinari, bărbaţi şi femei zbierau cât le lua gura:

— Întru mulţi ani să domnească Petru-vodă!

— La palat! După mine, fraţilor! striga un june de vro patrusprezece ani, nalt, frumos, cu o figură măreaţă şi descinsă, care se părea menită pentru domnie.

Însă nu mult timp zâmbi junelui pretendinte perspectiva tronului. La capătul podului îl întâmpină o numeroasă ceată sub povăţuirea armaşului Fliondur.

— Lăsaţi jos armele! strigă acesta, rădicind în sus măciuca, măcar că mai toţi partizanii bastardului în loc, de arme nu aveau decât ciomege şi pietre.

Rareş, ţinând mâna pe pumnar, aborda pe Fliondur:

—Jupâne armaşe, ajută-mi şi te voi face vel-vornic de ţara-de-Jos.

Fliondur voi a pune mâna pe îndrăzneţul june, dar acesta repede îi dete o palmă şi, fâcând apoi o săritură îndărăt, dispăru în mulţimea poporului.

— Ţineţi-l! ţineţi-l! striga armaşul, înflăcărat de furie şi de ruşine. Poporul râdea.

— Ucideţi-i! urmă Fliondur cătră ceata sa; ucideţi-i de tot! ucideţi-i pe blestemaţii ăştia, pe mojici ăştia!

Poporul începu a fugi.

Deodată, din partea în care se afla ceata armaşului, apăru călare vânatorul Focşa şi, apropiindu-se de Fliondur, îi zise:

— Răscoală lângă casa doftorului domnesc!

Fliondur trimise trei cetaşi cu porunca de a se închide toate porţile oraşului, ca nimeni să nu iasă, şi apoi purcese cu toţii spre locuinţa doftorului.

Liniştea a devenit însă perfectă numai atunci când Fliondur a declarat „pe cinste“ că Ştefan-vodă n-a murit încă.

Să ne-ntoarcem la Petru Rareş.

După neisprava negociaţiunii sale cu Fliondur, el alergă spre Poarta ungurească. Vă aduceţi aminte că în direcţiunea acelei porţi se afla casa postelnicului şarpe. Ajungând la ea, Petru văzu inscripţiunile cele ultradevotate ale lui chir popa Sofronie.

„Aici se cinsteşte numele lui Bogdan — Îşi zise el zâmbind— şi prin urmare aici nimeni n-o să mă caute; voi adăsta ascuns până la noapte. Poarta ungurească e aproape...“

Cugetând astfel, Petru intră în curtea palatului; se furişă în grădină şi se pitulă în tufe.

Peste a jumătate de oră, Luca reveni cu oamenii săi şi cu doftorul Geronimo.

După ce puse la cale toate trebile casei, încredinţând pe cei răniţi în sarcina italianului, el îşi aduse aminte că a uitat în grădină preţiosul manuscript al lui Zonara.

Dar închipuiţi-vă mirarea sa când zări, înaintând spre el dintre crengi, pe bastardul lui Ştefan cel Mare.

— D-ta, stolnice, aici?...

— Eu, Luca, răspunse bastardul, întinzându-i mâna cu o nobilă francheţă; nu voiam a mă ascunde, căci te văzui intrând pe tine, şi te cunosc cine eşti...

— Dai ce te-a adus?...

— Scapă-mi viaţa!

Ţi-o scap, stolnice... vino după mine, adause Luca, conducând pe Rareş la o uşă din fundul grădinii.

În seara acelei zile, crainicii, adecă heralzii domneşti, înştiinţară poporul cu sonul trâmbiţelor că a doua zi de dimineaţă au a se aduna la Câmpul Dreptăţii pentru alegerea unui nou domn...

Capitolul IV

în care cei vii se încurcă şi un mort vine să-i descurce.

Zăcând pe patul morţii, Ştefan cel Mare pusese pe cler şi pe boieri să-i jure că primesc de domn pe fiul său Bogdan; pentru a se asigura apoi contra nestatorniciei aristocraţilor, bătrânul vodă chemă pe toţi curtenii săi — copii de casă, aprozi, paici, postelnicei etc. — şi-i făcu să declare că vor apăra domnia lui Bogdan contra oricui.

„Jurăm — ziseră tinerii curteni, cu o mână pe Evanghelie şi cealaltă pe sabie— jurăm pe Dumnezeu, pe Maica Precista, pe apă, pe pământ, pe foc, pe văzduh, pe pâne, pe vin, pe paloşele noastre...“

Astfel era jurământul militar pe atunci;

Şi, în adevăr, Ştefan-vodă era silit să ia toate precauţiunile putincioase, căci, deşi fiu de domn, ba încă de cel mai ilustru domn al României, deşi brav şi inteligent totuşi, junele Bogdan, după legile ţării, nu avea dreptul de a se urca pe tronul Moldovei... De ce?

Bogdan-vodă era un bărbat frumos şi bine făcut; avea o statură de mijloc, o talie subţire şi un mers graţios; avea o pieliţă foarte albă, păr negru unduios, sprâncene arcate, musteţi elegante, o bărbuţă creaţă, un nas delicat... dar cu toate acestea îi strica un lucru de nimica: ochii încrucişaţi, din a cărora cauză poporul îl numea „Bogdan cel orb“ sau „Bogdan cel grozav“.

În alte ţări, istoria ne arată regi şchiopi ca Vladislav al Poloniei, regi cocoşaţi ca Richard al Angliei, regi chiori ca Ludovic al Boemiei... Numai la români cel mai mic defect fizic dezmoştenea pe un fiu de domn de drepturile sale la coroană.

Străbunii noştri întreceau chiar pe vechii elini în adoraţiunea frumuseţii plastice. Principii lor, mai întâi de toate, se cerea a fi mândri. Această curioasă lege se baza pe o observaţiune foarte veche, pe care o găsim deja în antica literatură sanscrită, în drama Mricişacati, scrisă înainte de naşterea lui Crist, un judecător zice: „De pe figură vă puteţi face o idee asupra caracterului nu numai unui om, ci în fildeş, în cal, în juncă; când forma e perfectă, inima nu poate a nu fi bună“.

Dar cusurul ocular al lui Bogdan-vodă avea pentru români o însemnătate şi mai mare decât oricare alt cusur fizic, ochii încrucişaţi fiind dezaprobaţi prin însuşi textul Sântei Scripture, când evanghelistul Luca zice în capul al Xl-lea: „Lumina trupului este ochiul; deci, de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat, iară dacă va fi rău, şi trupul tău e întunecat“.

Această tristă împrejurare şi, mai cu seamă, revolta poporului de jos pentru Petru Rareş, descrisă în capul precedent, probară lui Bogdan-vodă necesitatea de a lua şi el măsuri extraordinare, afară de jurământul boierilor şi curtenilor. Aşadară, tânărul principe, pe când tată-său zăcea în amorţire, pe de o parte trimise pe crainici de a anunţa pentru a doua zi libera alegere a domnului, iară pe de alta chemă la palat pe neobositul vel-armaş Fliondur.

— Spune-mi, armaşe, pe cine cunoşti tu a fi mai împotrivnic domniei mele?

— Şoltuzul Bejan...

— Unu.

— Starostele Belibou-sin-Crăciun...

— Doi.

— Mătuşa Despa...

— Las-o la o parte, că nu mi-e teamă de muieri.

— Mai mulţi dintre ungurii cojocari...

— Bine; dar de cel mai mare duşman al meu, de Rareş, nici că aduci vorba?

— S-a făcut nevăzut, măria-ta.

— Să mi-l scoţi din gura iadului, auzi! că-mi răspunzi cu capul... Mai în sfirşit — urmă Bogdan mai liniştit — pune mâna pe cine singur ştii şi-l bagă legat în turnul cel roşu, ca nu cumva să clocească mâine vreo zarvă.

— Ar fi bine— zise Fliondur — ar fi bine să dăm norodului o... o... o pildă.

— Ce vrei să zici cu pilda?

— Ar fi bine... vro câteva ţepe.

— Aşezate tocmai în calea poporului? hm?

— M-ai ghicit, stăpâne!

— Bun gând ai avut, zău! Ia dară de prin închisori trei jidovi, trei armeni, trei ţigani şi trei tătari, peste tot doisprezece, şi înţeapă-i, ca să fie, cum zici, o pildă.

Flionur sărută poala hainei lui Bogdan-vodă şi ieşi. în uşă el se ciocni cu vel-logofătul, faimosul Ioan Tăut.

— Ce veşti, părinte logofete? întrebă vodă.

— Să fie măria-ta sănătos!

— Zi tot înainte.

— Viu ca să-ţi prevestesc măriei-tale o sminteală oarecare pentru ziua de mâine.

— Ai zis: sminteală?

— Din ţinutul Fălciului s-a întâmplat a fi acum în Suceava numai părcălabul Costea.

— Ş-apoi?

— Apoi nu prea vine la socoteală, pare-mi-se, că un singur om să te aleagă domn pe măria-ta în numele tuturor ţinutaşilor.

— Îţi place a glumi, părinte logofete; ia alţi oameni de prin alte ţinuturi, de pe unde sunt mai mulţi, şi aşază-i sub steagul pârcălabului Costea, ca şi când ar fi veniţi şi ei tot din ţinutul Fălciului. Nu se va băga de seamă...

— Aşa îmi porunceşte măria-ta?

— Aşa îţi porunceşte domnia-noastră...

După ce boierii şi curtenii jurară lui Bogdan-vodă, după ce Petru Rareş dispăru din luptă, după ce capii opoziţiunii erau întemniţaţi, iară cei rămaşi se îngrozeau privind o duzină de fiinţe umane înţepate... ei bine poporului tot încă nu-i venea a crede că domnul ce

Şi-l va alege în Câmpul Dreptăţii nu va fi ales potrivit obiceiului, cu voia tuturor locuitorilor ţarii, după expresiunea cronicarului Ureche,

Câmpul Dreptatea, numit aşa pentru că acolo se făceau dreptăţile naţionale cele mari, alegerea domnilor, hotărârile de război şi de pace etc. — prezintă un lung cuadrat de verdeaţă, mărginit prin o întinsă terasă naturală în formă de amfiteatru.

La mijlocul terasei se întindea acum un cort, pe care-l putem desena cu chiar cuvintele cântecului poporan:

Nalţă-s-un cort de covor,
Un cort mare şi rotat,
Mult e mândru, nărămzat.
De ţăruşi de-argint legat .
Cu sveri albe de mătasă...

La uşa cortului, un comis ţinea de căpăstru un cal turcesc negru pintenog, atât de frumos, încât privind la el nu-ţi mai venea să admiri şeaua, buzduganul, frâul, scările strălucinde de aur, de argint, de pietre scumpe.

La dreapta cortului sta înşirat clerul cu steagurile fâlfâinde din cari cel mai măreţ era Sân George, al Eparhiei Sucevene, având în frunte pe caducul mitropolit Teoctist, sprijinit pe braţele a doi arhidiaconi; apoi episcopi şi arhimândriţi, toţi investiţi în odăjdii bisericeşti preţioase de camhă după cum se numea o grea stofă, de mătasă de proveninţă orientală.

La poalele terasei ca un zid viu, şerpuiau vătăşiele curtenilor: aprozii cu cabaniţe cu jderi şi cu vulpi, paicii cu brâie, pumnare şi lănci de argint, panţirii cu zale şi coifuri poleite şi alţii.

Pe spaţiosul şes lungit în faţa terasei erau tăbărâte treizieci de steaguri mari cu stemele celor treizeci de districte, în cari se împărţea atunci Moldova. în giurul fiecăruia vedeai grămădiţi boieri şi curteni de ţară sau ţinutaşi, iar în fruntea lor câte un pârcălab, adecă cap militar şi civil al districtului.

Din dosul acestor cete se zăreau ca o umbră breslele neguţătorilor, posomorâte, fără pompă, fără culori deschise, fără splendoarea, armelor. Fiecare breaslă avea un steag deosebit şi era condusă de cătră un staroste.

În fine, la spatele breslelor bâzâiau, nedisciplinate şi neuniformate, gloatele poporului de jos.

După ce mitropolitul citi rugăciunile după obicei, în adânca tăcere a norodului îngenucheat şi cu capetele plecate, vel-logofătul ţinu următorul scurt cuvânt:

A căzut stâlpul ţării, fraţilor! A biruit moartea pe nebiruitul nostru domn şi stăpân, cu care infrânserăm toate liftele de prin prejur. ţara are nevoie de un nou razim. Sunteţi adunaţi aici fraţilor, pentru ca să ne alegem cu toţii un ospodar şi voievod după voia şi placul nostru, fără silă sau viclenie. Aşadar...

Aci Tăut se opri, ocoli cu ochii săi de şoim toată circumferinţa câmpului, rădică vocea şi strigă:

— Aşadar, întru mulţi ani de la Dumnezeu, să trăiască Bogdan-vodă!

Dar în acelaşi moment trei voci mai sonore au răsunat la spatele bătrânului logofăt:

— Să trăiască, Petru-vodă!

Boierii şi clerul, nemaiştiind pe cine să aclame de domn, tăcură. Dintre curteni, unii au strigat: „Bogdan-vodăl“ alţii: „Petru-vodă! “

Ţinutaşii repeţiră: „Să trăiască Petru-vodă! “ Breslele repeţiră: „Să trăiască Petru-vodă! “ Gloatele repeţiră:

„Să trăiască Petru-vodă!“ închipuiţi-vă critica poziţiune a lui Bogdan, care se afla în strălucitul cort din mijlocul terasei, aşteptând cu nerăbdare momentul de a ieşi radios dinaintea poporului.

Deodată s-a răspândit o rumoare:’ „Mortul! Mortul!“ Mulţi făceau cu spaimă cruci peste cruci şi se precipitau în lături denaintea grozavei apariţiuni. Pe un pat, dus de patru curteni, înainta spre terasă Ştefan cel Mare.

La dreapta şi la stânga mergea câte un călău, îmbrăcat în roşu, ţinând o secure într-o mână şi o capră de tăiat lemne în cealaltă.

Capitolul V

în care se demonstră „libertate electorală“ aşa după cum s-a practicat în toţi timpii.

Ştiţi că, tocmai în momentul când hatmanul Arbure cerea graţie pentru postelnicul şarpe, Ştefan-vodă adormise.

Acest somn, precursor al agoniei, a durat optsprezece ore.

Un mare zgomot într-o cameră învecinată a deşteptat pe muribundul erou.

— Ce este? întrebă el cu un glas ce abia se auzea.

Nimeni nu-i răspunse. Zgomotul creştea din ce în ce mai mult.

— Trebuie să-l deşteptaţi! Trebuie! strigă o voce furioasă.

— Ce este? repetă Ştefan destul de tare.

O uşă s-a deschis cu violenţă, şi pe prag apăru un tânăr boier de o statură colosală, pe care curtenii, reţinându-l de braţe şi de liaine, în zadar se zbuciumau să-l oprească.

— Eşti tu, Barbovski? Intră... Lăsaţi-l...

Curtenii s-au retras. Cutezătorul june se apropie de pat, îngenuche, sărută mâna cea rece a lui vodă şi murmură cu capul plecat:

— Stăpâne! Peste un ceas, cel mult un ceas, Bogdan-vodă va fi dat jos şi poate chiar...

Ştefan s-a rădicat cu iuţeală, ca şi când ar fi încă plin de viaţă.

— Răsturnat? Cum? Unde? De cine?...

— Patru boieri, măria-ta, s-au hotărât astăzi, acum, pe Câmpul Dreptăţii, a striga: „Să trăiască Petru-vodă!“ Aceşti patru boieri sunt Ieremia Hudici, Filip Dajbogă, Gavrilă-Bucium şi... şi eu. Pe mine m-a biruit remuşcarea cugetului şi-i trădez pe tovarăşii mei. Fă ce ştii, stăpâne!...

Barbovski se sculă şi scoase din brâu un pumnar.

— Dar nici mişelul trădător nu trebui să trăiască!... Zicând aceasta, el îşi înfipse în inimă sâmceaua pumnarului şi căzu jos.

Era ca un trunchi de brad izbit de trăsnet. Auzind zgomotul, vro şase curteni intrară în odaie.

— Tu, Cujbă, adu îndată pe doftor să caute pe acest boier...

Unul din curteni se închină şi plecă.

— Tu, Păliţă, cheamă călăii...

Un al doilea curtean făcu ca şi cel dentăi.

— Voi — adause vodă cătră ceilalţi patru — rădicaţi patul şi duceţi-mă la Dreptate.

Ştefan se părea transfigurat. Ochii săi, stinşi cu câteva minute înainte, străluceau acum cu o văpaie teribilă. Vocea-i luă un timbru limpede şi pătrunzător. Mişcările-i erau energice.

Iată în ce mod neaşteptata apariţiune a „mortului“ înspăimântă poporul adunat pe Câmpul Dreptăţii.

Curtenii au dus şi au aşezat patul pe terasă, în apropiarea mitropolitului.

Ştefan rădică capul de pe perină, se răzimă cu o mână pe umărul unuia dintre curteni, privi liniştit impregiur şi zise cu un glas sumbru:

Ieremia Hudici! Filip Dajbogă! Gavrilă Bucium!!.. Tei boieri, palizi de groază, ieşiră din şirurile celorlalţi, oprindu-se la o distanţă.

—Apropiaţi-vă!

Boierii au înaintat şi s-au aruncat în genunchi:

— Iertare! Iertare, stăpâne!

— Aşezaţi caprele voastre şi ţineţi securile gata, zise Ştefan cătră călăi.

O tăcere-de mormânt domnea pe toată întinderea câmpului, fără să se auză o singură răsuflare din atitea mii de piepturi.

— Tu, Hudici, ai pierdut steagul în bătălia de la Cosmin. Aşa este?

— Aşa, stăpâne...

— Capul pe capră!

Hadici s-a rădicat şi redobândi dodată tot sângele rece at unui om deprins a vedea moartea în faţă.

— Tu, Dajbogă, scriai cărţi viclene cătră Tepeluş-vodă poftindu-l să năvălească în Moldova asupra domniei-mele. îţi aduci aminte?...

— Vai, măria-ta!...

— Capul pe capră!

Mitropolitul Teoctist s-a apropiat de cei doi vinovaţi, cari s-au confesat şi s-au împărtăşit.

— Dumnezeu să-i ierte! zise Ştefan cel Mare, şi să mă ierte şi pe mine... adause el cu o voce mai slabă

— Peste o clipă capul lui Hudici şi capul lui Dajbogă, lovite de securile călăilor, au căzut de pe cele două capre, rostogolindu-se la picioarele spectatorilor.

— Tu, Buciume... Pentru tine a lipsit a treia capră. Te iert!

Boierul, care aştepta să primească cu bărbăţie, ca şi ceilalţi doi, lovitura călăului, a leşinat de emoţiime, auzind: „te iert“.

Ştefan se întoarse atunci cătră popor şi zise, apăsând asapra fiecărui cuvânt:

— N-am venit aici ca să vă împiedec de a vă alege domn pe cine vă place. Alegerea este, slobodă, de tot slobodă. Fiind însă că din mila cerească mai am câteva ceasuri de viaţă, am voit să-mi împlinesc cea din urmă datorie, pedepsind pe doi trădători. Acuma doresc, să vă puneţi îndatâ un alt stăpân în tocul meu. Pe cine voiţi?

Toţi, toţi fără excepţiune, au strigat; „Să trăiască Bogdan-vodă!“

Ştefan cel Mare-a poruncit, curtenilor să-l ducă înapoi la palat.Peste câteva ore el a murit. Un veneţian, care fusese martor la apariţiunea „mortului“ pe Câmpul Dreptăţii, zice cu această ocaziune despre Ştefan-vodă: „cosi come in vita et sanità, ita in morte mostrò esser et terribile et prudente“(După cum în timpul vieţii fusese se arătă teribil şi prevăzător în momentul morţii.)

Dindată după plecarea bătrânului principe, trimblţele şi buciumii începură a suna din dosul cortului de pe terasă.

Bogdan vodă ieşi dinântru şi sări pe calul ce-l aştepta la uşă.

Câmpul se cutremură de gemetul urărilor, căci... erau greu numai de a începe.

Vodă se închină în toate părţile şi dete semnalul tăcerii.

Norodul amuţi.

—Vă mulţumesc, fraţilor! Vă mulţumesc! şi, ca dovadă că vă iubesc ca un adevărat părinte, iert şi miluiesc pe toţi greşiţii şi duşmanii mei de până astăzi.

Urările deveniră frenetice.

Vel-armaşul Fliondur se apropie de vodă:

— Măria-ta, porunceşti a da drumul celor închişi astă-noapte?

ţi-am poruncit eu? de unde luat-ai una ca asta?

— Spuseşi... iartă-mă, stăpâne... spuseşi că miluieşti pe toţi duşmanii...

Ochii lui Bogdan se încruntară.

— Găsitu-mi-ai pe Rareş?

— Nu, murmură tremurând bietul Fliondur.

— Vino-ncoace, jupâne vornice! zise Bogdan, cătră boierul Boldur care sta gânditor la o parte.

— Porunceşte, doamne!

— Îmi spusesi, pare-mi-se, că finul tău...

— Finul meu Luca, nepotul lui şarpe, scăpă ieri viaţa doftorului măriei-tale şi linişti răscoala măcelarilor.

— Spune-i dară că-l fac vel-armaş în locul ăstuia, pe care ţi-l dau pe seamă ţie, vornice, ca să să-l închizi în foişorul cetăţii.

— Finul meu e prea tânăr, măria-ta.

— Nimic, nimic, zi-i numai să-mi prinză pe Rareş, şi atunci îl voi face chiar... îl voi face... haidem la Mitropolie.

Capitolul VI

Doveditor că hainele boiereşti nu sunt totdeauna respectate.

Prin ce ţări, sub ce ceruri rătăceşte, ce face şi ce drege acum nemernicul copil găsit, în Codrul Cosminului? acel copil care fusese cauza fugii postelnicului şarpe, cauza întemniţării hatmanului Arbure, cauza durerilor lui Luca.

Reproduserăm în unul din capitolii precedinţi conversaţiunea lui Luca cu cuviosul chir-popa Sofronie Gangur, în urma căriia, pe temeiul institutelor împăratului Justinian, se decise a se trimite şi a se părăsi criminalul copil în fundul unui codru.

— Hai cu mine, Mihule! îi zise Iorgu, aşezându-l pe cal înaintea-sa. Hai cu mine, să te plimb puţin la aer curat.

— Unde?

— Afară din târg, la codru...

— La codru? haidem, bădiţă, haidem! că mi-e drag codrul! strigă copilul, renviindu-şi în memorie arborii seculari şi frageda verdeaţă, în mijlocul cărora văzuse lumina zilei.

În depărtare de o oră de la Suceava, pe drumul Cernăuţilor se afla o pădurice, astăzi tăiată ca atâtea altele, şi care se numea în limba poporului Barba Buţului. Din acelea ce le întâlniţi la tot pasul în Moldova, se compunea din ganguri ce şuierau, din ghionoi ce ciocăneau, din mierle ce îngânau...

Este ceva falnic în traiul codrilor. Respiri un aer ce-ţi iuţeşte şi învioaie circulaţiunea sângelui; priveşti în giuru-ţi uriaşii naturii şi te simţi mai tare decât ei; nu vezi oameni, şi ţi se pare a fi singurul om de pe faţa pământului; forţa, libertatea şi orgoliul îţi dilată inima.

Dacă în acele momente de expansiune îţi aminteşti cumva traiul oraşelor, cu şubredele sale edificiuri în formă de morminte, cu aerul său îndesat şi morbid, cu tapagiul său scârţâitor, cu meschinele sale lupte, alianţe şi intrige... atunci zâmbeşti cu despreţul, superiorităţii.

Această latitudine poetică a vieţii de codru, în alăturare cu îngusta proză a oraşelor, produce ca un efect imediat o neînvinsă dorinţă de a cânta. Imaginaţiunea îşi regăseşte patria, cuibul său de vedenii dulci şi groaznice, de zâne şi de zmei, de mama-pădurii şi de surioara-florilor; şi în extazul său, imaginaţiunea îţi apasă mintea şi-ţi forţează limba a intona o doină.

Aici descălecară drumeţii noştri, cam pe la ora chindiilor.

Mihu începu a alerga prin tufiş, iar Iorgu se opri melancolic, în mijlocul poienii şi începu fără voie vechea baladă:

Sub poale de codrii verde,
O zare de foc se vede;
Nu ştiu zare.
Ori foc mare,
Dar în giurul focului
Şed voinicii codrului;
Frig berbecii câmpului;
Nu ştiu zece,
Cincisprezece,
Că de mulţi nu-i poţi alege...

Dar pe dată ce simţi că Mihu lipseşte în tufe, Iorgu depuse pe iarbă urciorul cu apă şi cele două pâni albe, luate, precum arătaserăm, din porunca lui Luca, încalecă şi dispăru.

Mihu reveni şi se văzu singur.

— Bădiţă! bădiţă! bădiţă!

Strigătele se, pierdeau în depărtare, se pierdea apoi şi ecoul lor.

Băiatul era prea inteligente pentru a nu pricepe în clipă poziţiunea în care se afla!

„O, bădiţă Taică! rău te-ai răzbunat!“ strigă el din adâncul sufletului.

Seara se întuneca şi codrul începea a se îmbrăca în sumbrerele haine de noapte: copacii se prefăceau în o mie de fantasme negre ce clătinau din capete, pe când vântul fluiera printre crengi nişte cuvinte misterioase, nişte şoapte în o limbă necunoscută...

Mihu îşi aduse aminte despre lupi.

Părul i se rădică în sus.

Un băiat de nouă ani, singur, în fundul unui codru, în întunerecul nopţii!

O idee îi trecu prin minte.

Cu iuţeala veveriţei, el adună vreascuri, rumpe rămurelele arbuştilor, smulge iarbă, şi într-un moment grămădeşte o moviliţă vegetală, sub care se ascunde ca sub o plapumă.

„Aici — Îşi zise el cu mângâiere — aici n-o să mă găsească lupii...“

Abia se pitula copilul în curiosul său adăpost, când deodată se auzi lătratul cânilor, nechezarea cailor, un răsunet confuz de glasuri ţipătoare, scheuietoare, răguşite, ce nu semănau deloc a fi umane.

Închipuiti-vă starea lui Mihu! El îşi aminti basmul despre Mângefer-viteazul, cum îl asediară în castelul cel fermecat leghioane de moroi, liliaci, bufniţe, nişte degite, gheare şi labe de o mărime colosală, broaşte, năpârce, şopârle, chiţcani, şoareci, porci mistreţi, schelete etc., etc., şi cum apoi voinicul îi făcuse pe toţi chisăliţă... dar Mângefer-viteazul avea o sabie de două ori mai mare decât întreaga personalitate a eroului nostru.

Vuietul devenea tot mai clar şi mai apropiat, până ce se concentra în fine în mijlocul poienii la câţiva paşi de moviliţa cea artificială a lui Mihu. Acum se distingeau foarte bine voci bărbăteşti şi femeieşti vorbind şi strigând, voci copilăreşti plângând şi răcnind, şi o dulce voce, ce s-ar putea numi angelică, care cânta în triluri de privighetoare:

Gader vela?
Gader stela?
Ab, miro ciabo sta!
I tarni romni djata, manghel,
I puri romni balo pop priestervela,
I tarni romni har i rosa,
I puri romni har i djambo;
I tarni romni velii tarno rom,
I puri romni veli puro rom...

(De unde vin ei? de unde sare el? Hai, fiule, săi! Nevasta merge şi cerşeşte. Baba se înclină pe vatră, nevasta este ca un trandafir, baba este ca o broască ţestoasă, nevasta se ia cu un june, baba cu un moşneag.)

În adevăr, fiinţează o limbă în care cuvântul „bene“ are această însemnare. Mihu în zadar asculta cu amândouă urechile toate sonu şi tonurile ce răsunau la auzul său; el nu înţelese nici o singură silabă şi rămase încredinţat că fiinţele ce vorbesc în sânul Moldovei o limbă atât de nemoldovenească nu pot fi decât duhuri necurate, întrunite pentru a benchetui in mijlocul codrului.

Înspăimântat pănă la măduva oaselor, copilul se apucă a recita în minte cu o neobicinuită fervoare rugăciunea Domnului, fără însă a face cruci, de teamă ca freamătul vreascurilor, sub care se refugiase, să nu atragă atenţiunea cumpliţilor draci.

Concertul creştea din ce în ce mai mult, dar nimeni nu se atingea de grămăjoara lui Mihu. Această neperspicacitate a lui

Ucigă-l Toaca, care nu ştia să se dumerească că la coastele lui se doseşte un biet suflet de om, dete copilului o opiniune foarte rea despre înţelepciunea atribuită Satanei şi, revenind din spaimă, el începu a cugeta: „Mai ştii“ poate ei n-au băgat de seamă nici pâinile şi apa ce le lăsai pe iarbă!“

În acest moment Mihu simţi, cu fiori o mână răscolind crengile dasupra lui şi răpind o parte din ele. Moviliţa fu rărită astfel prin această pradă, încât prin crăpături el putu zări un foc aprins în mijlocul poienii, o făptură neagră aruncând în acel foc braţul de vreascuri luat din locaşul eroului, nostru, iar o mulţime de fiinţe tot atât de negre, mari, mici şi mijlocii, dar toate foarte uscate, şezând, stând în picioare, jucând şi săltând împregiurul focului.

Răpitorul crengelor se întorcea acum pentru a mai lua un al doilea braţ. Situaţiunea lui Mihu era extremă. El făcu o cruce şi sări din moviliţă pentru a fugi... dar ce minune! Văzând apariţiunea acestui omuşor cu dolmanaş roşu, toţi acei de cari el voia să fugă sloboziră un singur răcnet: „Bene! Bene!“ şi o rupseră la fugă, întrecându-se în iuţeală la dreapta şi la stânga, în sus şi în jos.

Şi cunosc şi nu-şi recunosc pe tată. Istoria constată că limba ţiganilor este un dialect indian.

În secolii VIII şi IX deja, sub numele de ţigani sau „aţigani“ acest popor se răspândi în Asia Mică şi-n Egipt, listingându-se prin scandaluri sociale şi religioase. Cu toate astea, starea actuală a luminelor istorice nu ne permite încă a rădica cu totul vălul de pe epoca precisă a venirii lor in România, de unde apoi s-au împrăştiat ca nişte locuste în toate ţările Europei.

Robia putu să domesticească numai o mică parte din aceşti „fii ai femeii“. Cei mai mulţi nu încetară a cutreiera codrii mari ai României, plătind sau zicând că plătesc o dare oarecare statului şi numărându-se, mai mult în iluziune, a fi sub dependenţa vel-armaşului. încercările marilor domni organizatori Alexandru cel Bun în Moldova şi Mircea cel Mare în Valahia, de a deprinde pe aceşti nomazi cu o viaţă aşezată, n-au avut alt efect afară numai că sute şi mii de ţigani emigrară în ţări străine, şi cătră 1420, trecând din provincie în provincie, prin dezordini, furturi, hoţie, vraje, desfrânări, se făcură cunoscuţi chiar în părţile cele mai depărtate ale Europei.

Văzând miraculoasa dispariţiune a imaginarilor demoni. Mihu o atribui, fireşte, puterii Sântei Cruci.

El cuteză a face câţiva paşi înainte, pentru a-şi studia poziţiunea din punctul de vedere topografic.

Deodată, patru câni, slabi şi flămânziţi, se aruncară asupra copilului.

El se culcă jos, amintindu-şi, din poveţele căpătate altădată de la hoţi, că un câne, fie cât de slab şi flămânzit, tot încă ne întrece pe noi în omenie, căci nu muşcă pe cei căzuţi

Cânii lătrau, ocoleau locul unde era lungit Mihu, hămăiau şi în sfârşit s-au retras.

Copilul, fără a putea dormi, rămase în iarbă până la cântatul cocoşului.

Când cerul se lumină, Mihu aruncă o privire în giur: pe la margini păşteau câţiva cai reduşi la chipul scheletelor, în mijlocul poienii se înălţa o şatră ruptă, iar lângă ea se vedea o grămadă de cenuşă şi tăciuni stinşi.

Învingătorul dracilor se încredinţa acum cu umilire că se află într-o tabără ţigănească.

În acest moment el zări ceva mişcându-se între crengele copacilor şi auzi o voce grosolană strigând: „Ciabo! ciabo! gagio! gagio.“

Într-o clipă, Mihu fu încungiurat de vro două duzine de ţigani, ţigance şi ţigănaşi.

Costumul lor era o negaţiune a costumului. Copiii erau de tot goi. Femeile se distingeau prin catrinţe sau semi-fuste şi prin salbe metalice. Bărbaţii purtau dedesupt gaduri sau cămăşi găurite şi negre, iar deasupra plaşle sau mantale cârpite şi mânjite, legate la gât cu curele sau cu frânghie. Unul din toată ceata, cu o barbă lungă, purta o mantie de felendreş roşu, cizme galbene, o cuşmă conică blănită, şi peste umărul stâng un gros bici împletit din trei curele. El se apropie de Mihu şi îi puse mâna pe cap.

—Fugi, cioaro! fugi, că sunt fecior de boier! strigă cu mândrie copilul, făcând un pas îndărăt şi arătând cu mâna, dolmănaşul său cu ceprazuri.

Ceata începu a râde şi a hihoti. Judele trase de pe umăr înfricoşatul său bici din trei curele.

— Dacă eşti hicior de boier, hapoi iată...

Capitolul VII

în care sexurile sunt confundate.

Întorcându-se de la Mitropolie, unde se serbase încoronarea măriei-sale lui Bogdan-vodă, vornicul Boldur trecu pe lângă palatul postelnicului şarpe şi, oprindu-se în poartă trimise pe unul din călăraşii ce-l însoţeau să-l cheme pe Luca.

— De ce n-ai fost nici la Dreptate; nici la Mitropolie. Ia răspunde-mi, finişorule! zise zâmbind vornicul, după ce Luca îi sărută mâna.

— Nu se cuvenea, jupâne naşule. Judecă singur: când postelnicul zace sub urgia domnească, cade-se oare ca nepotul şi stegarul său să se afle faţă acolo unde lipseşte şi ar fi locul să fie unchiul şi stăpânul său?

— Cam ai cuvânt; cam ai cuvânt... Dar nu te prea întrista pentru fratele postelnic, că-l vom scoate şi pe el din necaz, cu ajutorul Maicii Domnului, ca azi, ca mâine, căci mare e mila măriei-sale lui vodă; iată, bunăoară, pe tine, copilandre, pe tine te face vel-armaş în locul lui Fliondur, bată-l cucul să-l bată! Auzi sugariule? să te facă vel-armaş pe tine, un băieţel cu dinţi de lapte!

Şi zicând acestea, vornicul dezmierdă cu mâna palizii obraji ai finului său.

— Vel-armaş eu? eu, naşule?

— Ş-apoi de ce te minunezi aşa? Să dea Dumnezeu şi la mai mare. Doară nu ne-i da de ruşine ca cellalt, ci te vei arăta mai vrednic decât nemernicul de Fliondur, care nu ştie nici măcar să pună mâna pe stolnicul Rareş.

Luca, ordinamente atât de flegmatic, deveni dentăi roşu ca bujorul şi apoi îndată galben ca ceara; dar îşi făcu violenţă, îşi frecă fruntea, petrecu degetele prin plete şi, silindu-se a părea destul de liniştit, întrebă pe vornic cu o voce trăgănată, cu Ajutorul căreia spera a-şi ascunde emoţiunea;

— Aşadar, jupâne naşule, măria-sa urgisi pe Fliondur pentru că n-a ştiut să prinză pe Rareş?

— Da, da, băiete; întocmai cum spui; şi pe deasupra, precum zisei, vodă te înalţă pe tine în locul lui Fliondur, mă-nţelegi, crezând că doară vei fi mai priceput, mai ager, bată-te să te bată!

— Pentru mila lui Dumnezeu, naşule, descălecă! descalecă!! ca să-ţi spun o vorbă de taină...

„Luca ştie unde se adăposteşte Rareş, gândi în sine Boldur, dându-se jos de pe cai şi fruntea bătrânului vornic se încreţi de nemulţumire. El o ştie şi voieşte a mi-o descoperi, pentru-a câstiga prin o mârşavă trădare trecătoarea milă a domnului. Aşa sunt toţi oamenii!“

Vornicul scuipă şi fără a rosti un cuvânt, merse după Luca în fundul grădinii.

Aci junele se opri şi, punându-se în genunchi, apucă mâna lui Boldur.

— Naşule, sunt bun de înţepat

— Tu?

Sunt de zece, de o mie de ori mai vinovat decât Fliondur.

— Ce spui?!

— Fliondur nu ştiu să prină pe Rareş, şi de aceea a pierdut armăşia; ei bine... cum să o primesc eu, eu care de bunăvoie am scăpat pe Rareş? Faţa vornicului se însenină.

— Tu ai scăpat pe Rareş? Nu glumeşti? Tu l-ai scăpat?

— Aşa este, jupâne naşule; dă-mă acuma pe mâna călăraşilor tăi, ca să mă ducă la temniţa cea mai adâncă şi cea mai întunecoasă.

Ba dimpotrivă, să trăieşti, fătul meu! să trăieşti la la mulţi ani! Te-ai purtat ca un adevărat român, ca un adevărat nepot al lui şarpe, ca un adevărat fin al naşului tău! şi vornicul lipi buzele sale de fruntea lui Luca. Faţa noului armaş se roşi de mulţumirea faptei bune şi de mândria conştiinţei.

— Ascultă, dragă finule, urmă vornicul. Nu toate judecăţile domneşti sunt drepte, căci şi domnii sunt oameni.

Aşadară, oricine poate să îndrepteze greşeala unui domn fără ca să-l supere, în ascuns, pe neştiute — căci a se împotrivi singur făţiş puterii domneşti ar fi o nebunie — face o faptă bună. Greu este de a plăcea totodată şi lui Dumnezeu, şi lui vodă. Puţini oameni au norocul tău, finule armaşule.

După această profundă locuţiune, vornicul făcu o scurtă pauză şi adause cu zâmbet:

— Ciudate fiinţe mai sunt şi domnii ăştia! Pedepsesc pe Fliondur pentru vina lui Luca, şi rădică pe Luca pentru o faptă ce le place lor să o numească viclenie împotriva domniei. Zău, anevoie este de a vedea bine, după ce o dată te-ai făcut domn! Foarte anevoie!

— Însă, naşule, fi-va oare frumos din parte-mi de a mă folosi cu strâmbătate de rătăcirea măriei-sale?

— De frumos, nu e tocmai frumos; dar n-ai ce face, fiule!

— Aş putea să nu primesc armăşia...

— Te va întreba: de ce?

— De ce? Pentru că... pentru că... fiindcă...

— Şi la un aşa răspuns, măria-sa îţi va tăia capul. Place-ţi? ş-apoi să vorbim şi altmintrea. în fundul cugetului nu eşti oare încredinţat şi mângâiat că ai făcut o faptă bună? îmi vei răspunde: da! Atunci, dacă este aşa, finule, atunci însuşi Dumnezeu te răsplăteşte, iar vodă nu este în împrejurarea de faţă decât o unealtă mută şi surdă a unei voinţe mai presus de toate.

Vornicul făcu o cruce.

Luca de asemenea.

— Spune-mi acuma — zise Boldur — când şi cum scăpat-ai tu pe voinicul Rareş?

— Întorcându-mă de la bătaia cu măcelarii, îl găsii din intâmplare dosit aici în grădină. Cum mă zări, pe dată el se încredinţă singur în mânele mele. Sunt fecior de boier: nu-l puteam respinge. Mă grăbii a-l ascunde cu mare pază, până va veni prilejul să-l scoatem teafăr peste hotare.

— Vrea să zică, el este încă la palat? Du-mă să-l văz, finule.

Vornicul şi Luca aflară pe Rareş povestind cu foc lui Iorgu ceea ce ar face el fiind domn. şi anume:

N-ar mai pedepsi pe nimeni cu moartea. Pentru, pedeapsa trupească ar întrebuinţa numai verge, şi încă din cele mai subţiri. Ar cinsti pe toţi boierii bătrâni ca pe nişte părinţi, iar pe cei tineri ca pe fraţi mai mari. Ar scuti poporul de jos de orice dare grea şi neobicinuită. Ar face ca negoţul să înflorească până la marginile pământului. Ar îndrepta judecăţile astfel, ca nevinovatul să nu piarză un fir de păr. Ar bate pe turci, pe tătari, pe leşi, pe munteni şi pe unguri, lăţind hotarele ţării până la Beciu. Ar preface visteria într-o fintână nesecată, din care s-ar putea adapa toţi cei însetaţi. Ar pune în slujbe numai pe oamenii cei mai vrednici dintre fruntaşii ţării. Ar înfiinţa scoale până şi-n fundul codrilor. Ar clădi mănăstiri şi biserice câte o mie pe an. Ar hrăni toată ţara de la masa domnească. Şi aşa mai departe, şi aşa mâi departe, şi aşa mai departe; ploaia cu cârnaţi încheia lista, ca în toate profesiunile de credinţă vechi şi nouă.

Intrând încetişor în odaie, vornicul şi Luca auziră câte cava din programa lui Rareş.

— Sunt pierdut! strigă bastardul lui Ştefan cel Mare când văzu pe Boldur şi, apucând pumnarul ce-i atârna la brâu, el voi a se străpunge.

Iorgu îi opri mâna.

— Nu fi copil, stolnice, zise vornicul, îndulcindu-şi vocea înăsprită pe câmpuri de bătaie. Ca un copil ai vorbit înainte de a intra eu, ca un copil vrei să faci acuma după ce am intrat.

—Vornice, aibi milă de mine!

— Nu e vorba de milă! Este vorba de a te scoate cât mai în pripă din Moldova, pentru ca să nu ne mai încurci pe noi ăştia, mânca-te-ar norocul!

Rareş aruncă jos pumnarul, se plecă şi sărută genuchiul lui Boldur.

—Cum crezi tu, finule? urmă vornicul, întorcându-se cătră Luca pentru a se feri de mulţumirile lui Rareş; cum crezi? care să fie mijlocul cel mai nemerit de a strecura pe stolnic din ţară?

— Ziua, cu faţa dezvălită, îl va cunoaşte lumea, iar cu faţa învălită, îl poate bănui. Noaptea, mi-e teamă să nu-l prinză sau portarii, sau dorobanţii, sau alte slugi hătmăneşti, naşule vornice.

Boldur aţintă pe Rareş ca vro cinci minute.

Băiatul nu avea încă nici măcar perspectiva musteţilor sau a barbei; faţa sa era netedă şi albă ca a unei fecioare, trăsăturele figurii erau de o frumuseţe rară, păr lung, talie subţire.

— M-am dumerit ce să fac, zise în fine vornicul. Aduce-ţi-mi aici nişte haine de fată.

— Haine de fată? Dar nu ştii, naşule că în toată curtea noastră nu este şi n-a fost vreodată un singur picior de femeie?

— Ha, ha, uitasem minunăţiele fratelui postelnic de când cu... Apoi cum să facem?... Hm! Aş trimite la mine acasă ... o să fie bănuiele, ghiciture, mai ştii!

Iorgu, care sta mulcom la o parte, plecă fruntea în jos şi zise cu o voce sfiicioasă:

— Eu, jupâne vornice... aş putea găsi haine de fată...

— Sănătate, băiete! Vezi ce om bun sunt eu: nu te-ntreb de unde.... zise vornicul râzând.

Veselia deveni generală, măcar că bietul Iorgu servea numai de pretext, căci fiecare din cele trei personage avea un deosebit motiv de a fi mulţumit: vornicul cu purtarea finului său, Luca cu armăşia, Rareş cu scăparea vieţii.

— Apoi du-te, dragă Iorgule, de adu acele haine; după ceea vei preface pe stolnic într-o fetiţă şi să-l laşi să iasă singur pe Poarta ungureasca, iar tu să încaleci, să mai iei cu tine un cal cu arme şi cu haine de curtean şi să-l aştepţi pe stolnic la Fântâna corbului. Mă înţelegi?... Ei bine, acuma, să fii sănătos, stolnice; să te aibe Sântul Dumnezeu în înalta sa milă, să povăţuiască Maica Domnului paşii tăi pe calea vieţii. Ai bani?

Rareş tăcea, dar lacrimele îi udau obrajii.

Vornicul dezlegă de ia brâu un mare sac de piele aurită şi-l puse pe masă, înaintea bastardului.

— Ia asta şi-mi vei înapoia când voi avea şi eu nevoie... Hai, Luca, cu mine: vodă te aşteaptă la palat... adause vornicul, voind a scăpa mai degrabă de o scenă în care i se muia inima.

Rareş se îmbrăţişă cu Luca, sărută mâna lui Boldur şi rosti câteva vorbe încurcate şi neânţelese ieşite din îmbulzeala simţimintelor ce-l cuprinsese,

Vornicul şi finul său ieşiră.

În curând se întoarse Iorgu, aducând un rând de haine de fată: o cunună de floricele pentru cap, şi salbă de mărgean pentru gât, un zobon trandafiriu de o stofă subţire poloneză, deschis, denainte, încât să se poată vedea cămăşaţa, un colan poleit, cu paftale de argint în formă de două capete de şarpe, o pestelcă de borangic cu flori cusute cu fir şi o pereche de papuci de saftian roşu.

În câteva minute, Rareş fu transformat într-o frumuşică slujnicuţă boierească, al cărei unic cusur era de a fi cam prea naltă.

Iorgu conduse pe minunata fetiţă până la poarta curţii, lăsând să se mire toate slugele văzând o fiinţă femeiască, încă tânără şi drăgălaşă, cum ieşea din palatul postelnicului; apoi se aruncă în grajdiuri, încalecă, luă un alt cal de frâu şi se grăbi la Fântâna corbului.

— Încotro pleci, jupâne? îi strigă neastâmpăratul vânător Focşa.

— După fragi, Focşo! după fragi!

„Ce crai“ gândi vânătorul cu maliţiozitate.

Sosind la Fântâna corbului, care se afla într-o dumbravă afară din cetatea Sucevei, Iorgu aşteptă vro jumătate de oră până să-l ajungă Rareş; îl îmbrăcă şi-l înarmă bărbăteşte, şi se pregătea deja a lua de la el ziua bună, când deodată, în fuga calului, apare Luca.

— Veste de noroc! strigă armaşul sărind de pe cal. Aduc iertarea...

— Vodă mă iartă? întrebă vodă cu iuţeală.

— Pe tine stolnice, nu, şi chiar de te-ar ierta, n-ar trebui să crezi, dar a iertat pe unchiul meu postelnic...

— Să trăiască! răcni Iorgu, sărind în sus de bucurie.

— Iată cârtea domnească, ia-o, stolnice, de o dă la mâna postelnicului, care petrece la săcui, la Andraş groful...

Rareş luă şi citi scrisoarea:

„Să fii sănătos, jupâne postelnice! întoarce-te în ţară fără nici e grijă sau bănuială. Oricine te va atinge măcar cu vârful degetului şi fie proclet şi tridet în vecii vecilor, şi să fie ca Iuda şi ca Aria, şi să fie ca acei ovrei ce strigară asupra Domnului şi Dumnezeului nostru Isus Christos: sângele lui pe noi şi pe copiii noştri. Aşa îţi scriem domnia-noastră.“

Capitolul VIII

Care între altele, va fi foarte plăcut mai cu samă băutorilor de bere.

Un an întreg petrecu Mihu în societatea ţiganilor.

În cursul acestui timp, mutându-se cu şetrele din loc în loc, sau mai bine zicând, din pădure în pădure, el văzu pe rând aproape toate oraşele Moldovei: Iaşi, Vaslui, Bârlad, Tecuci, Lăpuşna, Orhei, Baia...

Dintăi bătut şi huiduit, copilul izbuti în scurt a deveni idolul ţiganilor, cari începură a-l socoti chiar ca pe un al doilea jude.

În adevăr, Mihu aducea tovarăşilor săi un venit grabnic şi sigur:

Ţiganul Baro îl învăţă a fura, ţiganca Monda îl învăţă a vrăji; ei bine, în câteva lune el îi întrecu pe amândoi.

Admiraţiunea făcu pe ţigani să-i pună numele de Pura-ciabo, adică „copil bâtrân “: bâtrân prin minte, copil prin vârstă.

Abilitatea scamatorie a lui Mihu se manifesta cu strălucire mai cu seamă în timpul bâlciurilor, la sărbătorile cele mari, la uşa bisericelor, când se grămădea lumea intrând şi ieşind. Bună!

A fura mărfuri de prin prăvălii, mâncări de pe la precupeţi, paseri de prin curţi, pungi de la brâiele neguţătorilor era o glumă pentru un meşter ca Mihu.

Pe de altă parte, graţie poveţelor ţigancei Monda, el se arătă unic în arta vrăjitoriei.

Ca toţi ţiganii, Mihu se făcea că prevesteşte viitorul de pe inspecţiunea fizionomiei şi a palmei drepte a individului.

Frageda-i vârstă îl ajuta mult pentru a impresiona pe cei curioşi, cari aveau mari temeiuri de a crede că un copil nu poate, nu este in stare de a minţi cu atâta dibăcie, ci vorbeşte curat din inspiraţiune.

Când îl întreba o femeie tânără şi frumoasă, el îi răspundea că o iubeşte un mândru june, că moare şi se topeşte după ea, că ei amândoi au mulţi şi puternici duşmani, dar toată vrăjmăşia va rămânea în zadar, căci îi aşteaptă norocul şi aşa mai departe. Ce-i drept, unde este acea femeie tânără şi frumoasă care să nu iubească şi să nu fie iubită? care să nu-şi închipuiască că o pizmuieşte lumea? care să nu spere că va birui toate piedicele?

Când îl întreba o femeie tânără şi urâtă, el îi răspundea că ea sughiţă şi oftează după călugărie, că viaţa nu are pentru ea nici o plăcere, dar nu departe e timpul când îi va zâmbi şi ei fericirea şi o va lua de soţie un viteaz, care de mult o îndrăgise şi numai nu îndrăzneşte să-şi dezvălească văpaia...

Când îl întreba o femeie bătrână, el îi prorocea trai îndelungat, adăogând, cu un aer profund, că ea are un neam, fiu sau nepot care o iubeşte foarte mult şi care sau că este în drum, sau că-l aşteaptă o călătorie depărtată, că se va întoarce încărcat de slavă şi de averi, că apoi se va însura, va face un băiat şi o fată etc., etc.

În acest mod, Mihu ajunse în curând a fi mesia neamului ţigănesc; judele nu-l atingea niciodată cu groaznica sa biciuşcă; hainele cele mai frumoase din câte cădeau în mâinile ţiganilor serveau pentru împodobirea ingeniosului copil; mâncările cele mai gustoase dintre mâncările ţigăneşti erau de drept ale lui; şi — lucru ciudat! — ştiindu-se important, Mihu se simţea acum mai mulţumit în mijlocul zdrenţăroşilor şetrari de cum fusese mai nainte în splendidul palat al postelnicului şarpe, unde-l irita preponderenţa lui Luca, a lui Iorgu, până şi a vânătorului Focşa.

În ziua morţii lui Ştefan cel Mare, şetrele din cari făcea parte eroul nostru se nemeriră aşezate lângă oraşul Siret nu departe de Suceava; un oraş pe atunci mare, împoporat, ornat cu palaturi şi biserici, celebru prin relaţiunile sale comerciale cu Polonia, prin depozitele sale de săbii, arcuri, cuşme etc., astăzi căzut la treapta unui mic târguşor pe jumătate armenesc.

Afară din Siret, pe drumul Sucevei, în dreapta se întindea o luncă; în stânga, faţă-n faţă, se lungea un edificiu de lemn în care se fabrica, se vindea şi se bea bere.

Bere? o băutură atât de germană şi atât de modernă în ţara noastră? bere în epoca lui Ştefan cel Mare? ce anacronism! vor striga desigur lectorii, citind aceste rânduri.

Le vom răspunde pe scurt, încuragind mai ales pe acei ce nu beau bere din sentiment patriotic, că ea nu este nici germană, nici modernă!

Mai întâi de toate, cuvântul bere e curat românesc, fiind un substantiv format din verbul a bea. Slavii tot astfel numesc berea pivo, de la verbul piti, a bea.

Al doilea, până în momentul de faţă, locurile în cari se păstrează orice fel de băutură — bere, vin, rachiu etc. — poartă la noi numele de pivniţă, adică berărie, ceea ce dovedeşte că la început acele locuri nu erau în România decât numai pentru bere.

Dacă aceste două consideraţiuni se vor părea glumeţe, vom putea înşira texturi lămurite, pozitive, autentice, cum că vinul era puţin cunoscut românilor în secolii XV şi XVI, afară numai doară de domni şi boieri, pe când berea, nectarul civilizaţiunii moderne, era băutura universală a poporului de jos.

Aşezământul comercial moldovean al lui Alexandru cel Bun legiuieşte anume că nici un străin să nu se amestec în fierberea berei, această industrie fiind permisă numai românilor neaoşi.

Italianul Della Valle, călătorind prin ţările noastre în prima jumătate a secolului al -XVI, se pronunţă în această privinţă nu mai puţin clar, zicând că românii se adapă cu cerevisia(bere).

Aşadară, jos gloria berarilor nemţi! trăiască berea română!

Înântrul berăriei despre care ne este vorba, cu uşe deschise, şedeau, beau, cântau şi strigau o mulţime de ţărani de prin satele învecinate, căci era o zi de marţi, o zi nenorocită pentru tot felul de lucruri, dar indiferinte pentru beţie, după credinţa norodului.

Afară, denaintea berăriei, nechezau şi tropotau mai mulţi cai, legaţi împrejurul unei căruţe foarte mari, din cele cunoscute atunci sub numele de care armeneşti, iar în fruntea cailor sta doi armeni cu haine negre, cu păr lung şi cu barbe şi mai lungi.

— Mi se pare că ne-a înşelat blăstematul de vameş, zise turceşte armeanul cu barba în furcă, clătinând din cap.

— Să mai socotim o dată, răspunse suflecându-şi mânecele armeanul cu barba ţuguiată.

— Legea zice să se ia vamă în Siret de pe tot calul câte doi groşi...

— Ei bine?

— Noi avem optsprezece cai; vameşul trebuia să ne fi luat numai treizeci şi şase de groşi, pe când el ne-a luat tocmai de trei ori atâta, adică două grivne douăzeci şi opt de groşi.

— Cum de nu vrei să-nţelegi, Carabete, că noi am cumpărat caii chiar în Siret...

— Te înţeleg foarte bine, dar ce urmează de aci?

— Legea zice că unde vei cumpăra calul, acolo să plăteşti şi patru groşi de cumpărătură.

— Bine... stai dară, Ovanese! câte patru groşi calul, optsprezece cai face o grivnă treizeci şi doi de groşi, iar nu două grivne douăzeci şi opt de groşi.

— Nătâng mai eşti, Carabete! Apoi uiţi cei doi groşi de cal vama Siretului?

— Mă prea ameţeşti, Ovanese! Una din două: sau doi groşi, sau patru groşi!

— Ba nici doi, nici patru, ci şase: patru de cumpărătură şi doi vamă.

— &#Î;ţi baţi Joc de mine, Ovanese! Din ce lege luat-ai tu cei şase groşi?

Pe când armenii se certau, ţiganul Baro, care îi observa de mult, lungit lângă o şatră pe iarbă verde a luncii, în faţa berăriei, se sculă, se apropie încetişor de caii armenilor, dezlegă pe cel mai frumos armăsar unguresc, în preţ cel puţin de o sută de zloţi după valoarea de atunci, încalecă, şi ...... la fugă!

Armenii îl zăriră când era deja departe.

— Pradă! pradă! strigă Carabet şi, aruncându-se fără multe cuvinte pe un alt cal, purcese în goană.

Câţiva ţărani, stând cu ploştele pline de cerevisie în uşa berăriei, plesneau de râs.

— A păţit-o păgânul de armean! şi e drept să fie aşa, că ştii zicătoarea: armeanul plăteşte gloaba!

În acest moment apăru pe drumul de la Suceava un olăcar, adecă curier, zburând ca săgeata în direcţiunea Siretului; dar când se apropie de berărie, calul său, nemaiputând de o alergare atât de furioasă, însoţită de pocnitoarele lovituri ale unui bici ferecat, căzu jos şi-şi dete, sufletul.

— Trăsni-te-ar să te trăsnească! —răcni olăcarul, îndreptându-şi brâul ce-i acoperea tot mijlocul până la piept şi al căruia neobicinuită lărgime era semnul distinctiv al profesiunii curierilor statului— trăsnite-ar să te trăsnească!

Şi, uitându-se împregiur, el merse, cu un pas de autoritate, la caii armenilor, puse mâna pe coama unui bidiviu ca să vază de-i pe plac şi-l dezlegă.

— Ce faci, ce faci, omule? strigă Ovanes,

— Ia, bine, fac ce vezi, dobitocule, răspunse olăcarul.

— Calul e al meu.

— Zi că a fost al tău.

—Uită-te la cărţulia vameşului, zise cu turburare, armeanul, scoţând din sân un petec de hârtie.

— Uită-te la cartea domnească, răspunse râzând olăcarul scoţând din brâu un alt petic de hârtie.

O grămadă de ţigani pe de o parte, o grămadă de ţărani pe de alta se grupară cu zgomot în giurul împricinaţilor noştri.

— Eu, eu, eu sunt vornicul satului, zise cu gravitate un ţăran gros şi nalt, abordând pe olăcar. Aşadară, răspunde-mi tu, cu ce drept iei calul lighioaiei ăştia!

— Eu, eu, eu sunt olăcarul domniei, răspunse curierul maimuţând gravitatea vornicului. Aşadară, citeşte tu această carte domnească.

— Ce scrie în ea?

— Caută şi vei vedea...

— Eu nu ştiu carte.

— Nu ştiu nici eu.

— Apoi dacă-i aşa, poţi lua calul, băiete.

— Mulţumim mătăluţei...

Olăcarul încalecă, profitând de prerogativa curierilor domneşti de a putea apuca la trebuinţă orice cal particular.

— Ce veste de la Suceava?

— A murit vodă.

Zicând aceasta, olăcarul dispăru în direcţiunea Siretului,

— A murit vodă! a murit vodă! repetară toţi cei prezinţi, făcând cruci.

Ţăranii reîntrară în berărie şi se încăierară la bătaie. Ovanes se văieta turceşte asupra hoţilor de moldoveni.

Ţiganii se retraseră în şatre, ţinură un consiliu estraordinar, la care Mihu luă, fireşte, o parte activă, şi deciseră

În unanimitate ca în aceeaşi noapte să se mişte cu grabă spre Suceava unde neorânduielile ce urmează totdeauna după moartea domnilor le vor permite a dezvolta toate talentele lor naturale;

Capitolul IX

în care se arată privilegiile fetelor fecioare la străbunii noştri.

Vro trei zile după intrare în dregătoria domnească, Luca, pe care şchiopătarea sa după întâmplarea din Codrul Cosminului îl înzestrase cu porecla de Cârje, puse mâna pe patru ţigani, ce se încercaseră pe la miezul nopţii a trece zidul grădinii pentru a pătrunde în palatul postelnicului şarpe.

Aceasta a fost prima izbândă poliţienească a noului vel-armaş.

Din cei patru ţigani, unul era celebrul Baro, dascălul lui Mihu în arta scamatoriei şi răpitorul calului armenilor Carabet şi Ovanes din capitolul precedinte; alţi doi erau băieţi între douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani, ieşiţi deja cu diplome de maturitate din şcoala lui Baro; cel al patrulea era un copil de vro nouă ani, care nu semăna deloc a ţigan, deşi soarele şi necurăţenia îi cam înnegriră faţa.

Un vel-armaş din acea epocă avea o putere nemărginită de viaţă şi moarte asupra tuturor ţiganilor domneşti. Principele nu se amesteca niciodată în nişte chestiuni atât de inferioare şi confirma fără nici o cercetare deciziunile vel-armăşiei asupra crimelor şi pedepselor ţigăneşti. Luca porunci armăşeilor ca a doua zi, la al treilea cântat al cocoşului, să înţepe pe cei patru furi în faţa Porţii ungureşti.

Ţeapa era un-stâlp de lemn, lung aproape de şase coţi, deasupra căruia se mai înălţa ca la doi coţi în sus o spiţă de fier, cu un vârf subţire şi foarte ascuţit, destinat a se înfige în trupul nenorocitului osândit, astfel că o jumătate de cot, cel puţin, îi ieşea prin spinare sau prin gât.

În acest mod, un domn sau chiar numai un vel-armaş lesne putea să-şi alcătuiască, pentru trebuinţa gustului său individual, o colecţiune umană destul de numeroasă, întocmai în felul acelor cabinete entomologice, in cari gândacii şi fluturii sunt înşiraţi într-o ordine foarte frumoasă cu burtele înfipte pe ace.

În ocaziunea despre care vorbim figurau numai patru ţepe, ba încă una din ele se deosebea prin o dimensiune pe jumătate mai mică în alăturare cu celelalte trei; iar stâlpii erau văpsiţi cu roşu, culoarea trandafirului şi a iubirii, după câte ne spun poeţii, vreau să zic acei poeţi cărora nu li s-a întâmplat a vedea vreodată o ţeapă.

Tot în haine roşii erau îmbrăcaţi călăul şi cei doi băieţi de ajutor ce se păunau în faţa ţepelor: toţi trei erau ţigani, căci pe atunci numai această viţă de oameni, câteodată şi cea tătărească, avea în România prerogativa de a purta înalta sarcină de gâde.

În jurul ţepelor şi al călăilor spaţiul era încins cu un lanţ de fier, păzit de cătră mai mulţi armăşei, pentru ca poporului privitor la spectacol nu cumva să-i poată veni pofta sau de-a uzurpa dreptul domnesc de graţiare, sau de a-şi însuşi autoritatea oficială a gâdelui.

În giurul lanţului sta armăşeii sau slugile armăşeşti, artileria ţării, compusă pentru cea mai mare parte din feciori de boieri, în timp de războaie prepusă la păzirea şi îndreptarea tunurilor, iar în zile de pace însărcinată cu menţinerea ordinii publice.

Lângă călăi, sau, mai bine zicând, lângă ţepe, cu mânile legate, cu capetele plecate, despoiaţi de haine, cu feţele ce le-am putea numi palide să nu fi fost negre, sta cei patru vinovaţi.

Copilul gemea şi plângea.

— Taci, afurisitule! strigă Baro, străpungându-l cu o cătătură scânteietoare de furie. Taci! Tu ne-ai adus în casa postelnicului, tu ne-ai învăţat să trecem zidul, tu ne-ai făcut această ruşine, ş-apoi tu plângi!

Poporul, de toate clasele, breslele, sexurile şi vârstele, grămădit împregiuru lanţului ce-l despărţea de cei osândiţi, izbucni într-o singură zgomotoasă hihotire, auzind despre ruşinea ţiganului.

Vătaful armăşeilor, care îi conducea în lipsa vel-armaşului, rădică mâna în sus, strigând:

— Tăceţi, oameni buni, că vă dau pe toţi dracului! Furii ăştia s-au încercat să prade casa în care şade jupânul armaş. De aceea, cu porunca măriei-sale lui vodă, o să-i înţepăm, dacă vă place; iar dacă nu vă place, o să-i înţepăm fără plăcerea d-voastre, adause vătaful în glumă.

Poporul rencepu a râde.

— La lucru, băieţi! urmă vătaful către gâzi.

— De la care să începem, măria-ta? întrebă ţiganul călău.

— De la care? ia, de la frumuşelul ăsta, căci se pare a fi mai voinic decât ceilalţi, răspunse vătaful arătând la Baro.

— Iertare! iertare, măria-ta! ţipă tâlharul. Iertare! Lasă-mă numai să mă spovedesc, să mă împărtăşesc, să mă...

— Nu huli, cioară! Tu să te spovedeşti? Dar cine nu ştie că eşti un hoţ şi jumătate? Tu să te împărtăşeşti? tu coţofană!

— &#Î;ncai să începi de la altul, măria-ta; începe de la copilul ăsta, că el ne:a pus la cale, el ne-a dăscălit...

Poporul îşi întoarse privirile asupra copilului, dar nu-şi potu îndestula curiozitatea, căci băiatul ţinea capul în jos, lăsând să-i cază pe faţă lungile sale plete de culoarea roşiatecă.

— Zici că te-a dăscălit copilul? zise vătaful. Cu atât mai rău pentru că te-ai arătat atât de mişel încât să te dăscălească un mucos; mai iute pe ţeapă!

Călăul puse mâna pe Baro.

— Vai mie! vai mie! vai mie! zbiera ţiganul cu o voce-ascuţită. Nu vreau să mor! nu vreau să mor! nu vreau!

— Te crez că nu vrei! observă zâmbind vătaful. Poporul izbucni iarăşi de râs.

— Ei, nu-l mai înţepaţi? strigă din gloată o voce de bas. Vătaful rădică fruntea cu mândrie.

— Bre! cine ne porunceşte aşa răstit? Ia să-l văz la faţă, ca să mi-l învăţ!

— Da, da! învaţă-l mă rog, învaţă-l, măria-ta! ţipă Baro, profitând de această ocaziune pentru a-şi prelungi, viaţa măcar cu câteva secunde.

Individul cel grabnic şi necunoscut nu crezu de cuviinţă a răspunde la apelul vătafului, persoană prea puternica prin puterea vel-armaşului, care era preaputernic prin puterea lui vodă.

— Acuma, înţepaţi-l! a zis vătaful liniştindu-se.

— Staţi! staţi! se auziră deodată mai multe voci din popor, şi gloata, despărţindu-se în dreapta şi-n stânga, lăsă să apară o ciudată trinitate, ce ieşea din fundul unei cârciume.

Era o babă foarte beată şi doi moşnegi ceva mai puţin beţi.

—Fătul meu! strigă unul din moşnegi cătră vătaf. Fătul meu! După obiceiul pământului... Vezi bine... o fată fecioară... vezi bine... scapă... vezi bine... scapă p-un osândit la moarte.

Pentru a înţelege aceste cuvinte ....... căci adesea şi cuvintele unui om beat se pot înţelege trebuie să ne amintim o veche lege naţională, care se păstra la noi pană în timpul fanarioţilor şi în puterea cărei un vinovat, fie cât de mare se ierta de moarte de-ndată ce o fecioară declara al lua de soţ.

Această frumoasă lege, întrucât ştiu eu, se născu şi se înrădăcină numai la romani, dovedind, mai bine decât orice alta, superioritatea morală a străbunilor noştri, cari cugetau, cu o justeţă sublimă, că un om nu poate fi rău de vreme ce o fiinţă atât de angelică, atât de gingaşă, atât de nevinovată ca o fată fecioară primeşte a se uni cu el pe toată viaţa.

Vătaful, armăşeii, poporul pufniră de râs pentru nu mai ştim a câtea oară, privind triumfala păşire, balanţată în toate părţile, a ciudatului triumvirat, şi auzind neaşteptata propunere a moşneagului: o propunere altfel de tot imposibilă după instituţiunile noastre de atunci, căci o fată fecioară româncă era oprită cu cea mai mare asprime de a merge după un ţigan, iară o fată fecioară ţigancă nu se socotea în rândul femeilor.

— Ei bine, moşule — zise vătaful — unde-ţi este acel, odor de fată fecioară?

— Unde? iat-o, vezi bine... Iat-o, fătule!

Şi, zicând asta, moşneagul arătă la baba pe care o ducea de braţ.

— Poate nu vezi că sunt fecioară? poate nu crezi? strigă baba.

Este anevoie de a descri sau măcar de a-şi închipui zgomotoasa ilaritate ce cuprinse în clipă toată adunarea şi care se manifestă prin mii de glasuri strigând:

— Să trăieşti, fetiţo!

—Vrei să te-nsori cu tinerica asta? întrebă vătaful pe Baro.

— Vreau, măria-ta! însoară-mă, măria-ta! Copilul, care sta până atunci cu faţa în jos lângă cea mai mică din cele patru ţepe, se îndreptă deodată şi strigă cu vioiciune:

— Ba ia-mă pe mine, mătuşico! ia-mă pe mine! vreau să mă-nsor şi eu!

— Te iau şi pe tine, dragu maniei! vă iau pe amândoi... murmura baba, a cărei limbă începea a-se închega.

Iarăşi râsete.

— Uf! destul atâta! am râs de ne-am prăpădit, zise vătaful. Acuma să sfârşim odată! trage-l pe ţeapă, calăule! în-ţeapă-l binişor pe mirele!

Trecură deja două ore de când gloata îşi petrecea cu veselie, în perspectiva supliciului, pe seama nenorociţilor osândiţi. Se părea acuma că ţepele o să se mânjească în fine cu sângele ţiganilor... dar nu! pe neaşteptate interveni o nouă întrerupere.

Înconjurat de o mulţime de săcui călări, apăru poştelnicul şarpe, care, îndemnat prin scrisoarea domnească, s-a nemerit să se întoarcă tocmai în ziua aceea din îndelungata sa bejenie.

Poporul, care-l cunoştea foarte bine şi-l pomenea cu dragoste, mai cu seamă de când nu-l mai vedea în toate zilele, răcni cu entuziasm:

— Să trăieşti, jupâne postelnice! Vătaful se răpezi să sărute mâna boierului.

— Ce dregeţi aici, fraţilor? întrebă postelnicul.

— &#Î;nţepăm pe nemernicii ăştia, cari nu s-au sfiit să prade chiar curţile tale, jupâne postelnice.

Postelnicul aruncă o cătătură asupra celor patru osândiţi.

— Cum? şi mititelul ăsta? şi el s-a alunecat în furtişag?

— El ne-a învăţat pe noi, măria-ta! Aşa să trăieşti, măria-ta! zbiera Baro din plămâni.

— Minţi, faraoane! un copil aşa de mic nu poate fi vinovat; eu îl iau pe răspunderea mea; să mi-l trimiţi la mine acasă, vătafe...

Capitolul X

Din care se poate deja prevede ce este ursita.

Ajungând acasă, postelnicul întră mai nainte de toate în baie.

În vechime, când se înfiinţa în România vreun nou oraş, cele dentăi şi cele mai principale edificie, în giurul cărora se grupau pe urmă casele târgoveţilor, erau: o biserică şi... o baie.

Dar afară de băi publice, adică ceea ce romanii numeau thermae, aproape în fiecare casă boierească ceva mai bogată se vedea câte o baie particulară, mai mare sau mai mică, mai mult sau mai puţin luxoasă.

Baia postelnicului şarpe se afla în fund, din dosul aripei stângi a palatului, prezintând în construcţiunea sa o amestecătură de vechea arhitectură greco-romană cu arhitectura mai modernă maurescă sau arabă.

Apartamentul principal era rotund, cu trei rânduri de scări rezimate de păreţi în formă de semicerc, sau, mai exact,

În formă de o copită. în mijlocul odăii era o mare piatră octogonă, rădicată ca de patru picioare dasupra podului. împregiurul pietrei, prin găurile făcute în marmură, ţâşnea în sus stropituri de apă rece în câtime mai mare sau mai mică după trebuinţă, recăzând apoi în jos pe piatra înfierbântată prin sobe subterane, unde se prefăceau în aburi. O cupolă cu ferestruie se înălţa deasupra apartamentului, împrăştiind din sus raze de lumină.

Într-o odaie învecinată, pătrată şi fără cupolă, era în centru un bazin eliptic cu apă de fântână, în care se arunca individul ieşind din aburi; apoi, după aceea, într-un vestibul de alături, aşternut cu covoare turceşti, se întindea, se parfuma, se pieptăna, se îmbrăca.

Ziditorul acestei băi a fost Ibn-şabrut ben Iţeah, ovreu saniol, emigrat din Peninsula Iberică dinaintea persecuţiei catolice în urma căderii maurilor, şi care, găsind un adăpost în Moldova, exercita în Suceava meşteşugul de arhitect, între altele, el este acela care prefăcuse ambele aripe ale palatului postelnicului, adăogând la cea stângă o baie, iar la cea dreaptă o capelă casnică, unde merse acuma postelnicul, după ce ieşise din baie.

Acolo îl aşteptau amicul nostru chir-popa Sofronie Gangur, duhovnicul casei, vornicul Boldur şi hatmanul Arbure, cari s-au grăbit a veni d-îndată ce aflară despre întoarcerea postelnicului, nepotul său vel-armaş Luca Cârje, naivul Jorgu, devenit stegar al postelnicului prin faptul înălţării lai Luca la o boierie domnească, vânătorul Focşa şi, în fine, toţi curtenii mai mari şi mai mici, câţi umpleau splendidul palat al unuia din aristocraţii cei mai avuţi ai Moldovei,

Capela era curioasă ca producerea unui arhitect izraelit, crescut în şcoală mahometană, şi care totuşi nu se sfii a lucra la edificarea unui templu creştin.

Ceea ce se părea mai admirabil în această bisericuţă erau arabescurile păreţilor, sculptate în relief aurit pe marmură neagră, columnele subţiri de marmură trandafirie, ce susţineau un amvon spaţios, sculptat a giorno şi poleit cu aur, mozaicul podului, în care te uimeau florile cele mai vii şi mai variate...

Dar sublima artă a arhitectului mauresc îşi găsea un contrast monstruos în producerile unui pictor bizantintin, necunoscut şi demn de a rămânea în uitare. Un Sânt George călare, pe cap cu un coif mai mare decât calul, străpungea cu lancea pe un balaur ,cu o limbă pe jumătate roşie şi pe jumătate albastră; apoi judecata cea de pe urmă, râprezentând cum dracii torturează pe nenorociţii păcătoşi, cari fac nişte grimaşe ce seamănă mai mult a râs decât a suferinţă; un Arhanghel Mihail etc.

În vestibulul capelei postelnicul se îmbrăţişa cu Boldur, cu Arbure şi cu Luca; zise „bine v-am găsit“ cătră toţi cei ceilaţi, cari îi sărutară pe rând mâna; sărută şi el mâna lui chir-popa Sofronie şi apoi, intrând în biserică, după mai multe cruci şi genuflexiuni, se puse cu boierii în strana din faţa Amvonului.

După servciul divin, chir-popa Sofronie ţinu o cazanie foarte duioasă, care scoase lacrime din ochii tuturor ascultătorilor.

El îşi luă de text cuvintele Evangheliului: „şi nu şti ziua, nici ceasul...

Istoria fatalului exil şi a fericitei întoarceri a postelnicului şarpe servi elocintelui călugăr drept stofă pentru explicarea acestui text.

Cu o claritate şi o volubilitate cari demascau prima sa educaţiune juridică, chir-popa demonstra într-un chip mai pe sus de orice îndoială cum că deasupra bietului murilor planează o putere superioară, numită pronie în limba adevărului şi ursită în graiul vulgar al oamenilor fără ştiinţă.

— Un zodiar se naşte în depărtata Italie... Cine ar fi putut crede, fraţilor creştini, că naşterea acelui zodiar(astrolog) este în vreo legătură cu liniştea unui mare boier din ţara noastră a Moldovei? Ce are a face un zodiar italian cu un boier moldovenesc? Totuşi, soarta îi ciocneşte, şi iată că o nenorocire se naşte din acea ciocnire.

O babă desfrânată şi vândută Diavolului se încearcă, fraţilor creştini, a ucide pe un doftor domnesc... Cine ar fi putut crede că destrămarea acelei babe va aduce prin sine înturnarea unui mare boier din neagra străinătate? şi totuşi, soarta întocmi lucrurile astfel, că un nepot al acestui boier scapă de moarte pe doftorul domnesc, iar domnul, pentru fapta nepotului, miluieşte pe unchi, ceea ce nu s-ar fi întâmplat fără nebunia babei!

Oare acestea nu sunt de ajuns, fraţilor creştini, pentru ca să ne dovedească nouă tuturor că şubredul om merge orbeşte pe calea ce-i este scrisă în cartea dumnezeiască a vieţii încă din începutul veacurilor?

Să ne plecăm dară, fraţilor creştini, înaintea tainicelor porunce ale lui Dumnezeu, să primim cu răbdare şi cu mulţămire pe ursita cea trimisă de stăpânul cerului şi al pământului...

Din biserică, postelnicul, Arbure, Boldur, Luca îşi chir-popa Sofronie se retraseră într-o odaie, unde-i aştepta o masă acoperită cu o pânză albă cusută la margini cu fir, cu tot serviciul de argint, iar înaintea fiecărui taler, câte un corn de zimbru, legat cu aur în forma de pahar şi plin de bere fiartă cu zahăr şi cu ouă proaspete bătute: un fel de dejun adus de străbunii noştri din Polonia. Pe o tipsie aşezată în centrul mesei vedeai cârnaţi, gustoşi chiar prin aspectul lor rumen şi lustruit; pe o altă tipsie — unt, alături — pâne.

Dântăi chir-popa Sofronio citi o rugăciune; apoi mesenii se aşezară, afară de Luca

— De ce nu şezi, nepoate? întrebă şarpe.

— Aş crede că nu mi s-ar cuveni această cinste într-o adunare atât de aleasă.

— Şezi fără multe sucituri, bată-te cucul! zise vornicul Boldur cu vocea sa deschisă şi zgomotoasă. şezi, căci, zău, de câte ori văz pe un armaş stând în picioare pe când eu şez mi se pare că m-a aşezat într-adins pentru ca mai lesne să-mi poată tăia capul, trăsnească-l să-l trăsnească!

Luca se puse în colţul mesei.

— Ş-apoi, într-adevăr, îţi aduci oare aminte, vornice, îţi aduci oare aminte? observă hatmanul Arbure, repetând cuvintele după obicei, că ne vrăjise o afurisită de ovreică, ţie că vei muri cu capul tăiat, că aşa vei muri, iar mie, c-o să mor în cazne...

— Lasă, hatmane, pre a mea lege, să nu fie zis în ceas rău!

— Mai bine, fraţilor, să mă lămuriţi pe mine cum de m-a învrednicit Dumnezeu să scap de osânda domnească şi să mai văd o dată scumpa noastră ţară? Cum de s-a înduplecat măria-sa vodă ştiind că nemernicul zodiar mă meni pe mine de ucigaş al coconului domnesc, ferească-mă Dumnezeu de una ca asta?

bată-l norocul să-l bată! Iară vodă, cum îl auzi, simţi că bine vorbeşte copilul, şi te iertă, postelnice.

— Bine că-mi aduseşi aminte de armăşia nepotului meu, zise şarpe. Cat să cer iertare de la tine, Luco...

— De la mine, jupâne unchiule! întrebă Luca, sculându-se în picioare.

— Chiar de la tine... Pare-mi-se că osândişi astăzi la moarte patru coţofene?

— Dar, jupâne unchiule; patru ţigani ce se încercară a prăda casa noastră.

— Ştiu. Era între ei şi un copilaş, un băiat mic?

— Se poate; eu nu i-am văzut la faţă; îi prinsei noaptea şi-i dedei pe mâna armăşeilor...

— Ei bine, ştii cât de mult îmi plac copiii...

— Dar nu prea ai noroc în alegere, jupâne unchiule.

— Vrei să-mi dai a înţelege despre copilul cel din Codrul Cosminului? Apoi de, greşeşte omul câteodată! Oricum să fie, eu cer de la tine să ierţi pe copilul ţigănaş, şi am şi poruncit armăşeilor să mi-l aducă aici.

— Să fie după voia ta, jupâne unchiule, răspunse Luca, reaşezându-se.

— Nu te pot pricepe, frate postelnice! Nu te pot pricepe! zise hatmanul Arbure, sfârşind paharul cu bere al său. Ciudată fire mai ai şi tu! Ciudată! îţi plac copiii, şi nu poţi suferi...

Fruntea lui şarpe se încreţi.

— Mai ciudată este firea ta, hatmane, râzând vornicul Boldur. ţie îţi plac muierile şi numai muierile, ghiuj nesăţios ce eşti!

În acest moment întră Iorgu, a cărui faţă era turburată, se plecă la urechea lui Luca şi-i şopti ceva. Armaşul deveni palid.

— Ce este? ce este? întrebă postelnicul.

— O mare nenorocire, unchiule!

— Ce nenorocire? spune...

— Copilul de ţigan...

— Ei, urmează...

— Copilul de ţigan, pe care l-ai scăpat de ţeapă, nu este altul decât copilul cel adus; din Codrul Cosminului.

— Să-l trimiteţi înapoi să-l înţepe! zise cu iuţeală chir popa Sofronie.

Postelnicul zâmbi cu amar.

.....Ai uitat, părinte, frumoasa cazanie ce ne-ai ţinut astăzi asupra ursitei oamenilor. A doua zi, după o matură chibzuinţă între toţi amicii postelnicului şarpe, copilul Mihu a fost trimis să crească în frica lui Dumnezeu la Mănăstirea Neamţ.