Traducere de Alexei Mateevici - Octombrie 1906

— Care vine? Răspuns nu-i. Păzitorul nu vede nimic, dar prin freamătul vântului şi al copacilor aude bine că cineva merge înaintea lui pe alee. Noaptea din martie, nouroasă şi neguroasă, a înfăşurat pământul, şi păzitorului i se arată că pământul, cerul şi el însuşi cu gândurile lui s-au sleit, formând ceva uriaş, negru şi nepătruns. Nu e chip de mers decât pe pipăite.

— Care vine? repetă (întreabă iarăşi) păzitorul şi lui începe să-i pară c-aude şi şoapte şi un râs reţinut.

— Care-i aici?

— Eu, dragă..., răspunde un glas bătrânesc.

— Da cine tu?

— Eu... un trecător.

— Ce trecător! strigă cu mânie păzitorul, ca să-şi ascundă cu strigătul frica. Te poartă şi pe tine pe aici necuratul! Umbli, strigoiule, noaptea prin ţintirim!

— Da aici îi ţintirim?

— D-apoi ce-i? Vezi bine că-i ţintirim! Nu vezi?

— Of-of-off... Maică cerească, s-aude o oftare bătrânească.

Nimic nu văd, dragă, nimic... Vezi ce întuneric. Să-ţi şteargă o palmă, că nu vezi, aşa întuneric, dragă. Of-of-off!

— Tu cine eşti?

— Eu-s drumeţ, dragă, om călător.

— Ia nişte draci, umblă pe la miezul nopţii... Drumeţi! Nişte beţivi, bolboroseşte păzitorul, liniştit de tonul şi de oftările trecătorului. Te-i mai încărca cu păcate cu voi! Toată ziulica beau, da noaptea îi poartă necuratul. Da parcă mi-a părut că tu aici nu eşti singur, da parcă sunteţi vreo doi-trei.

— Îs singur, dragă, singur. Numai curat singur... Of-of-of, păcatele noastre... Păzitorul dă de un om şi se opreşte.

— Cum de-ai nimerit tu pe-aici? întreabă el.

— Am rătăcit, bunule om. Mergeam la moara cea din Mitrievo

ş-am rătăcit.

— Tiu, măi! Parcă pe-aici e drumul la moara cea din Mitrievo? Cap de bou ce eşti tu! La moara cea din Mitrievo trebuie să mergi mult mai în stânga, de-a dreptul din oraş pe drumul haznalei. Tu cu capul tulburat ai făcut trei vrâste de prisos. Ţi-ai fi uns gâtul la oraş?

— Am păcătuit, dragă, am păcătuit... Cu adevărat c-am păcătuit, nu-mi ascund păcatul. D-apoi acu cum să merg?

— Du-te tot de-a dreptul pe aleea asta pân' ce nu-i da că s-a curmat, apoi îndată s-apuci în stânga şi să mergi pân' ce-i trece tot ţintirimul pân' la portiţă. Acolo este o portiţă. S-o descui şi să mergi cu Dumnezeu. Cată să nu cazi în şanţ (hândichi). Da acolo, după ţintirim, să mergi tot pe câmp, pe câmp, pân' ce nu-i ieşi la drumul haznalei.

— Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, dragă. Să te mântuiască împărăţia cerului şi să te miluiască. Da nu mă-i petrece, omule bun? Fă-ţi milă, petrece-mă pân' la poartă.

— Ei, mai am eu când! Du-te singur.

— Fă-ţi milă. Fă-mă să mă rog lui Dumnezeu pentru dumneata. Nu văd nimic, să-mi dea o palmă, nimicuţa. Ce întuneric, ce întuneric! Petrece-mă, drăguţă!

— Da, am eu vreme de petrecut! Dacă te-i codi cu fiecare, apoi n-o mai scoţi la capăt.

— Pentru Hristos, pertece-mă. Şi nu văd eu şi mă şi tem să merg singur prin ţintirim. Mi-i cu frică, dragă, mi-i cu frică, omule bun.

— Te-ai legat şi tu de capul meu, oftează păzitorul. Ei, bine, haidem! Păzitorul şi trecătorul se pornesc. Ei merg alăturea, umăr la umăr şi tac. Vântul, umed şi pătrunzător, le bate drept în faţă, şi copacii, cei nevăzuţi, fremătând şi scârţâind, aruncă asupra lor picături mari de ploaie. Aleea aproape delaolaltă e acoperită cu bulhace.

— Una n-o pricep eu, zise păzitorul după o tăcere îndelungată: cum de-ai nimerit tu pe-aici? Parcă poarta-i încuiată cu lăcată. Ai sărit zidul ori cum? De-ai sărit, apoi pentru un om bătrân aşa îndeletnicire nu-i prea de cuviinţă.

— Nu ştiu, dragă, nu ştiu. Cum de-am nimerit pe-aici, nici eu nu ştiu. Ia, o ademenire. M-a pedepsit Domnul. Cu adevărat că-i ademenire, cel viclean m-a încurcat. Da dumneata, dragă, vasăzică, eşti aici păzitor?

— Păzitor.

— Singur pe tot ţintirimul? Năvala vântului e atât de puternică, încât amândoi pentru un moment se opresc. Păzitorul, aşteptând când va mai înceta vântul, răspunde:

— Noi suntem trei aici: unul zace la pat de înferbinţeală, da celălalt doarme. Stăm de pază pe rând.

— Aşa, aşa, dragă, aşa. Ce vânt, ce vânt! L-or fi auzind şi răposaţii! Urlă ca o fiară cumplită... Of-of-of...

— Da tu de unde eşti?

— De departe, dragă. Din Vologda-s eu, de departe. Umblu pe la sfintele locuri şi mă rog pentru oamenii cei buni. Să-i mântuiască şi să-i miluiască Domnul. Păzitorul se opreşte pentru puţin timp, ca să-şi aprindă luleaua. El se aşează la pământ după spinarea trecătorului şi arde vreo câteva chibrituri (sârnice). Lumina celui dintâi chibrit, scăpărând, luminează pentru o clipă o bucată de alee din stânga, un monument alb cu înger şi o cruce întunecată; lumina celuilalt chibrit, izbucnit într-o flacără mare ş-apoi stins de vânt, alunecă, ca un fulger, pe deasupra părţii din stânga, şi din întuneric se distinge (deosebeşte) numai colţul unui grilaj (gard de fier); al treilea chibrit luminează şi din dreapta monumentul cel alb, crucea cea întunecată şi grilajul din jurul unui mormânţel de copil.

— Dorm răposaţii, dorm sărmanii! — bombăneşte trecătorul oftând tare. Dorm şi cei bogaţi, şi cei săraci, şi cei înţelepţi, şi cei proşti, şi cei buni, şi cei răi. Toţi îs de-un preţ. Ş-or să doarmă până la sunetul buciumului. Să-i sălăşluiască Domnul în împărăţia cerului, în vecinica odihnă.

— Acu iaca mergem, da o să fie o vreme, când şi înşişi vom zace, zise păzitorul.

— Aşa, aşa. Cu toţii, cu toţii o să zacem. Nu-i acel om, care să nu moară. Of-of-of! Faptele noastre cele viclene. Păcate, păcate! Sufletul meu cel ticălos, fără saţ, pântecele meu cel iubitor de mâncări şi băuturi! L-am mâniat pe Domnul şi n-o să-mi fie mie mântuire nici pe astă, nici pe ceea lume. M-am înglodat în păcate, ca viermele în pământ.

— Aşa, da tot trebuie să mori.

— Asta-i, că trebuie.

— Un drumeţ o fi murind mai uşor decât unul de alde mine.

— Drumeţi sunt în tot felul. Sunt şi adevăraţi, care îs plăcuţi lui Dumnezeu, îşi păzesc sufletul lor, da sunt şi de cei ce umblă noaptea prin ţintirim, îi bucură pe draci aşa-a! Altul, care-i drumeţ, să vrea îţi dă-n cap c-o coadă de topor şi-ţi iese sufletul.

— De ce grăieşti tu aşa?

— Ia aş... Ei, iaca-mi pare şi portiţa. Chiar aşa, îi ea. Ian deschide-o, dragă! Păzitorul pe pipăite deschide portiţa, îl scoate pe drumeţ afară de-o mânecă şi zice:

— Aici se şi sfârşeşte ţintirimul. Acu să mergi tot pe câmp şi pe câmp pân' ce nu-i da de drumul haznalei. Numai tot acolo o să fie şanţul hotarnic, să nu dai în el... Da dacă-i ieşi la drum, s-apuci în dreapta ş-aşa chiar pân' la moară...

— Of-of-of, oftează drumeţul după puţină tăcere. Da eu acu aşa socot, că n-am la ce să merg la moara cea din Mitrievo... La ce dracu să mă mai duc şi eu acolo? Eu mai bine, drăguţă, voi sta aici cu dumneata...

— Ce să mai stai cu mine?

— Ia aşa... cu tine mi-e mai vesel...

— Ţi-ai găsit şi tu om de veselie! Drumeţule, eu văd că ţie-ţi plac glumele...

— Ştiut că-mi plac! zice trecătorul râzând răguşit şi c-un hohot mărunt. Of, dragă-drăguţă. Cred că mult l-îi pomeni tu pe drumeţ!

— De ce să te pomenesc şi pe tine?

— Aşa, că te-am înşelat bine... Ce crezi, că-s drumeţ eu? Nu mai sunt eu drumeţ.

— Cine eşti, dar, tu?

— Îs un mort... Numai ce m-am sculat din sicriu... Îl ţii minte pe lăcătuşul Gubarev, care s-a spânzurat (în) săptămâna cea albă? Apoi ia, eu şi sunt Gubarev...

— Mai spune o minciună! Păzitorul nu-l crede, însă simte în tot trupul o frică atât de grea şi friguroasă, încât se mişcă iute din loc şi începu să pipăiască iute portiţa.

— Stai, încotro? zice trecătorul, apucându-l de mână. Hei-hei... vezi-l cum îi! D-apoi cui, dar, mă lepezi pe mine?

— Dă-mi drumul! strigă păzitorul, silindu-se să-şi ia mâna.

— Sta-ai! Îţi spun să stai şi stai... Nu te zgâlţâi, câine ticălos!

Vrei să fii între vii, apoi stai şi taci pân' când nu ţi-oi spune eu... Nu vreau eu să vărs sânge, că demult ai fi pierit, ticălosule... Stai!

Genunchii păzitorului se îndoiaie. El închide ochii cu frică şi, tremurând cu tot trupul, se reazemă de zid. El ar răcni, însă ştie că răcnetul nu va ajunge la loc locuit de oameni... Alăturea cu dânsul stă trecătorul şi-l ţine de mână...

Vreo trei minute trec în tăcere.

— Unul îi bolnav de înferbinţeală, celălalt doarme, dar al treilea

îl petrece pe drumeţ, bombăneşte trecătorul. Buni păzitori, se poate de plătit hacul! Nu, frate, tâlharii întotdeauna au fost mai harnici decât păzitorii! Stai, stai, nu te mişca...

Trec în tăcere cinci, zece minute. Însă iată că vântul aduce un şuier.

— Ei, acu mergi, zice trecătorul, lăsând mâna. Du-te şi roagă-te lui Dumnezeu c-ai rămas viu. Trecătorul şuieră şi el, o dă de fugă de la poartă şi s-aude cum sare şanţul. Presimţind ceva nu prea bun şi tot încă tremurând de frică, păzitorul nehotărât deschide portiţa şi, cu ochii închişi, aleargă înapoi. La cotitura cea dinspre aleea cea mare el aude grăbindu-se nişte paşi, şi cineva îl întreabă cu un glas şuierător:

— Tu eşti, Timofte? Da unde-i Dumitraş? Iar trecând cu fuga toată aleea cea mare, el zăreşte în întuneric o luminică micuţă şi nesenină. Cu cât e mai aproape de luminică, cu atât mai multă frică simte şi cu atât e mai puternic presimţământul unei trebi rele. „Lumina parcă-i în biserică, gândeşte el. De unde să fie ea acolo? Mântuieşte şi miluieşte, Maica Domnului. Aşa este!" Un moment păzitorul stă în faţa ferestrei sfărâmate şi cu groază se uită în altar... Lumânarea mică de ceară, care au uitat s-o stingă tâlharii, arde într-o flacără tremurătoare de vânt ce năvăleşte prin fereastră şi aruncă pete roşii, nelucitoare asupra veşmintelor, aruncate în toate părţile, şi a dulăpaşului cârligat, asupra numeroaselor urme de picoare lângă prestol şi jertfelnic...

Mai trece puţin timp şi vântul urlător duce prin ţintirim grăbitoarele şi neliniştitele sunete de alarmă...