„Isprăvi din vremi de mult trecute,
Predanii din vechime-adâncă".
A. Puşkin, Ruslan şi Ludmila

I

Măreaţa Romă doarme-n pace,
Umbrită de livezi tăcute,
Şi-o linişte adâncă zace
În rândul curţilor ei mute.
O noapte blândă-a primăverii
Domneşte-n uliţi somnoroase,
Iar luna focul tremurării
Îl scaldă-n ape scânteioase,
Şi Tibru — dungă lucitoare --
Curgând în negrele lui maluri
Cu-o murmurare gânditoare,
Îşi mână apele în valuri...
Cu capu-n piept, cu crucea-n mână,
Sub a-nchisorii negre pază,
O blândă tânără creştină
Pe pietre aspre dormitează.
Zadarnic pus-au stăruinţe
Chinuitorii ei cei răi,
Făgăduieli şi suferinţe
N-au sfărâmat credinţa ei...
Neomenoasa judecată
A osândit-o ieri la moarte,
Dar mâine-n ceruri ridicată,
Primi-va scrisul altei soarte...
Şi iată, c-o dorinţă sfântă
Pe sine-n jertfă a s-aduce,
Ea-şi merge calea de osândă,
Îşi merge drumul cel de cruce.
Prin vis a patriei câmpie
O vede, de stejari umbrită,
Şi râul — dungă albăstrie --
Şi casa dragă şi iubită,
Şi iarăşi paşnica viaţă,
Ce-a petrecut-o, o petrece.
Dar de-a trecutului dulceaţă
Nu-i pare rău: rămâne rece.
N-o tulbură mai mult pământul
Şi bucuriile lui sterpe;
După norocul lui nici gândul,
Nici inima ei nu mai fierbe.
Nădăjduirea ei cerească,
Fără de lacrimi şi jelire,
Surpat-a pofta pământească
Şi pieritoarea tânguire.
Şi traiul cel mai drag, frumos,
Şi tot ce-n trai i-a luminat,
În jertfă Domnului Hristos
La crucea Lui a înălţat...

II

Deasupra Tibrului, măreaţă,
Stă curtea lui Neron dormind,
Iar primprejur cu-a lor verdeaţă
În rânduri plopii o cuprind.
În întuneric cufundată,
Miros grădina răspândeşte,
Şi în umbrirea ei bogată
Mulţimea apelor grăieşte.
Bătrânii munţi în depărtare
'Şi-ridică culmile spre cer
Şi într-a lor albastră zare
Păduri întunecoase pier.
Dorm toate. Singur priveghează
Albin, adânc îngândurat...
Şi gândurile-l îngrelează
Şi sufletul i-i tulburat!
Breslaş slăvit, ostaş puternic,
Vrăjmaş creştinilor fierbinte,
El umblă ca un rob nemernic --
De dorul muceniţei sfinte.
Sub vălul mut al nopţii line,
Uitând de lumea zgomotoasă,
El dragul tinerei creştine
Hrăneşte-n mintea tânguioasă.
Închipuirea aţâţată
Pe el la desfătări îl cheamă,
Şi-i naşte mintea îmbătată
Vederi plăcute fără seamă.
Albastra noapte-a primăverii
I-arată însă chipul drag
Şi-n ochi nădejdile-nvierii,
Ce chipul luminos îl fac!...

III

De-atunci, când tânăra fecioară
La judecată a venit,
De-atuncea lui a prins să-i pară
Că el din moarte s-a trezit.
În piept a curţii desfrânare
Dorinţi curate-i ucisese
Dar a iubirii înfocare
Tot greul păcătos frânsese
Şi, hotărându-i pedepsire
Mariei, el, vestit breslaş,
În inima lui fără ştire
Era al lui Hristos ostaş,
Ş-a sfintei tinere cuvinte
El cu-nsetare le prindea,
Şi flacăra credinţei sfinte
În suflet i se aprindea.
Credinţa, dragoatea — unite
Din rătăciri adânci l-au scos
Şi-n vasul inimii smintite
Suflat-au duhul luminos.

IV

Strălucitoarea revărsare
Din zori în ceruri s-a aprins
Şi a luminii înfocare
Împrejurimea a cuprins.
Şi în cununa strălucirii
Măreţul soare se iveşte,
Şi-n Tibru focul oglindirii
Luciri de aur risipeşte.
Se scoală Roma zgomotoasă...
Ca moartea tinerei să vadă,
Mulţimea ei gălăgioasă
Ticseşte circul tulburată.
În haina sa împărătească
Cu aur numai şi argint,
În gloata lui prietenească,
Neron s-a aşezat. Privind
În negura îngândurării,
Albin s-aşează printre ei.
Şi noaptea neagră-a întristării
Se oglindeşte-n ochii săi.
Vuieşte zgomotoasa gloată,
Cu nerăbdare aşteptând.
Dar iată semnul! Şi de-odată
Se cască uşa, scârţâind,
Şi-n ţarc tigroaica-naintează
Cu paşi uşori, voioasă.
În urma ei, cu crucea-n mână,
Cu haine albe, fără teamă,
Ieşit-a tânăra creştină,
Împăciuită fără seamă.
De-odată via tulburare
Se schimbă în adâncă pace.
Albin uimit, fără mişcare,
Stă ca o umbră, groaznic, tace...
. . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . .
Şi glasul sfintei în tăcere
De-odată-n circ a răsunat:

V

— „Eu gura mea tremurătoare
N-oi mai deschide-o-n viitor:
Iertaţi creştina, căci ea moare
Pentru al său Mântuitor;
Şi într-acesta ceas de moarte,
Iertând chinuitorii mei
Eu rugăciunea mea, ce arde,
O duc în ceruri pentru ei...
Să-i ierte dar Mântuitorul
Pentru sfârşitul sângeros,
Primească-i Răscumpărătorul
În marea turmă-a lui Hristos!
Lumina-nvăţăturii sfinte
Ce focul dragostei aprinde
Şi-a păcii lasă urmi neşterse,
În inimi reci să se reverse!"
Tăcut-a sfânta... În uimire
Tăcea şi adunarea toată;
Scânteia de milostivire
Parcă-a atins cumplita gloată.
. . . . . . . . . . . . . . . . .
Dar iată, pe neaşteptate,
A coborât în circ Albin,
Şi a strigat: „Şi eu vreau moarte...
Şi eu, o, Romă, sunt creştin"...
Şi în furtuna tulburării
Norodul tot a tresărit
Şi cu fioru-nspăimântării
Tigroaica-n lături a sărit.
Dar iat-o cum din nou pândeşte,
Ca şarpele, încet mergând...
O clipă... Sângele ţâşneşte,
Pământul galben înroşind...
Dar Roma râde, face glume,
A morţii taină nici că-i pasă,
Şi la a sfintei rugăciune
Din palme bate zgomotoasă.
Această mândră povestire
Trăieşte din adânc trecut,
Vorbind făr' nici o părtinire
De cele ce s-au petrecut.
Din ea popoarele creştine
Cu mult folos azi pot citi
Cum oamenii, cândva,-n vechime,
Ştiau a crede şi-a iubi.

Decembrie 1915