A treia zi după această întâmplare, îmi luai ziua bună de la bătrânul marinar care mă găzduise în vreme de patru săptămâni la Biariţ şi, zicând adio măreţului Ocean, plecai la Baiona, unde ajunsei după o oră de cale. Fiind însă că mai aveam vreme de aşteptat până la plecarea malpostei, o întrebuinţai primblându-mă prin oraş, cu gând de a găsi pe noul meu tovarăş de călătorie.

De la ciocnirea capetelor noastre în sânul mării, nu mai dasem cu ochii de el şi, prin urmare, dacă n-aş fi ştiut cât e de serioasă parola unui englez, aş fi considerat propunerea lui de a mă întovăr[...]n Spania ca o propunere făcută în apă şi căzută în baltă.

În curând însă îl zării pe piaţa teatrului, aşezat la o masă dinaintea unei frumoase cafenele şi bând un grog fierbinte. El mă aştepta în costumul său de turist, costum demn de însemnat prin mulţimea buzunarelor şi prin mărimea bumbilor.

Cum mă zări, englezul îmi dete un gud morning şi mă strânse de mână cu o amicie care îmi sclinti degetele.

-- Unde mergem mai întâi? îl întrebai.

-- La Tuluza, ca să vizităm vestitul Capitol.

-- Şi de la Tuluza?

-- La Nima, ca să vedem ruinele romane.

-- Şi în sfârşit?

-- La Marsilia, ca să ne îmbarcăm pentru Spania.

-- Foarte bine; însă nu socoţi c-ar fi mai simplu, fiindcă ne găsim pe marginea Spaniei, să intrăm îndată pe pământul ei?

-- Cu adevărat ar fi mult mai simplu; dar nu-mi place să fac ca toată lumea. Iată planul ce propun: de la Marsilia mergem de vizităm toată coasta Spaniei: Barcelona, Valencia, Cartagena, Malaga etc., până la Gibraltar. De aici ne îndreptăm spre Cadix, şi de la Cadix începem adevăratul nostru voiaj în Spania, vizitând:

Sevilia, Cordova şi Grenada. Pe urmă ajungem la Madrid, unde ne oprim câtă vreme ne-a plăcea, până a ne întoarce în Franţa. Acest plan îl socot mai nimerit; însă dacă voieşti ca să trecem îndată munţii Pirinei, eu sunt gata să te urmez ori pe unde vei merge.

-- Planul d-tale este prea bun şi îmi place, cu atât mai mult că eu am obicei a călători fără marş-rută hotărâtă de înainte, ci numai după îndemnurile fanteziei mele. Haideţi dar pe la Marsilia, şi să ne fie călătoria fericită!

-- Ol rait răspunde tovarăşul meu. Şi amândoi veseli, sprinteni ca nişte şcolari în vacanţă, ne ducem la biroul malpostei, ne suim în trăsură şi plecăm din Baiona pe la 11 ore.

Caii pornesc ca nişte zmei, pavelele răsună sub copitele lor, şi în curând ambele oraşe Baiona şi Saint-Esprit, despărţite prin râul Adur, rămân în urma noastră cu fortificările lor pline de tunuri.

Dintre toate modurile de călătorit, cel mai plăcut şi mai comod este f[...]ndoială malposta; şi dintre toate voiajurile din Europa, unul din cele mai frumoase este voiajul de la Baiona la Tuluza, în departamentul numit Bas-Pirinei.

Malposta nu primeşte decât doi călători, fiind menită a duce corespondenţele cu cea mai mare repejune; ea face tot drumul în fuga cailor, zi şi noapte, fără a se opri nicăieri mai mult de cinci minute. Călătorii trebuie dar să se îngrijească a lua cu ei provizii, căci altminteri ar fi expuşi a rămânea nemâncaţi şi nebăuţi de 24 ore întregi, împrejurare critică, ce este foarte vătămătoare entuziasmului.

Şoseaua trece de-a lungul munţilor Pirinei, în mijlocul unui şir necurmat de grădini frumoase, de livezi îmbelşugate şi de câmpii răcorite prin râurile Adur şi Gava. Ori încotro se îndreaptă ochiul, întâlneşte privelişti romantice, casteluri noi şi elegante, parcuri pline de o veselă verdeaţă, în vreme ce fundul orizontului este cuprins de minunata panoramă a Pirineilor. Adaugă pe lângă aceste o climă plăcută, un cer limpede şi albastru, o şosea curată, o trăsură comodă înhămată cu cinci zmei voinici şi o inimă voioasă de călător. Ce poate dori un om mai mult pentru ca să fie mulţumit şi să uite toate necazurile vieţii?

Tovarăşul meu părea pătruns de o adâncă mulţumire sufletească şi începuse a cânta o arie englezească foarte originală, deşi puţin armonioasă. Caii, speriaţi, se vede, de acel cântec, alergau cât ce puteau; roţile zburau pe pietrişul luciu al şoselei; clopoţeii aninaţi de gurile hamurilor zuruiau vesel; postaşul pocnea din bici necontenit şi glumea cu toate nevestele ce întâlnea pe drum; copacii de pe marginea soşelei fugeau în urma noastră ca o armie pusă în risipă; iar noi, lungiţi pe perinele trăsurii, fumam cu plăcere şi priveam prin fumul albastru al ţigaretelor câmpiile şi munţii care păreau că se învârteau împrejurul nostru.

După puţină tăcere, tovarăşul meu şi eu ne uitarăm mai cu luare-aminte unul la altul, cu gând de a face o cunoştinţă mai de aproape şi, după un examen desăvârşit de vro cinci minute, rămânând mulţumiţi de fizionomiile noastre, începurăm a grăi:

-- Minunat început de călătorie! Nici cald, nici frig, nici colb, nici glod. Cum e mai bine.

-- Cu adevărat; şi pe lângă aceste avantajuri, adaugă că trecem prin una din cele mai frumoase părţi ale Franţei, sub un cer limpede şi albastru care se întinde deasupra noastră ca o boltă de smarald.

-- Eşti poet, domnul meu?

-- Câteodată... când vreau să uit lumea; dar d-ta ?

-- Şi eu cânt din vreme în vreme, însă nu din liră, ci din trâmbiţă.

-- Plăcut instrument!

-- Îţi place?

-- Foarte mult... de departe.

-- Te cred. Ştii pentru ce am învăţat a suna din trâmbiţă?

-- Pentru ca să alungi splinul, poate?

-- Ai ghicit. Sunt acum doi ani de când mă apucase această boală grozavă, care aduce pe om încet-încet la desperare şi îl face să dorească a scăpa de viaţă prin orice chip. Splinul îmi abătuse sufletul. Îmi întunecase mintea, îmi adusese dezgust de toate plăcerile lumii şi, într-un cuvânt, mă împinsese chiar pe marginea mormântului, căci hotărâsem a mă împuşca.

-- Şi cum ţi-ai schimbat hotărârea?

-- în minutul în care era să mă trimit pe ceea lume; când era să trag cocoşul pistolului îndreptat spre fruntea mea, am auzit deodată o trâmbiţă sunând o bucată jalnică din opera Lucia a lui Donizetti; însă într-un chip astfel de ciudat, încât m-a umflat râsul ca pe un nebun şi mi-a răcorit splinul.

-- Şi drept recunoştinţă pentru acest instrument care ţi-a scăpat viaţa, ai hotărât să te faci trompetaş?

-- Dar; şi de atunci îmbuc trâmbiţe şi rup urechile celor ce mă ascultă, de câte ori vine de mă cearcă urâtul.

-- Cred că nu-i avea nevoie să faci muzică cât vom fi împreună.

Englezul începu a râde şi îmi făgădui că m-a scuti de acea plăcere în toată vremea cât vom călători amândoi. Eu îl încredinţai asemene din parte-mi că nu-i voi citi nici o poezie, şi astfel ne făcurăm cei mai buni amici din lume. După încheierea acestui tratat intre noi, aprinserăm două ţigări rumene de Havana, care ne făcură să gândim fireşte la ciubucul turcesc şi, prin urmare, la voiajurile în Orient.

-- Fost-ai în Asia? mă întrebă englezul.

-- Am fost cu un compatriot al d-tale, sir Dicson.

-- Dicson? doctorul Dicson.

-- Dar; un tânăr foarte plăcut, adevărat gentlman, nalt, purtând ochelari.

-- Ochelari de aur?

-- Întocmai; îl cunoşti?

-- Cunosc o persoană asemene precum zici, dar se numeşte Covlei... Nu-i el.

-- Acest Dicson era mare amator de cafea turcească şi cunoştea toate cafenelele cele mai vestite de pe Bosfor, atât din partea Europei, cât şi de pe malurile Asiei; însă îmi mărturisea că nimeni în lume nu ştia să facă cafea mai bună decât dervişul AbdalahOsman, pe care îl întâlnise el în drumul ce duce la Brusa. Dicson făgăduise dervişului să-i trimită o pereche de metanii de calembec, drept mulţumire pentru minunatul felegean de cafea ce gustase la el; dar nu găsise încă nici un prilej ca să-şi împlinească făgăduinţa. Aflând în sfârşit că eu era să mă pornesc de la Constantinopol ca să merg la Brusa, îmi încredinţă perechea de metanii şi mă rugă ca să o dau din parte-i lui Abdalah-Osman, dacă l-aş întâlni cumva în călătoria mea.

-- Şi l-ai găsit?

-- L-am găsit.

-- Cum, unde şi când?

-- La anul 1845, între Ghemlic şi Brusa, în Asia. Plecasem din Constantinopol pe un vapor turcesc, cu gând de a merge să vizitez Brusa, vechea capitală a Imperiului Otoman, vestită prin numărul minarelelor ce se înalţă din sânul ei ca lăncile unei armii de uriaşi, precum şi prin frumoasele materii de mătase lucrate în fabricile sale. Debarcând la Ghemlic, sat mic de pe malul asiatic al Mării de Marmara, tovarăşii mei şi eu ne suirăm pe cai şi luarăm drumul Brusei.

Cărarea ce duce la acest oraş, bătută de copitele cailor şi ale cămilelor, trece peste câmpii şi colnice acoperite cu o iarbă sălbatică şi mirositoare, şi călătorul este expus, în vreme de şase ore, la razele arzătoare ale unui soare de foc, ce îl coace chiar ca pe un ou în pielea lui.

Feţele noastre se roşiseră ca nişte rodii coapte şi ni se părea că aveam fiecare câte un boţ de iască în gât. Setea ne muncea fără milă şi ne silea să răcnim turceşte: aman! când din norocire sosirăm la mijloc de cale, pe malul unui mic pârâu. Câţiva paltini mari şi frunzoşi formau un verde oazis chiar lângă cărare şi împrăştiau o umbră drăgălaşă împrejurul lor. Îţi poţi închipui bucuria noastră!

Ne coborâm îndată de pe cai şi dăm năvală la izvor; dar pân-a nu apuca a bea, un bătrân ce sta culcat sub copaci aleargă spre noi şi ne opreşte de a face o asemene nebunie, căci, osteniţi şi înfierbântaţi cum ne găseam de pe drum, ne-am fi îmbolnăvit pe loc de înghiţeam cât de puţină apă rece. El ne sfătuieşte să ne odihnim mai întâi vro cinci minute la umbră şi ne pofteşte pe nişte rogojini curate care îi serveau lui de pat.

Bunătatea întipărită pe faţa acestui om ne îndeamnă a primi invitarea lui, şi dar, f[...]ntârziere, ne şi lungim sub paltini, aşteptând cu nerăbdare învoirea lui, pentru ca să sorbim dintr-o duşcă pârâul întreg. Fiecare secundă ne pare un an, fiecare minut, un secol! În sfârşit cinci minute se împlinesc!... Săltăm în picioare cu ochii ţintiţi spre izvor; dar iată că bătrânul derviş ni se înfăţişează cu o cutie de rahatlocum şi cu o tabla de pahare cu apă. Evalah! Işalah! Maşalah!... Într-o clipală cutia şi paharele sunt deşarte, setea noastră stinsă, şi mulţumirea noastră cu atât mai mare că bătrânul ne aduce îndată pe o altă tabla mai mică câteva felegene de cafea; dar ce cafea! o minune de cafea, plăcută, parfumată, demnă de un sultan! Fiecare picătură cuprindea o comoară de mulţumiri necunoscute; credeam că sorbeam raiul lui Mohamed topit în felegeanuri.

Numai un singur om pe lume era în stare să facă asemene cafea, şi acel om trebuia să fie Abdalah-Osman de care îmi vorbise Dicson la Constantinopol. Adresându-mă deci la dervişul bătrân, îl întrebai:

-- Nu eşti d-ta Abdalah-Osman?

-- Benim, răspunse dervişul.

-- Cunoşti pe Dicson-Bei?

-- Eve.

-- Dacă eşti Abdalah-Osman şi cunoşti pe Dicson-Bei, iată o pereche de metanii de calembec ce m-a însărcinat amicul nostru ca să ţi le aduc, ca un suvenir pentru minunata cafea ce a băut la d-ta. Zicând acestea, am dat metaniile bătrânului Abdalah-Osman; iar el îşi dezmierdă barba cu o adâncă uimire şi îmi făcu trei temenele, în vreme ce încălecam pentru ca să-mi urmez drumul la Brusa.

Englezul meu mă asculta cu mare luare-aminte şi, deodată, lovind tare cu pumnul în trăsură, făcu jurământ ca să meargă la anul viitor în Asia şi să se oprească la jumătate cale a Brusei, pentru ca să guste cafeaua vestită a lui Abdalah-Osman. Nu ştiu de mai există încă acel pustnic cuvios, care de mai mulţi ani acum vieţuia singur pe malul unui pârâu necunoscut din Asia şi care avea de mulţumire a da tuturor călătorilor rahatlocum, apă proaspătă şi cafea gratis; dar ce ştiu de sigur este că, dacă el nu s-a dus încă să-şi primească răsplata cuvenită în raiul lui Mohamed, negreşit are să facă cunoştinţă cu englezul meu la anul viitor.

În vreme ce istoriseam această anecdotă, soarele se cobora spre apus într-un ocean de flăcări, şi razele lui străbăteau ca nişte săgeţi de aur printre frunzele copacilor. Munţii Pirinei se înveleau treptat cu o mantie roşietică, iar vârfurile lor, acoperite de omăt, păreau încununate cu diademuri strălucitoare. Umbrele se luptau cu lumina şi se ridicau pe poalele dealurilor; cerul limpede şi transparent se întindea deasupra noastră ca un văl subţire şi albăstriu, prin care se zărea, ca prin vis, lucirea argintie a câtorva stele. Un singur nor, ce avea forma unui vultur uriaş, se îndrepta spre culmea munţilor şi părea că zbura către cuibul său, ascuns în naltele stânci ale Pirineilor. Era acum momentul tainic când toată natura se pregăteşte pentru odihna nopţii; ora în care sufletul se pătrunde de o dulce melancolie şi se înalţă pe plaiurile cereşti de merge să se închine lui Dumnezeu.

Englezul meu scoase dintr-un buzunar un fes roş împestriţat cu felurite cusături şi, acoperindu-şi capul, se înfundă în colţul caleştii, unde începu curând a horăi. Eu însă, care cu greu pot să adorm la drum, căzui pe gânduri şi, în dulcele leagăn al malpostei, mă repezii până la Moldova.

Îmi revăzui ţara, familia, amicii cu o duioasă bătaie de inimă şi, supus farmecului acelei dulci reverii, mă simţii rătăcind în lumea drăgălaşă a suvenirelor... Însă un hop al trăsurii mă trezi din acel vis frumos lângă tovarăşul meu de drum, ce avea un aer de mandarin chinezesc sub fesul ţuguiat ce îi cădea pe nas.

Acum umbrele nopţii acoperiseră pământul, şi copacii se zăreau ca fantasme din altă lume ce se alungau pe câmpi, până ce se pierdeau în întunericul depărtării. Mii de stele străluceau pe bolta cerească; unele cădeau de-a lungul cerului, lăsând o urmă argintie după dânsele; altele se oglindeau în apa Adurului; altele păreau că lunecă ca nişte mari brilianturi pe omătul din vârfurile Pirineilor.

Tot era în lume tainic şi adânc-pătrunzător; iar în tăcerea cumplită a naturii, în nemişcarea obiectelor ce ne înconjurau, repejunea malpostei sem[...]ndoită, tropotul cailor şi sunetul zurgălăilor aveau ceva fantastic. Fanarele trăsurii aruncau înaintea lor, pe şosea, o pată lungă de lumină, în care caii se zăreau călcând în picioare umbrele lor ce se încolăceau sub dânşii ca nişte balauri negri.

Îmi închipuiam că mă aflam în împărăţia fantasmelor, răpit de carul unui geniu de noapte şi urmărit de hârâitul grozav al unor balauri nevăzuţi. Însă luna se ridică încet pe marginea orizontului, şi, la gingaşa sa lumină, fantasmagoria pieri într-o clipă. Umbrele fioroase se făcură nevăzute, balaurii intrară în pământ, şi cruntul lor hârâit se pref[...]n nevinovatul horăit al englezului ce dormea cât şapte la spatele mele.

De-ar putea cineva să stenografieze toate gândurile care trec prin mintea omului într-o noapte frumoasă de călătorie, ar produce volume întregi de idei înalte şi de prostii. Spre zori de ziuă, somnul veni să-mi închidă ochii. Adormii ca un fericit, pentru ca să visez pe Alexandru Macedon jucând parola cu Papură-vodă.

A doua zi mă trezii în Tuluza.