I

În una din serile iernii de la 1850, palatul X din oraşul Iaşi era luminat ca pentru o serbare mai deosebită. Toate ferestrele străluceau pe întunecata lui faţadă, şi trecătorii din strada mare zăreau înlăuntru un mare număr de dame şi cavaleri înotând în valuri de lumină. Un lung şir de caleşti elegante se opreau una după alta la scară, şi din ele se coborau alte dame şi alţi cavaleri întârziaţi, care se suiau repede la rândul de sus, în sunetul armonios al unei orhestre şi intrau apoi în salonul cel mare al palatului.

Acea sală ornată cu oglinzi nalte cât pereţii şi cu lăzi de portocali, înşirate de-a lungul colonadei de marmură ce susţinea galeria muzicanţilor, acea sală, zicem, cuprindea în sânu-i tot ce poate încânta privirile şi închipuirea: toalete pariziene de gustul cel mai perfect, briliante strălucitoare, flori exotice, policandre numeroase de bronz aurit şi mai cu seamă figuri tinere, frumoase, vesele şi mult adimenitoare. Toate acestea formau un tablou magic!

Focurile pietrelor scumpe se unea cu razele scânteietoare ale ochilor; parfumul îmbătător al florilor se înalţa în văzduh cu armonia orhestrei, şi lumina candelabrelor se revărsa ca un val de aur pe frunţile, pe braţele şi pe umerele albe ale damelor. Strălucită era într-adevăr acea adunare, căci venise să asiste la cununia celei mai frumoase flori din aristocraţia Moldovei, a domnişoarei Margărita X.

În aşteptarea acelei serbări, damele aşezate pe canapelele de jur împrejurul salonului vorbeau cu cavalerii de frumuseţile miresei şi se pregăteau vesel pentru balul ce era să urmeze după ceremonia nunţii. Deodată uşile unui alt salon mai mic se deschiseră şi Margărita, întovărăşită de maică-sa, se arătă în toată pompa toaletei de mireasă şi în toată măreaţa ei splendoare. Damele se sculară repede ca să o vadă mai bine, iar cavalerii, adunaţi grămadă în faţa ei, se închinară ca dinaintea unei tinere regine. Un lung fior de uimire trecu prin inimile tuturor.

Margărita şi cu maica sa, după o scurtă oprire, se îndreptară către uşa din fund care ducea la capela palatului. Ajungând însă la acea uşă, copila se opri şi se îngălbeni pe faţă dând cu ochii de un tânăr care, galben ca şi dânsa, i se închina profund pentru ca să-şi ascundă tulburarea. Această scenă mută, ce cuprindea un mister adânc, trecu nevăzută de nime, şi mireasa, urmând după maica sa, care o trăgea de mână, ieşi din salon. Damele şi cavalerii se îndreptară în grabă spre capela unde era să se celebreze cununia, iar tânărul, rămas singur, căzu pe un jilţ cu inima zdrobită de o crudă suferinţă; ochii i se umplură de lacrimi, şi moartea îi apăru ca o binefacere dumnezeiască!

După o oră, societatea se întoarse în salon, felicitând pe socri şi pe tinerii însuraţi, după vechiul obicei. Socrii plini de bucurie şi noul însurat, glorios de fericirea lui, mulţumeau în dreapta şi în stânga, pe când Margărita se ţinea deoparte, în tăcere, ca o statuie de marmură albă; numai ochii săi dădeau încă semne de viaţă prin două lacrimi dureroase în care se reflecta Veselia adunării.

Tânărul de care am vorbit şi pe care îl vom numi Alexis se apropie de dânsa şi îi zise cu glas uimit:

— Daţi-mi voie, doamna mea, să adaug şi eu felicitările mele pe lângă toate complimentele câte aţi primit în astă seară. Toţi v-au adresat urări de fericire; eu vă doresc împlinirea dorinţelor ce aţi avut necontenit de a călători în Francia şi în Italia.

Margărita privi la tânărul ce-i grăia cu o cătătură lungă şi întristată; apoi zise:

— Primit-aţi un buchet de flori?

— Da, mi l-a dat domnul M., bărbatul d-voastră, când am intrat în salon.

— Şi v-a spus că-i din partea mea?

— Nu.

— Acel buchet l-am compus eu însămi pentru d-voastră, adăugă ea, roşindu-se pe obraji.

— Şi eu mă jur să-l pastrez toată viaţa mea ca un suvenir nepreţuit!... răspunse Alexis, tremurând de uimire. Câteva persoane se apropiară de Margărita; iar Alexis se retrase încet, strângând la pieptu-i un mic buchet de flori de trandafir, de viorele şi de rezeda. Din cea mai adâncă desperare, el trecuse pe loc în cea mai vie bucurie.

— Mă iubeşte! gândi el, mă iubeşte! Ah! de-acum nu-mi pasă de suferinţe, nu-mi pasă de moarte! mă iubeşte Margărita!... Pe când Alexis improviza în sine acel monolog poetic şi naiv, pe care toţi înamoraţii îl repetează de când există amorul, domnul M. îl observa de departe şi zâmbea, văzându-l rătăcind prin salon ca un om ce nu ar avea conştiinţă de sine. El veni în faţa lui, îl atinse cu mâna pe umăr şi îi zise glumind:

— Trezeşte-te, poetule, şi te coboară pe pământ din regiunile lumii ideale, căci balul o să înceapă în curând. Alexis tresări la glasul ce-l apostrofa astfel şi rămase puţin tulburat; însă dl M., luându-l de sub braţ, puse a se primbla cu el prin mijlocul salonului şi urmă a glumi asupra naturii fantastice a poeţilor, pretinzând că ei sunt vânători de visuri nebune şi de rime ne-bune. Dl M. cultiva cu destul succes soiul acel de spirit francez care se introdusese în societatea Iaşilor şi care consista întru a face jocuri de cuvinte şi calambure.

— În adevăr, observă Alexis, lumea ne crede pe noi, poeţii, cam nebuni, fiindcă noi vedem lucrurile printr-un văl magic, ce le înfrumuseţează; însă nu mergem cu nebunia până la gradul de a nu recunoaşte defectele şi ridicolele societăţii.

— Nu mă îndoiesc despre aceasta; însă mărtureşte că dacă societatea are unele părţi urâte şi blamabile, ea posedă şi avantaje de o mare valoare.

— Care? întrebă Alexis, oprindu-se lângă una din coloanele galeriei.

— Poeţi de talent ca d-ta, amici sinceri ca mine şi mai cu seamă fiinţe îngereşti ca Margărita. Priveşte cât e de frumoasă sub cununa ei de peteală. Ce asemănare poetică ai putea găsi pentru ea? Un înger încoronat cu raze de soare? Un crin zâmbitor sub roua dimineţii? Un. . . urmează d-ta, care eşti poet, căci eu nu mai găsesc nimică.

— Nici eu, spuse Alexis, privind cu admirare pe Margărita în mijlocul amicelor sale.

— Cum?... Muza d-tale îţi face infidelităţi? întrebă dl M. râzând.

— Muza mea, am obicei să o culc frumuşel acasă când mă duc la baluri.

— Şi ea doarme în tot timpul cât eşti absent?

— Doarme dusă pe ceea lume.

— Bună casă ţineţi împreună! Am să spun Margăritei istoria muzei d-tale şi chipul ce ai descoperit de a trăi cu dânsa în bună armonie.

— Cred că nu ai de gând a întrebuinţa cu doamna M. acelaşi sistem...

— O! nu, nu încă. . . mai târziu... vom vedea. Însă spune-mi în toată sinceritatea, ce ai face în locul meu dacă te-ai fi însurat d-ta cu Margărita?

— Eu? întrebă Alexis tulburându-se. Nu înţeleg...

— Vreau să zic, cum ai urma în timpii cei dintâi ai căsătoriei?

— Aş urma moda engleză; adică mi-aş lua soţia la finitul balului, m-aş sui cu dânsa într-un cupet de voiaj şi m-aş duce întins la Napoli sau aiure, pentru ca să-mi petrec luna numită de francezi luna de miere. Astfel aş realiza un vis plăcut al dnei Margărita şi...

— Cum, ai petrece pe drumuri zilele cele dintâi ale fericirii casnice? O! poet, poet! eşti sublim! mă duc să te spun Margăritei. Zicând acestea, dl M. alergă râzând lângă juna lui soţie şi începu cu ea o convorbire în vremea căreia aruncau împreună priviri deosebite asupra lui Alexis, el cu o expresie sardonică, şi ea cu o expresie de jale adâncă.

Semnalul balului se dete; orchestra preludă prin un vals nou de-al lui Strauss, şi mai multe perechi de dame şi cavaleri se repeziră vesel în vârtejul dansului. Margărita, obligată de a începe balul, făcu de două ori jurul salonului, strânsă la pieptul bărbatului său. După vals veni un contradans. Margărita avea astă dată pe Alexis de cavaler; amândoi însă erau într-un neastâmpăr sufletesc astfel de mare, încât mâinile lor tremurau; lor li se părea că toată lumea îi observa cu maliţie şi că citea în inimile lor. După figura întâi, Margărita zise lui Alexis:

— Adevărat e că eşti decis a pleca din ţară?

— Adevărat.

— Şi pentru mult timp ai de gând să te depărtezi?

— Pentru mai mulţi ani. Ea coborî ochii şi după o scurtă tăcere întrebă iar:

— Când ai hotărât să pleci?

— Peste două luni, la primăvară.

— Ai să petreci vara în Paris?

— Nu cred, fiindcă voi merge negreşit la Londra, ca să vizitez palatul expoziţiei universale, şi apoi din Englitera poate că mă voi îmbarca pentru ca să mă duc în America.

— Tocmai în America!... singur! replică Margărita cu durere.

— Singur în America sau singur în Europa nu e totuna pentru mine? observă Alexis suspinând. Deodată, Margărita îşi ridică ochii, îi ţinti drept în ochii lui Alexis şi zise, inspirată de-o gândire ademenitoare:

— Dar... dacă voi veni şi eu la primăvară în Paris... sau la vară... sau la iarna anului viitor, îmi promiţi că te-oi găsi acolo?

— Promit să mă aflu în orice parte a lumii vei merge şi oriunde vei dori ca să fiu. Figura Margăritei se lumină de focul unei bucurii nemărginite; şi când la finitul contradansului Alexis o duse la locul ei, tânăra mireasă îi zise strângându-l de mână:

—Mă încred în cuvântul d-tale. El se închină în tăcere şi peste puţin timp ieşi din bal, purtând în sufletul lui o comoară de simţiri vesele şi dureroase, care îi aduceau în ochi când lacrimi amare de desperare, când dulci lacrimi de fericire!

II

Cu patru luni înainte de scenele descrise în capitolul precedent, Alexis se întorcea din străinătate, unde îşi terminase studiile. Era pe la finitul toamnei, atunci pe când în ţara noastră ploile încep a fi în două cu zăpadă şi drumurile devin nepracticabile. Caii harabagiului pe care-l luase la Mihăileni, plini de glod până la urechi, îngheţaţi, căzuţi de osteneală, de-abia mai puteau trage trăsura pe câmpul moale în care roţile intrau până la butuc, căci din cauza întunecimii vizitiul rătăcise drumul. Din zece în zece paşi caii se opreau suflând greu şi părea că nu mai simt loviturile biciului ce lăsa urme dese pe umeda lor spinare.

— Unde ne găsim? întrebă Alexis pe harabagiu.

— Dumnezeu ştie, răspunse acesta. Eu nu mai văd nimic înaintea mea.

— Ei bine, ce facem acum?

— Nu ştiu, zău! Să aşteptăm până s-a mai ridica pâcla, ca să ne putem găsi calea.

— Fie! zise Alexis şi, învelindu-se bine cu mantaua, el se ghemui în colţul trăsurii.

Pierdut astfel, noaptea, pe locuri necunoscute, tânărul călător se puse a gândi la ţările civilizate de unde venea şi a face o tristă asemănare între starea de înflorire a acelor părţi ale Europei şi starea de mizerie a patriei sale. Acolo, oraşe mari, bine îngrijite, bine luminate, bine zidite, ornate cu monumente de artă, cu muzee, cu universităţi etc., la noi, oraşe păcătoase, glodoase, întunecoase [...] şi lipsite de cel mai mic confort al vieţii; acolo, şosele minunate, poduri frumoase, canaluri largi, drumuri-de-fier pretutindeni, la noi, drumuri cu hăugaşe, podeţe de lemn putred, crâşme mizerabile pe ici, pe cole; acolo, cai nalţi, tari, bravi, mândri, vite grase, bine ţinute în grajduri de piatră; la noi, cai mici, nesăcelaţi, stâlciţi de bătaie, vite slabe, chircite, părăsite pe câmp la toate asprimile timpului; acolo, în fine, oameni care, bucurându-se de binefacerile civilizaţiei, au sentimentul demnităţii personale, la noi, un popor îngenuncheat dinaintea impiegaţilor guvernului, dinaintea stăpânului moşiei, dinaintea arendaşului şi a vătafului şi a feciorilor boiereşti etc.!

Toate aceste gândiri îl atristau adânc, însă el se găsea la acea epocă frumoasă a tinereţii unde iluziile, ca un cârd de păsări primăvăroase, zboară în calea omului şi-l îngână cu melodii încântătoare! Prin urmare, tristeţea lui nu ţinu mult, căci el se mângâie îndată cu ideea de a fi unul din pionerii civilizaţiei în patria lui, misie nobilă şi visată de fiecare tânăr, însă misie grea şi descurajatoare pentru mulţi!

Vizitiul se coborâse din capră şi se depărtase de trăsură pentru ca să caute drumul, iar caii, cu capetele plecate şi cu urechile lăsate, se clătinau în glod, putând de-abia să se ţie pe picioare. În curând Alexis auzi un tropot aproape de locul unde se afla şi un glas străin care striga:

— Măi, cel cu trăsura! ce te-ai băgat în arături ? Vizitiul veni iute prin întuneric şi răspunse:

— Ne-am rătăcit, ş-acum caut să găsesc drumul.

— Da’ încotro mergeţi?

— La Iaşi.

— La Iaşi?... Aţi lăsat calea Iaşului departe!

— Cum se poate? zise Alexis, scoţând capul din manta. Şi unde ne aflăm aici?

— Pe moşia cucoanei Elencu.

— Care Elencu?

— Dorianca.

— Departe-i satul?

— Ba nu! cât cole.

— Şi este cineva la curte?

— Este cucoana şi duduca.

— Poţi să ne îndrepţi spre casa boierească?

— Cum nu? Eu sunt chiar din curte; sunt puşcaş.

— Minunat!... fii călăuzul nostru şi ţi-oi da un bacşiş bun.

— Sărut mâinile... Hai!

Călăreţul apucă înainte peste câmp, şi trăsura puse a-l urma încet, suind şi coborând din brazdă în brazdă. Peste o jumătate de oră se auziră lătraturi de câini şi se zăriră câteva lumini slabe prin fereşti afumate de case ţărăneşti; apoi se ivi o poartă mare, ce se deschidea într-un zid, şi trăsura, intrând într-o curte spaţioasă, se opri la scara unui castel cu două rânduri. Mai mulţi servitori alergară să deschidă oblonul, iar unul din ei conduse pe Alexis într-un mic apartament în care domnea tot confortul ospitalităţii bine înţelese.

— Pe cine să anunţ cucoanei? întrebă servitorul cu un aer respectuos.

— Pe dnul Alexis V., răspunse călătorul nostru care, rămas singur, îşi drese toaleta şi-şi pieptănă părul, privindu-se într-o mare oglindă de perete.

Nu trecură zece minute, şi servitorul se întoarse zicând că este invitat de cucoană a se prezenta ei. Alexis sui la rândul I pe o scară îmbrăcată cu covor şi luminată de un policandru cu patru lămpi, apoi intră în salonul unde îl aştepta stăpâna castelului. El se găsi în prezenţa unei dame ca de 45 de ani şi a unei tinere domnişoare, având amândouă tipul distins al adevăratei aristocraţ ii. Dna Elencu Dorian, deşi în vârstă, conserva încă urmele unei frumuseţi care acum luase un caracter de majestate, iar cât pentru fiica sa, Margărita, ea produse lui Alexis efectul unei minuni. Şi în adevăr, talia sa de regină şi expresia graţioasă, inteligentă şi atrăgătoare a figurii sale fermecau ochii la cea întâi privire. Alexis se închină respectuos dinaintea damelor şi zise, adresându-se către dna Dorian:

— Vă cer o mie de scuze, doamna mea, pentru libertatea ce am luat de a căta un adăpost în casa d-voastră, neavând onorul de a fi cunoscut...

— Vă înşelaţi, domnul meu, îl întrerupse dna Dorian; dacă vă văd acum pentru întâia oară, este că v-aţi dus de mic în străinătate, însă am bună cunoştinţă cu părinţii d-voastră, şi fiica mea Margărita e amică de pansion cu sora d-voastră.

— Şi puteţi adauga, maman, o amică iubită, zise dra Margărita cu un glas dezmierdător, căci Alina şi eu eram nedespărţite la pansion.

— Atunci sunt fericit de a mă introduce lângă d-voastră sub auspiciile sorei mele, spuse Alexis, şi când m-oi întâlni cu dânsa, oi săruta-o de-o mie de ori pentru serviciul ce-mi face în momentul acesta.

Doamna Dorian se puse pe o canapea şi arătă lui Alexis un jilţ alăture; apoi ea zise Margăritei ca să ordone a se aduce ceaiul. Salonul în care intrase Alexis nu era mare, însă prin mobilarea lui arăta că era locuinţa favorită a unor dame deprinse cu luxul vieţii elegante; covoare pe parchet, flori exotice în jardiniere de lemn de trandafir, oglinzi în cadruri poleite, albume şi note de muzică pe gheridoane, mulţime de mici obiecte de artă pe etajere de palisandru, un frumos piano de Pleyel între ferestre şi un papagal verde, care se primbla pe canapele, făcând monologuri în limba lui. Un foc vesel ardea în sobă, răspândind căldură plăcută în salon, iar dinaintea gurii de la sobă se ţinea serioasă o mâţă albă, care torcea de mulţumire.

După o scurtă tăcere, în timpul căreia Margărita dase ordin pentru ceai şi venise de se puse pe un scaun în faţă cu Alexis, doamna Dorian întrebă pe tânărul ei oaspe ce impresie i-a produs revederea patriei sale după o absenţă îndelungată.

— Doamna mea, răspunse Alexis, voi mărturisi că am simţit o mare bătaie de inimă când mă apropiam de frontiera Moldovei. Toate suvenirele din copilărie se deşteptaseră în minte-mi şi formaseră un cortegiu ademenitor, care mă îmbătase prin imaginile fermecătoare ce-mi prezenta. Eram, într-un cuvânt, încredinţat că aveam să intru în rai, nici mai mult, nici mai puţin. Însă când am sosit la Mihăileni am găsit raiul cam glodos şi locuitorii lui cam nespălaţi [...]. Raiul se prefăcu în purgatoriu.

Damele începură a râde, iar Alexis, încurajat, urmă descrierea voiajului său cu harabagiul, voiaj comic şi plin de mici incidente, care aţâţau râsul. Doamna Dorian şi cu Margărita găseau multă plăcere a-l asculta, căci el avea un spirit original şi o conversaţie fină şi variată. El vorbi de Paris cu entuziasm, mai cu seamă că Margărita manifestase o mare dorinţă de a vizita capitala Franţei şi nălţă până la cer pe Alfred de Musset, căci acest poet era poetul favorit al Margăritei. Astfel, pe nesimţite, începu a se naşte o comunitate de idei şi de simpatii între amândoi.

Un servitor aduse tablaua cu ceaiul şi o aşeză pe gheridon. Margărita împlu tasurile de porţelan şi oferi una lui Alexis, întrebându-l dacă îi place ceaiul dulce sau fără zahăr, precum obişnuiesc chinezii.

— Chinezii, răspunse tânărul, au dreptate să prefere această băutură sadea, căci aromul ei este astfel mai tare, însă eu sunt de părerea papagalului d-voastră, care vă cere o bucăţică de zahăr. În adevăr, papagalul zburase pe gheridon şi se rotea graţios pe dinaintea stăpânei lui, bâiguind toate cuvintele ce învăţase. Margărita îl sărută şi-i dete partea lui de zahăr.

— Ce pasăre curioasă! observă dna Dorian; este astfel deprinsă cu fiica mea, că nu vrea să primească mâncare decât numai din mâna ei. N-am văzut încă aşa simpatie!... Pe toţi, şi chiar pe mine, ne muşcă rău când vrem să-l luăm pe deget, iar când vede pe Margărita, îşi întinde penele, se gudură şi face toate gentileţile.

— Îmi daţi voie, domnişoară, să cerc şi eu a lega amicie cu el? întrebă Alexis pe Margărita, luând o bucăţică de zahăr în mână.

— Bucuros, însă luaţi seamă să nu vă muşte. Alexis începu a zice cu glas blând: „Giali, Giali...îi frumos Giali!...“ şi pe loc papagalul, cătând la el cu coada ochiului, se apropie încet repetând: „Coco, Coco“, se sui pe degetul lui Alexis şi luă zahărul fără nici o sfială.

— Maman, maman! strigă Margărita: priveşte minune ! Giali se arată amic şi cu dnul V.!

— În adevăr, e lucru de mirare! adăugă doamna Dorian. Se vede că domnul Alexis are talentul de a îmblânzi fiarele sălbatice.

— Giali, fiară sălbatică! Auzi, Giali, cum te ocărăşte maman?... Giali frumos, Giali drăgalaş, Giali gentil... Vin-aici, Giali, vin!... În zadar Margărita îi prodiga dezmierdări şi îi arăta bucăţele de zahăr, pasărea alintată îşi plecase capul, şi Alexis îi ciugulea cu degetul penele de pe gât. El răspundea încet la glasul stăpânei lui, însă nu se mişca din loc.

— Pare-mi-se, observă dna Dorian, că favoritul tău îţi face infidelităţi şi că s-a dat în dragoste cu domnul V. El nici mai vrea să ştie de tine, Margărită; şi tu eşti geloasă, o văd în ochii tăi. .. eşti geloasă!... Zicând aceste, începu a râde cu hohot. Papagalul se trezi deodată, ridicându-şi capul, îşi întinse aripile ca un evantai şi imită râsul vesel al dnei Dorian; apoi îşi luă zborul şi se puse pe umărul Margăritei.

— Vezi, maman, că l-ai calomniat pe Giali? observă Margărita. Giali tot mă iubeşte.

— Te iubeşte, dar, răspunse maică-sa, însă iubeşte deopotrivă şi pe dl V. El vă uneşte pe amândoi în aceeaşi simpatie.

La aceste cuvinte, copila, întâlnind ochii expresivi ai lui Alexis, se tulbură puţin, iar acesta, vrând să dea o explicare naturală incidentului, se rătăci într-o dizertare psihologică din care nu mai putea să iasă. Doamna Dorian îl ascultă zâmbind şi îl întrerupse, zicându-i:

— Efectul simpatiei nu se poate explica! Atunci el schimbă şirul conversaţiei şi luă de pretext elegantul piano din salon, pentru ca să vorbească despre muzică.

— Ştiţi a juca din clavir? îl întrebă Margărita.

— Puţin, foarte puţin, domnişoară, răspunse el. În vreme cât am fost student, îmi variam studiile serioase cu muzica, însă n-am parvenit a fi artist.

— E destul să fie cineva simplu diletant pentru ca să producă mulţumire ascultătorilor, replică Margărita. Cred că sunteţi macar diletant...

— Pentru mine, dar!... însă pentru alţii. . . mă îndoiesc.

— Să vedem, zise dna Dorian mergând să deschidă clavirul. Pune-te aici şi executează ce ştii mai nou.

Alexis, fără a face multe dificultăţi, se aşeză dinaintea clavirului şi execută cu gust şi precizie una din compunerile amicului său Charles Miculi, o simfonie elegantă asupra melodiilor româneşti. El încântă damele prin talentul său şi primi sincere complimente din parte-le.

— Sunteţi artist, dle V.!... îi zise Margărita, şi ce e mai rar, artist modest. Alexis se roşi de bucurie şi răspunse că e fericit de a primi acest atestat din partea unei persoane atât de amabile; apoi, după îndemnul ei, continuă a juca diverse bucăţi, dintre care una mai cu seamă plăcu prea mult.

— Ce melodie-i asta? întrebă Margărita.

— E o romanţă nouă ce se cântă acum în toate saloanele Parisului.

— Cunoaşteţi şi cuvintele?

— Dar, mi le aduc aminte.

— Nu aţi vroi să le cântaţi pentru ca să le învăţ şi eu?

— Le-aş cânta bucuros pentru ca să vă fac plăcere, însă am un glas care mă tem că v-a face să fugiţi.

— Vă asigur că maman şi eu suntem foarte curajoase, replică Margărita zâmbind.

— Dacă este aşa, iată romanţa. Ea poartă numele de L’oiseau bleu... însă în privirea gentileţii papagalului d-voastră, vom numi-o L’oiseau vert.

Glumind astfel, Alexis cântă cu un glas simpatic următoarele cuvinte pe o melodie delicioasă:

L’OISEAU BLEU

Il est un bel oiseau volage,

Qui rarement reste en sa cage,

C’est le bonheur,

Hôte joyeux de notre coeur.

Chacun de nous voudrait le prendre,

Mais lui, dit-on, ne veut se rendre

Qu’au doux appel

Des coeurs aimants, des voix du ciel.

Chantez, aimez et, sur mon âme,

Auprès de vous soudain, madame,

L’oiseau viendra

Et jamais ne s’envolera

Este o frumoasă pasăre fluşturatică,

Care nu rămâne decât arareori în colivia ei,

E fericirea,

Oaspe zglobiu al inimii noastre.

Tânăra copilă ascultă cu multă luare-aminte, şi când Alexis se sculă de la clavir, rugând-o ca să cerce a cânta romanţa, ea răspunse că nu poate, nefiind bine dispusă în astă seară, dar se angajă a cânta în seara viitoare.

— Atunci nu vreţi ca să am şi eu mulţumire de a vă auzi? observă Alexis.

— Pentru ce? întrebă Margărita.

— Pentru că mâine dimineaţă trebuie să vă zic adio şi să plec.

—Să pleci aşa degrabă? zise dna Dorian. Nu se poate. ... În astă seară ţi-am dat ospitalitate pentru d-ta; mâine ţi-o ofer pentru mine şi pentru fiică-mea.

— Dacă îmi permiteţi să rămân, răspunse Alexis închinânduse, eu primesc cu recunoştinţă.

— Şi noi îţi mulţumim pentru orele plăcute ce ne-ai făcut să petrecem, replică dna Dorian, întinzând mâna lui Alexis. El sărută mâna respectuos şi se retrase în apartamentul lui tocmai pe când pendula din salon suna miezul nopţii.

„Ce nobilă damă e doamna Dorian! Ce înger graţios e dşoara Margărita!“ zise el în mintea lui pân a nu adormi.

„Ce amabil tânăr!“ zise şi Margărita când se găsi singură în camera ei.

III

Peste noapte iarna sosi la Moldova şi întinse pe suprafaţa ei un tapet de zăpadă albă. Câmpiile dispăruseră sub acel văl strălucitor în razele soarelui şi răsunau de croncănitul cârdurilor de corbi ce zburau în aer. Alexis, trezindu-se dimineaţă şi privind pe fereastră, văzu copacii grădinii coronaţi cu ţurţuri argintii, bazinul îngheţat şi pe straturile de flori mulţime de sticleţi, care cătau seminţe pentru hrana lor. O simţire de bucurie îl cuprinse în prezenţa soarelui ce strălucea pe cerul senin; el ar fi dorit să facă o primblare prin aleile parcului, însă nu singur... ci cu domnişoara Margărita; ar fi fost fericit să vadă pasurile ei lăsând urme mici şi delicate pe omăt.

Pentru ce astă fantezie ?. .. Răspundă tot omul care cunoaşte începutul amorului.

Suindu-se în salon pe la 11 ore, el găsi pe dna Dorian şi pe Margărita în toalete de iarnă, adică în rochii de catifea, şi pe Giali ciugulind cu pliscul pieptul mâţei culcate lângă sobă.

— V-am adus iarnă, doamna mea, zise Alexis intrând şi salutâ nd damele.

— Aşa este, răspunse dna Dorian, însă e iarnă cu soare.

— Şi cu una din cele mai mari plăceri ale iernii: cu concerte, adăugă Margărita.

— Dacă aş fi poet, domnişoară, aş zice că, auzindu-vă, aud primăvara făcând panegiricul iernii, şi acest suget graţios mi-ar inspira un sonet foarte poetic.

— Cine ştie dacă nu cumva sunteţi şi poet, domnul meu!? observă Margărita.

— Asta o ştiu eu, domnişoară, replică Alexis cu veselie.

— Ce ştiţi? Că sunteţi sau că nu sunteţi unul din favoriţii muzelor? întrebă doamna Dorian.

— Mie nu-mi este iertat să vorbesc de mine, dar să întrebăm pe Giali, zise tânărul râzând. Însă până a nu-i adresa această întrebare, Giali puse a rosti: oui, oui, oui, oui.

— Ce pasăre inteligentă! observă Margărita. .. Nu vă mai puteţi apăra în contra deciderii lui Giali! Iată-vă proclamat poet prin urmare; luaţi iute condeiul şi improvizaţi un catren în onorul păsării mele favorite.

Alexis deschise un album şi scrise următoarele patru versuri:

Un papagal, prin naltul său decret,

M-a înălţat la rangul de poet.

Să-i fac un imn? Ar fi cam în zadar.

El are gust mai bun... pentru zahar.

— Iată, zise el, demisia mea din calitatea de poet. Damele citiră râzând aceste versuri şi apoi dna Dorian, luând braţul lui Alexis, îl duse în sala de prânz, zicându-i:

— Se spune că poeţii sunt adeseori cu stomacul gol; sper dar că vei împărţi cu mulţumire dejunul meu.

Masa, după obiceiul ţării noastre, era acoperită cu o mare varietate de comestibile, numite de bătrâni mezelicuri, făcute în casă: smântâ nă, murături, păstrămuri, dulceţuri etc., aşezate în ordin pe farfurii de Saxa, semne vederate şi gustoase de îmbelşugarea cămării, probe de spiritul de gospodărie al stăpânelor castelului.

După dejun, Margărita propuse o primblare cu sania, şi fără întârziere se suiră cu toţii într-o sanie elegantă, la care erau înhămaţi doi cai negri de o rară frumuseţe. Telegarii, aţâţaţi prin gerul atmosferei şi prin clinchetul zurgalăilor, plecară ca nişte zmei, ridicând un nor de pulbere de omăt sub copitele lor.

— Vă place primblarea cu sania? întrebă Margărita pe Alexis.

— O găsesc răpitoare ca un vis, domnişoară. Visat-aţi vreodată că zburaţi prin aer? Întocmai acest efect îmi produce lunecatul saniei pe zăpadă.

— Şi mie tot asemene mulţumire îmi face. Îmi pare că mă găsesc într-o lume fantastică, unde sunt condusă pe aripile unui zmeu, chiar ca în poveşti.

— Margărită, întrebă dna Dorian, se află şi lupi în lumea ta fantastică?...

Şi, fără a aştepta răspunsul fiicei sale, ea ţinti ochii cu grijă spre marginea pădurii pe lângă care treceau în repejune. Caii dădeau semne de spaimă, sforăind şi muşcând zăbalele, iar vizitiul, strângând frâiele cu putere, cerca să-i liniştească cu glasul.

— Gheorghe, Gheorghe! strigă dna Dorian, ce se vede alergând spre noi de la pădure?

— Or fi niscaiva câini, cucoană, răspunse vizitiul.

— Ba sunt lupi, lupi, Gheorghe!... Vai de mine, suntem pierduţi.

— Nu vă temeţi, zise Alexis, nu vă temeţi, căci nu-i nici un pericol. Am revolverul cu mine. El se sculă pe picioare şi văzu alergând spre sanie trei lupi.

— Gheorghe, adăugă el către vizitiu, poţi să stăpâneşti caii?

— Pot, cucoane.

— Ţine-i vârtos în mâini, ca să nu răpească sania. Lupii veneau mereu cu guri căscate ca la o pradă sigură.

— Domnule Alexis, suspină plângând dna Dorian, scapă pe Margărita!

— Apără pe maman, domnule Alexis! strigă copila, îmbrăţişând pe maică-sa; şi amândouă, strânse piept la piept, se uitau la tânărul lor tovarăş, ce sta gata a se lupta de moarte cu fiarele sălbatice.

Alexis, conservând toată prezenţa de spirit în acel moment critic, aşteptă să se apropie lupii, apoi întinse revolverul, chiti şi dete foc. Una din fiare se rostogoli ucisă în omăt, şi celelalte se opriră lătrând.

— Mână acum, Gheorghe, dar ia seama la prăvălişuri. Vizitiul pocni din bici şi telegarii se izbiră la fugă; cei doi lupi rămaşi se luară iar la goană şi în câteva minute fură alăture cu sania. Colţii lor se vedeau sângeraţi şi răsuflarea lor se auzea hârâind. Damele, îngrozite, scoaseră un ţipăt fioros, iar Alexis, chitind lupii cu sânge rece, descărcă revolverul în ei. Amândoi se zvârcoliră în loc, fiind răniţi, şi începură a se mânca între dânşii, luptând cu furie şi pătând omătul cu sângele lor. Sania se depărtă cu o repejune ameţitoare şi sosi în curând la castel.

Cine poate descrie manifestările de recunoştinţă ale dnei Dorian şi ochirea îngerească cu care Margărita recompensă purtarea lui Alexis? Dna Dorian îl sărută cu dragoste ca pe copilul ei, iar Margărita îi strânse mâna zicând:

— Ne-ai scăpat, pe maică-mea şi pe mine, dintr-un pericol de moarte; din momentul acesta te consider ca un frate iubit! Alexis era astfel de uimit, că nu găsi nimic a răspunde. El ridică frumoasa mână a Margăritei şi o sărută, fără a şti ce face; iar din acel sărutat inocent izvorî scânteia menită de a-i înflăcăra inima pentru toată viaţa lui. Însăşi Margărita simţi un fior fierbinte în sânul ei, fior prevestitor al unui amor nemărginit!

Ziua întreagă se trecu în convorbiri asupra incidentului ce transformase pe Alexis în erou; iar seara, când lămpile aprinse umplură salonul de o dulce lumină, tinerii, prin îndemnul dnei Dorian, se puseră a face muzică. Clavirul răsună armonios sub degetele febrile ale copilei, în vreme ce Alexis, cuprins de extaz, întorcea foile notelor; pe urmă frumoasa diletantă începu a cânta o arie napolitană foarte originală, precum sunt toate melodiile populare ale Italiei.

— Minunat! strigă Alexis cu entuziasm; îmi pare că mă găsesc la Neapoli. A! domnişoară, ce glas dulce şi armonios aveţi! Şi cu câtă expresie ştiţi a cânta!... Nu vă fac complimente; vă mărturisesc adevărul cu toată francheţea... rareori mi s-a întâmplat să fiu astfel de pătruns în suflet... Copila se roşi de o tainică mulţumire, ce-i producea admirarea lui Alexis, iar dna Dorian, adresându-se fiicei sale, zise:

— Vezi, Margărită, că ai un glas de primadonă? Tu nu vroiai să mă crezi pe mine.

— Ba te cred, scumpă maman, replică Mărgărita, sculându-se şi sărutând pe maică-sa cu veselie.

— Dacă-i aşa, cântă pentru mine melodia cea fără cuvinte, care îmi place mie atât de mult. Amicul meu va judeca de am gust bun.

— Oi cânta-o bucuros, răspunse Margărita, dacă dl Alexis va promite să compuie cuvintele ce-i lipsesc. Şi grăind astfel, graţioasa copilă se uită cu amicală zâmbire la tânărul nalt.

— Promit tot, domnişoară, numai să am mulţumire de a vă mai auzi cântând.

Margărita se puse din nou la clavir şi cântă o melodie pătrunză toare, ce deştepta mii de visuri poetice în suflet. Glasul ei când se accentua puternic, când se reducea la o suspinare armonioasă, când exprima cu foc tainicele aspirări ale inimii, şi produse în sufletul lui Alexis o profundă tulburare.

Fără a zice un cuvânt, el luă albumul de pe gheridon, se retrase deoparte şi scrise următoarea poezie, în vreme ce Margărita urma cântecul ei:

Auzit-ai, frate, de un plai frumos

Care-n veci răsună de cântări iubite?

Unde se-mpreună cerul luminos

Cu albastrul mării cei nemărginite?

Acolo mi-e dorul, acolo mă vreu,

Pe-ale tale braţe du-mă, dragul meu!

etc., etc.

(vezi pagina 278 în volumul Mărgăritărele)

Finind de a scrie această romanţă, Alexis depuse albumul sub ochii Margăritei şi zise:

— Iată versurile ce mi-a inspirat melodia d-voastră; cercaţi, vă rog, domnişoară, de a le cânta, pentru ca să vedem dacă se potrivesc pe măsura muzicii.

Doamna Dorian ieşise din salon ca să dea ordine pentru ceai.

Margărita citi versurile cu o gingaşă uimire şi mulţumi lui Alexis, asigurându-l că ele exprimau visurile şi aspirările inimii sale; apoi ea aplică melodia pe acele cuvinte şi le găsi conforme cu caracterul poetic şi înduioşător al muzicii.

— Ce titlu să-i dăm romanţei? întrebă ea cu o mică sfială.

— Fiindcă versurile mele au norocire de a vă plăcea, răspunse Alexis cu jumătate de glas, vă rog să primiţi pentru această romanţă titlul de Cântecul Margăritei.

— Primesc şi încă o dată îţi mulţumesc de plăcerea ce mi-ai făcut, replică Margărita, dând mâna lui Alexis şi lăsând a se destăinui în ochii săi simţirile care înfloriseră de curând în sufletul ei. Tinerii priviră lung şi cu dulce dragoste unul la altul, şi prin razele amoroase ale ochilor ei legară soartele lor împreună. Serata se continuă până târziu; iar când Alexis îşi luă adio de la dame, căci avea a pleca a doua zi dimineaţă, o umbră de mâhnire se întinse pe faţa lui.

— Dle Alexis, îi zise doamna Dorian, n-am nevoie să te îndemn a considera casa mea ca a părinţilor d-tale. Cred dar că-i veni ades să ne vezi la Iaşi, unde o să ne întoarcem în curând. Adio! Teaş mai opri aici vro câteva zile, dar trebuie să fii aşteptat acasă cu nerăbdare... Mergi de-ţi îmbrăţişează familia şi nu ne uita pe noi.

— Cât oi trăi, doamna mea, răspunse Alexis, îmi voi aduce aminte de orele preţioase ce am gustat aici şi... El nu putu zice mai mult, ci sărută mâna dnei Dorian, care îl sărută pe frunte, apoi se întoarse spre Margărita. Drăgălaşa copilă era cam palidă pe frunte.

— A revedere, domnule Alexis!... îi zise ea... Spune Alinei că o sărut de o mie de ori. . . A revedere!

— A revedere, bâigui Alexis, ameţit şi îndreptându-se spre uşă.

— Dar lui Giali nu-i spui nici un cuvânt amical? adăugă Margărita.

— Îl uitasem!... El se întoarse de la uşă, luă pasărea în mână, o netezi pe pene, îi adresă cuvinte dezmierdătoare, o sărută pe cap şi o dete Margăritei; apoi el ieşi urmărit de dna Dorian pân în capătul scării. Trebuie, oare, să descopăr un secret ?... Margărita, găsindu-se un moment singură în salon, sărută pe furiş capul fericitului Giali!...

IV

Alexis, după multe dificultăţi cauzate prin starea ticăloasă a drumurilor, sosi în fine la Iaşi, însă, deşi câmpiile erau acoperite cu mantia geroasă a iernii, lui i se părea că lumea-i înflorită ca în frumoasele zile din mai: însuşi croncănitul corbilor, singurele păsări ce zări el în cale-i, avea ceva armonios; căci inima lui deşteptată răsuna de acele tainice şi îmbătătoare melodii ce cântă amorul în anii tinereţii. Imagina graţioasă a Margăritei răspândea culori şi raze fermecătoare pe tot ce se arăta dinaintea ochilor lui, încât, deşi roţile trăsurii scârţâiau pin omăt, tânărul poet declama cu entuziasm:

În ţara mea dulce sunt drumuri de flori,

În dulcea mea ţară zbori, murgule, zbori ! etc.

Reintrând în sânul familiei sale după lungi ani de absenţă şi introducându-se în societatea Iaşului, Alexis deveni simpatic tuturor persoanelor care-l cunoscură; părinţii lui erau fericiţi şi mândri de dânsul, căci el le arăta o afecţie respectuoasă, iar mai cu seamă sora lui, Alina, îi prodiga cea mai dulce şi ingenioasă probă de iubire, grăindu-i necontenit de Margărita. Ore întregi petreceau împreună, ea povestind şi repovestind toate incidentele vieţii de la pansion, şi el ascultând-o fără saţiu, căci Alina vorbea mai mult de amica ei decât de dânsa. Drăgălaşa copiliţă ghicise secretul fratelui său şi încet-încet devenise chiar confidenta lui.

Nimic mai gentil pe lume ca importanţa ce-şi atribuie o fetiţă graţioasă şi inteligentă, care surprinde un secret amoros; natura ei îngerească îi inspiră un tact delicat în toate cuvintele şi în toate faptele sale. Ea găseşte expresii dezmierdătoare, care dau glasului său o intonare mai dulce şi mai armonioasă; ea se transformă în geniul mângâierii!

Într-o dimineaţă, ca o veselă rază de soare, Alina intră în camera fratelui său şi îi zise, sărutându-l:

— Astă-noapte mi s-a arătat prin vis un înger frumos care mi-a vorbit de Margărita.

— Şi ce ţi-a spus? întrebă Alexis, zâmbind.

— Mi-a spus că amica mea se urăşte mult la ţară de o bucată de vreme, că ea cântă necontenit o romanţă foarte poetică şi că are să vie în curând la Iaşi.

— Draga mea Alină! zise Alexis, ridicând în braţe-i pe gingaşa lui surioară şi sărutând-o pe ochi; eşti tu însăţi îngerul care l-ai visat şi îmi aduci vestea cea mai fericită. . . Are să vie, zici?... când?... azi? mâine?

— Inima-mi vesteşte că a şi sosit! replică Alina cu o drăgălaşă maliţie.

— Sosit! răcni Alexis, devenind palid de uimire. . . Eşti sigură?

— Iată proba! adăugă copila, aratând un bilet mic şi elegant.

— Un bilet de la Margărita!

— Deschide-l şi-i vedea.

Alexis deschise iute plicul şi citi:

„Scumpa mea Alină!

Am sosit chiar acum de la ţară, unde mă luase urâtul: doresc să te îmbrăţişez. Vină degrabă pentru ca să te sărut pe tine mai întâi de celelalte amice; te aştept cu nerăbdare. Vină. Complimente fratelui tău din partea lui Giali.

Amica ta, MARGĂRITA“

Alexis simţea inima lui bătând puternic la vederea acestor linii scrise din repejune. El îndemnă îndată pe sora lui ca să se gătească şi dete ordin ca să înhame caii la cupet.

— Vii cu mine? întrebă Alina.

— Aş veni... însă nu ştiu de se cuvine... aşa de dimineaţă... Ce socoţi tu, dragă Alină?

— Socot că nu e nici un rău să mă întovărăşeşti într-o vizită amicală.

— Ba nu; oi merge singur mai târziu... Acum du-te tu şi-i spune...

— Ce?

— Ce ţi-a spune inima.

— Dar biletul meu... nu mi-l dai? întrebă copila, zâmbind.

— Îl vrei?

— Ba nu; ţine-l la tine pentru ca să nu-l pierd. Şi zicând aceste, Alina ieşi râzând, sprintenă şi gratioasă ca o floare înaripată.

Rămas singur, Alexis deschise din nou biletul, îl reciti mai multe ori şi-l sărută. Apoi el se puse a se primbla de-a lungul camerei, gândind la vizita ce avea să facă Margăritei şi închipuindu-ş i o convorbire amoroasă cu dânsa, convorbire compusă de fraze perfecte şi conforme cu dorinţele sufletului său.

Acea vizită multaşteptată avu loc a două zi, însă el se simţi atât de tulburat în prezenţa Margăritei, că uită toate frazele ce le pregătise şi convorbirea se ţinu asupra unor obiecte cu totul indiferente. noroc pentru el că ochii lui avură o elocvenţă rară şi grăiră, aparte, cu ochii Margăritei despre un obiect mult mai interesant, de starea inimii lor. Astfel, când buzele trandafirii ale copilei ziceau că stăpâna lor petrecuse în linişte zilele de pe urmă la ţară, frumoşii săi ochi protestau în contra acestei inocente minciuni şi declarau că a lor stăpână murea de dor de a se întoarce la Iaşi pentru ca să se apropie de Alexis, şi ochii acestuia exprimau o fericire nemărginită, o recunoştinţă adâncă, un amor demn de îngereasca fiinţă ce purta nume de floare. Asemene vizite se repetau ades, graţie legăturilor amicale ce existau între Margărita şi Alina şi care înlesneau dese întâlniri între Margărita şi Alexis, atât în salonul dnei Dorian, cât şi în alte saloane din Iaşi, pe la vizite, pe la serate, pe la teatru, pe la baluri. Ambele amice erau nedespărţite pretutindeni, şi Alexis, profitând de această nedespărţire, vedea în toate zilele pe Margărita, şi cu cât o vedea mai mult, cu atât el îi descoperea mai frumoase calităţi şi se exalta mai tare în simţul adorării sale. Prezentul era aşa de strălucitor, că răspândea raze aurite chiar pe întunecimea viitorului, şi acel viitor se arăta lui Alexis ca o lume nouă, plină de încântări şi de dorinţe realizabile... Într-un cuvânt, Margărita şi fratele Alinei plutiră în regiunile cereşti, pe aripile visurilor fermecătoare ale iubirii şi aspirau la unirea soartei lor prin sacrele legături ale căsătoriei. Însă!... O! cuvânt fatal! piatră nesimţitoare, pe care vin de se zdrobesc proiectele şi sperările omului! Ce geniu răuvoitor te-a pus în calea dorinţelor noastre!...

Alexis fu obligat a se absenta din Iaşi, timp de o lună, fiind trimis de tatăl său la Bucureşti, şi în lipsa lui se dărâmă palatul feeric al visurilor sale!

O amică a dnei Dorian, una din acele dame care după ce îmbătrânesc îşi impun misia de peţitoare, găsi de cuviinţă a se ocupa de căsătoria Margăritei şi propuse de mire pe un nepot al ei, dl M., care într-adevăr unea toate condiţiile de poziţie, de avere şi de bună educaţie. Propunerea conveni sub toate privirile dnei Dorian, şi aceasta exercită toată influenţa sa de mamă asupra Margăritei pentru ca să obţie consimţământul ei.

Sărmana copilă cercă în zadar să lupte în contra destinului care-i ucidea fericirea. Zile şi nopţi întregi ea plânse lacrimi amare, dar nu avu putere să refuze rugămintea maicei sale când o văzu în genunchi, cerându-i sacrificiul tinereţilor şi al inimii... Margărita se cunună cu dl M., zicând un adio dureros iluziilor veselei junii!

V

Câteva zile în urma cununiei, Alexis trimise Margăritei un mic medalion smălţuit, ce cuprindea frunze din florile buchetului compus de dânsa pentru iubitul ei (precum s-a văzut în capitolul 1); şi tânărul primi în aceeaşi zi din partea iubitei lui o mică cruciuliţă de briliant ce din copilăria ei, purtată la sân, fusese martorul misterios al tuturor simţirilor inimii sale de vergină.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Primăvara sosi! .. . cu dânsa veni timpul de plecare în străinătate pentru Alexis. El făcu o vizită de adio Margăritei, dar nu avu norocul de a o găsi singură; salonul ei era plin de persoane străine. În zadar el prelungi vizita lui vreo două ore, cu sperare că i s-ar prezenta ocazia de-a zice iubitei sale un cuvânt neauzit de nimeni altul decât ea! Salonul, departe de a se deşerta, se umplea încă mai mult de vizitatori, şi atât Alexis, cât şi Margărita erau munciţi de un neastâmpăr sufletesc pe care de-abia îl puteau ascunde în ochii străinilor.

În fine, Alexis, desperând de a putea îndeplini dorinţa inimii sale, se pregăti de plecat; deodată, Margărita, inspirată de geniul amorului, ieşi iute din salon şi se întoarse în curând cu medailonul aninat la piept. Alexis îi mulţumi prin o căutătură plină de dragoste şi de recunoştinţă; apoi îşi luă adio şi plecă. Margărita rămase cufundată într-o dureroasă melancolie, în vreme ce persoanele adunate în salonul ei ziceau, vorbind de Alexis: „Original tânăr! în veci pe drumuri, în veci pe mare! Trebuie să fie înamorat!“

Alexis se porni de la Moldova în luna lui mart, luând pe sora lui cu dânsul pentru ca să-i arate minunile civilizaţiei în Germania, Francia şi Englitera, şi pe cât Alina se extazia la privirea acelor minuni, pe atât fratele ei era nesimţitor în faţa lor, căci gândirea lui zbura necontenit aiure, fiind preocupată de suvenirul Margăritei. În zadar gingaşa copilă căta să distragă mintea lui prin Veselia caracterului ei, el zâmbea numai câteodată, şi chiar acea zâmbire era mâhnită.

Primăvara, vara şi toamna trecură fără ştiri de la Margărita, căci nici un răspuns nu veni de la dânsa la toate scrisorile ce-i adresase Alina din străinătate. Deşi ea promisese că va veni la Paris, bărbatul ei nu se găsi în poziţie de a îndeplini dorinţa ei de călătorit, şi prin urmare ea fu silită a petrece o mare parte din an la moşie. Pierzând deci sperarea de a o vedea în Paris, Alexis decise a se întoarce în ţară, mai cu seamă că Alina începea a simţi dorul de părinţi, şi pe la finitul lui noiembrie ajunse în Iaşi.

Revederea Margăritei cu Alexis fu pentru amândoi un izvor de chinuri, căci bărbatul junei femei se găsea faţă. După o lungă şi dureroasă despărţire, după o lungă şi fierbinte dorinţă de a se revedea şi a-şi comunica simţirile cele mai gingaşe ale inimii, soarta îi osândi a se prezenta unul altuia ca nişte străini şi a-şi cumpăni vorbele, şi a-şi ascunde uimirea de care erau cuprinşi. Conversaţia lor nu avu nici un interes, deşi Alexis, ca un călător nou sosit, avea multe de spus, multe observări de făcut asupra ţărilor ce vizitase şi mai ales asupra minunilor expoziţiei universale din Londra.

— Adevărat e, întrebă dl M. pe Alexis, că ai făcut un voiaj cu balonul?

— Adevărat! am avut curiozitate a cunoaşte impresiile unei asemene călătorii în aer.

— Cum? zise Margărita, v-aţi expus la un aşa pericol? şi nu v-a fost frică?...

— Frică? replică bărbatul ei, râzând. Amicul nostru e deprins să zboare prin nouri; în calitatea sa de poet nu se înalţă el în toate zilele prin ceruri, călare pe Pegas?

— Cu toate aceste, observă Alexis, nu aş fi îndrăznit poate a mă risca prin nouri, precum zice foarte maliţios dl M., dacă nu aş purta la sânu-mi un talisman nepreţuit, care mă apără de orice pericol. Margărita înţelese că Alexis făcea aluzie la cruciuliţa ce-i dase ea, şi toată figura ei se lumină de razele acelui soare tainic ce răsare în inimile iubitoare când ele sunt pătrunse de o neaşteptată fericire. Dl M., însă, începu a râde cu hohot şi adăugă glumind:

— Zău! Ai slăbiciunea a crede ca orientalii în puterea talismanelor?!

— Mărturisesc, răspunse Alexis, că am această slăbiciune.

— O! poet, poet, poet!

— Nu râde, dl meu, căci dacă ai fi avut norocire să capeţi un talisman ca al meu, şi mai cu seamă tocmai talismanul meu, te-ai considera omul cel mai ferice din lume... Bărbatul, intrigat, încetă de-a râde; Margărita zâmbi, aruncând lui Alexis o ochire expresivă; iar acesta, închinându-se, ieşi din salon.

— Ce talisman să aibă? întrebă dl M. pe Margărita când se găsiră singuri.

— Cine ştie ?... poate vreo cruciuliţă!... răspunse juna femeie, deschizând un album.

— Nu se poate... Alexis e crescut în Paris, şi Parisul nu-i fabrică de bigoţi. Mai lesne îmi vine a crede că a fi vreo viţă de păr de la o persoană iubită, căci poeţii sunt peruchierii amorului.

Margărita, supărată prin această observare ridicolă, se sculă şi se retrase în camera ei de toaletă, iar bărbatul ei începu a cânta încet şi se duse la un amic al său, unde îşi petrecea zilele cu jocul de cărţi. Iarna întreagă trecu fără ca ambii amorezi să aibă prilej de a se întâlni aiure decât la teatru şi la baluri, sub ochii unei numeroase adunări. Toate cercările lor de a se găsi împreună erau zadarnice, căci într-un oraş ca Iaşii, unde purtarea fiecărui e controlată de toţi, ei erau obligaţi a se feri cu multă luare-aminte de a nu da prepusuri. Prin urmare, vizitele lui Alexis în casa Margăritei se răreau cu cât iarna înainta, şi graţie acestei tactici ei reuşiră a păstra secretul lor neghicit de nimeni, însă numai Dumnezeu ştia câte suferinţe pătimeau ei în tăcere. Astfel anul 1852 găsi pe Margărita şi pe Alexis în luptă necurmată cu iubirea lor, iubire ce creştea cu atât mai tare cu cât ei căutau a o comprima.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Când soarele lui mai aduse naturii o nouă întinerire, Alexis decise a merge să viziteze munţii şi mănăstirile Moldovei. El se duse la Fălticeni, oraş vestit prin iarmaroacele lui, şi deacolo la Slatina, unde piosul mitropolit Veniamin muri după retragerea sa din scaunul eparhiei. De aici, Alexis se îndreptă spre Târgul Neamţului prin Râşca şi se opri câteva ore pe ruinele cetăţii, ascultând în uimire glasurile tainice care şoptesc între ziduri cu suflarea vântului şi amintesc de gloria strămoşilor noştri.

Înspre seară, el apucă drumul ce duce la Agapia şi ajiunse odată cu noaptea în sânul acestei misterioase mănăstiri aşezată între munţi. Întunecimea, străpunsă de câteva raze argintii ale stelelor ce se iveau printre brazii de pe culmile înălţate, răspândea un văl de tristeţe asupra acelui sfânt locaş. Tăcerea adâncă ce domnea în el era îngânată prin curgerea pârâului Agapia şi prin ţipătul înfiorător al păsărilor de noapte, care zburau din clopotniţă pe streşinile mănăstirii şi de pe acoperiş în codri.

Alexis fu primit la arhondaric de maica iconoamă şi dus într-o chilie simplu mobilată ce se găsea în fundul unei tinzi întunecoase. Bătrâna călugăriţă îl întrebă de numele lui şi dacă avea neamuri în mănăstire. El răspunse că avea o vară primară, numită Evghenia S., pe care nu o văzuse tocmai din copilărie, şi că dorea prea mult să se întâlnească cu dânsa.

— Prea bine, fiule, zise iconoama; mă duc să-i dau de ştire c-ai venit; şi ieşi din chilie. Alexis se duse în balconul de lemn al arhondaricului, balcon care se prelungea pe dinaintea chiliilor de jur împrejurul ogrăzii. El se simţi pătruns de o melancolie adâncă privind vârfurile munţilor ce păreau a cădea pe mănăstire, biserica pierdută în întunericul nopţii şi zidirile acele tăcute, care serveau de locuinţă călugăriţelor. Din timp în timp, el zărea umbre negre ce se furişau de-a lungul galeriilor sau pe cărările care duc de la chilii la biserică şi i se părea că se găseşte sub impresia unui vis fantastic.

„Iată, zise el în sine, o colonie întreagă de femei, şi numai de femei, condamnate a duce o viaţă monastică, a stinge toate glasurile inimii lor, a opri zborul imaginaţiei, a-şi îngropa tinereţile, a se lipsi de mulţumirile lumii şi a trăi numai cu sperarea de a merita intrarea lor în rai! Curios şi puternic efect al bigotismului asupra omenirii! cum denaturează chiar legile dumnezeieşti!... Femeia a cărei misie pe pământ e atât de frumoasă şi sacră! femeia destinată a fi amantă, a fi soţie, a fi mamă, a fi mângâierea cea mai scumpă a omului, iată-o redusă la un rol contrariu naturii sale iubitoare, iat-o ajunsă în starea unei flori veştede, decolorate, fără parfum şi fără viaţă!“

Gândurile lui ar fi mers departe dacă nu ar fi fost distrase prin sosirea a două umbre ce se opriră lângă el. Erau maica iconoamă şi vara lui Alexis.

— Domnule, zise bătrâna, iată maica Evghenia! şi se depărtă în întuneric.

— Dumneata eşti, vere Alexis? întrebă un glas dulce şi tânăr.

— Eu, măicuţă... am venit să vizitez Agapia şi am dorit să te văd.

— Şi eu de mult o doresc, căci sunt ani de când nu ne-am mai întâlnit.

— Haideţi dar în chilia mea, observă Alexis, pentru ca să ne vedem la faţă.

Intrând în acea chilie şi aruncându-şi ochii la călugăriţă, el rămase uimit de frumuseţea ei şi de expresia adevărat îngerească a figurii sale. Albă ca un crin, albeaţa ei era mult mai strălucitoare sub comănacul şi neagra îmbrobodire a hainelor călugăreşti. Ochii săi albaştri ca floarea inului aveau o limpezime care reflecta virginitatea sufletului, gura ei mică şi graţioasă se desena sub o zâmbire de bucurie, şi genele sale lungi lăsau umbre uşoare pe rotunzimea obrajilor. Într-un cuvânt, ea păru atât de admirabilă în lumina lămpii, că Alexis nu se putu opri de a zice:

— Ah, verişoară, cum de te-ai călugărit fiind aşa de frumoasă? Juna măicuţă coborî ochii şi răspunse:

— Nu m-am călugărit de bunăvoie, verişorule!

— Cum? strigă Alexis, luând-o de mână, o mână delicată de copil.

— M-au silit părinţii mei să pun rasă.

—Ce nelegiuire! N-au milă de tinereţile tale?

— Nu! Am vărsat şiroaie de lacrimi, le-am căzut la genunchi, i-am rugat, le-am declarat că nu mă trăgea inima să mă îngrop de vie în mănăstire... toate au fost în zadar! Într-o zi m-au ameninţat că m-or blestema dacă m-aş împrotivi dorinţei lor, şi atunci a trebuit ca să plec capul. Eu, care eram mândră de lungimea şi de frumuseţea părului meu, am fost tunsă ca un făcător de rele; eu, care mă numeam în lume Lucia, m-am trezit deodată despărţită de această lume sub numele de Evghenia. Zicând aceste, maica începu a plânge şi căzu pe un scaun. Alexis, înduioşat, cătă să o liniştească prin cuvinte mângâietoare, dar nu putu să reuşeze decât pomenindu-i de zilele copilăriei lor.

— Îţi aduci aminte, dragă verişoară, de teiul cel mare din ograda de la moşia noastră?... îţi aduci aminte cum ne jucam la umbra lui şi cum ne speriam unul pe altul, ascunzându-ne după trunchiul său?

Copila, auzind aceste cuvinte, îşi ridică ochii plini de lacrimi, îi ţinti cu drag asupra lui Alexis şi zise zâmbind:

— Îţi aduci şi tu aminte, verişorule, când te-ai suit în copac pentru ca să-mi rupi o creangă înflorită şi ai căzut lângă mine?... Doamne! cât m-am speriat atunce!... Chiar acum, după trecere de atâţi ani, încă îmi bate inima când gândesc că puteai să te ucizi.

— Ah! observă Alexis. Ştii că lucrul rău nu piere.

— De aceea poate n-am pierit nici eu când m-au călugărit, replică măicuţa, râzând încet. Dar spune-mi, verişorule, ce te-ai mai făcut din copilăria noastră? Stiu că ai fost multă vreme în străinătate! Ai studiat în Francia... Sunt şi acolo mănăstiri şi calugăriţe?

— Sunt, dragă, în toate ţările persoane nenorocite, căci prostia omenească nu are hotare.

— Dar tu, fost-ai încalte şi eşti fericit?

— Eu, dragă? răspunse Alexis suspinând, deşi trăiesc în lume, duc zile mai negre şi mai amare decât voi, care sunteţi închise în mănăstiri.

— Eşti nefericit tu, Alexis? zise copila, apropiindu-se de vărul ei şi apucându-l de mână... Cum?... Ce durere poţi să simţi când parinţii tăi au iubire pentru tine, când toată lumea trebuie să te stimeze şi să-ţi arate simpatie?... iubeşti poate vreo persoană pe care împrejurările nu-ţi permit de a o lua de soţie!?... Dar... inimami spune că nu este altă cauză durerii tale.

— O! Suflet îngeresc! ai citit în sufletul meu şi ai descoperit adevărul! răcni Alexis cu desperare. Aşa este, Lucio, iubesc o fiinţă înzestrată cu toate darurile naturii, şi ea-i condamnată a face bucuria altuia.

— Ah! replică Evghenia, eşti mult mai de jelit decât mine, dragă Alexis. Amândoi rămaseră câtva timp cufundaţi într-o dureroasă tăcere, când sunetul unui clopot îi trezi din cufundarea gândurilor.

— Ce este? întrebă Alexis. Pentru ce trage clopotul la miezul nopţii?

— Trage pentru utrine, răspunse maica... Merg la biserică... Vii şi tu, verişorule?

— Vin să te văd în strană.

— Şi să mă auzi cântând, adăugă ea, că sunt eu de rând în astă-noapte.

Peste un cuart de oră, Alexis coborî scările arhondaricului şi apucă pe-o cărăruşă în sunetul toacei batute de o călugăriţă pemprejurul bisericii. El intră în sfântul locaş luminat de o singură lampă aprinsă dinaintea icoanei Maicei Domnului. De la uşă până lângă stranele cântăreţelor, biserica era plină de călugăriţe pierdute în umbră, unele culcate pe lespezi, altele dormitând prin strane, iar aproape de uşa altarului sta maica Evghenia, acoperită cu o mantie lungă şi creaţă. Ea cânta psalmele rugăciunii, cu ochii ridicaţi spre icoane şi luminaţi de flacăra slabă a lămpii de argint. Glasul ei melodios răsună sub bolta întunecată şi vărsa în inimă simţirea pietăţii. Alexis o privi cu o respectuoasă admirare şi crezu că vede un palid serafim coborât din ceruri pentru ca să continue pe pamânt imnul de adorare către Dumnezeu.

Rezemându-se de strana mitropolitului, el căzu într-o reverie profundă şi adresă cerului fierbinte rugăminţi pentru fericirea Margăritei; căci imaginea iubitei sale îi apărea în toate tablourile măreţe ce se prezentau ochilor lui. La finitul serviciului, Evghenia întovărăşi pe Alexis până la scara arhondaricului unde îşi ziseră adio, căci el avea a pleca a două zi de dimineaţă.

— Când ne-om mai vedea, verişorule? întrebă maica.

— Dumnezeu ştie! răspunse Alexis, căci sunt decis a pleca iar în străinătate.

— Vrei să fugi de durere? zise copila; în zădar, ea-i umbra omului.

— Sau poate că omul e umbra durerii! Adio, dragă Lucie!

— A revedere dar, verişorule, când a vrea Dumnezeu! adăugă ea cu glas întristat şi dispăru ca o nălucire.

VI

Plecând în faptul zilei de la Agapia, tânărul călător se duse la Văratic, altă mănăstire de călugăriţe, aşezată în poalele unui munte, apoi trecând prin satul Bălţăteşti, el sui Dealul Doamnei, se coborî la Hangu, şi acolo luă o plută ca să meargă la Piatra pe apa Bistriţei. El făcu această primblare încântătoare fără a fi distras din tristele cugetări care îi frământau mintea, căci în acea frumoasă perioadă a vieţii, unde inima omului domneşte în toată suveranitatea sa, lumea se luminează şi se întunecă după starea inimii. Un cântec poporal zice:

Inima-i voioasă,

Lumea-i luminoasă.

De la Piatra, Alexis se decise a merge la moşia unde se găsea Margărita de câteva zile. El sosi acolo pe o minunată dimineaţă de primăvară şi se coborî în grădină pentru ca să aştepte momentul fericit în care va vedea pe iubita lui singură, căci astă dată bărbatul ei era absent. După o rătăcire prelungită prin aleile şi prin desimea parcului, el căzu pe o laiţă la umbra unui stejar bătrân şi cercă în zadar să aline bătăile inimii sale; minutele-i pareau lungi, verdeaţa naturii posomorâtă, cântecul păsărilor monoton, când deodată, prin un efect magic, totul se înveseli în ochii lui! Soarele deveni splendid, verdeaţa frunzelor şi a gazonului se învioşă, ciripitul păsărilor se schimbă în armonie plăcută, căci Margărita intrase în grădină.

Îmbrăcată într-o rochie albă de gază, tânăra femeie venea iute prin o alee nisipită şi strălucea ca o apărire cerească în umbra deasă a copacilor. Alexis, uimit, se sculă şi se repezi înaintea ei, mâinile lor se strânseră tremurând şi ochii lor se umplură de o lumină aurită.

— Ai venit, zise ea cu glas febril, inima-mi spunea că ai să vii!...

— Am venit, răspunse el, căci nu mai puteam trăi fără să te văd. Zicând aceste, ei se apropiară de un boschet şi se puseră pe bancă. Cine poate inventa o limbă atât de expresivă care să fie în stare de a descrie lămurit simţirile sufletelor lor, când ei se văzură amândoi singuri în misterul acelui boschet de flori? Bucuria, mirarea, uitarea suferinţelor trecute, îmbătarea fericirii prezente şi chiar o tainică timiditate se concentrau la un loc cu aspirările cele mai înfocate ale amorului. Tăcerea lor avea o elocvenţă nerezistibilă, şi privirile lor aveau electrice luciri.

— O! Margărită, scumpă Margărită! zise în fine Alexis; aş vrea să mor în momentul acesta, pentru că nu cred să găsesc în viaţa mea alt moment mai divin. După atâtea suferinţe te văd singură, te admir în deplină libertate şi pot să-ţi spun cât te iubesc şi câtă înrâurire ai asupra soartei mele...

— Ah, amicul meu! replică Margărita cu tristeţe; daca ai muri, nu mi-ar rămânea multe zile de trăit!... căci sunt foarte nenorocită, şi datoriile mele de soţie nu-mi permit a realiza visul inimii mele. Mă iubeşti, Alexis, o ştiu, şi aceasta este singura mea mângâiere în viaţă, însă... Ea tăcu şi plecă capul plângând.

— Te înţeleg, iubita mea; legăturile căsătoreşti nu-ţi permit a dispune de soarta noastră; ele sunt ca nişte ziduri nalte, care ne despart pentru totdeauna... Ce-mi rămâne dar de făcut mie, care nu pot suferi mai mult viaţa fără tine? Să şed în ţară ca să fiu necontenit martorul fericirii altuia? Nu, nu-mi simt destulă mărinimie pentru asemene sacrificiu, nici destulă putere pentru a răbda asemene chin.

— Şi ce ai de gând să faci? întrebă ea, ridicându-şi ochii plini de lacrimi.

— Nu-mi rămâne decât să mă depărtez de tine şi să mă duc în fundul lumii!

— Iar să mă laşi singură? strigă ea, apucându-l de braţ cu o mişcare convulsivă, iar să te arunci în valurile periculoase ale vieţii vagabonde? Ce-oi să mă fac eu în lipsa ta, când ştii că de când mam măritat nu am nici o mulţumire alta decât aceea de a te vedea din vreme în vreme?

— Ascultă-mă, dragă Margărită, replică Alexis, cuprinzând-o cu braţele şi lipind-o de inima lui, numai Dumnezeu ştie câtă iubire mi-ai inspirat şi câtă amară desperare se adună în mine când gândesc a mă depărta de tine; dar ceea ce vreau să afli este că te iubesc de o mie de ori mai mult pentru tine decât pentru mine şi că nici un sacrificiu pe lume nu m-ar opri de a-ţi asigura liniştea şi a-ţi feri reputaţia de clevetirile străinilor.

— Şi ce-mi pasă de clevetirile lor, strigă Margărita; amorul nostru e mai presus decât răutatea oamenilor. Tu mă iubeşti, Alexis... lumea îmi este indiferentă.

— Te iubesc cum meriţi de-a fi iubită, scumpa mea! ca pe o fiinţă îngerească, care a deşteptat în sufletul meu cele mai gingaşe şi mai nobile simţiri. Amorul ce ai aprins în mine a deschis înaintea mea raiul unei fericiri la care nu-mi este permis de a aspira, căci în poarta acelui rai stă îngerul virtuţii, blând şi frumos ca tine. Tu ai făcut pentru mine ceea ce numai providenţa era în stare să facă, mi-ai dat o nouă viaţă, şi eu nu pot să-ţi arăt recunoştinţa mea decât numai prin sacrificiul inimii mele. Trebuie să fug de tine pentru ca să rămân demn de tine.

— Nu vreau! Nu vreau să mă laşi singurătăţii! Nu vreau să mă paraseşti pradă suferinţei! suspină Margărita, plecându-şi capul pe umărul lui Alexis. Uimit, nebun de dragoste, tânărul depuse o înfocată sărutare pe fruntea iubitei sale. La acest contact fierbinte ea se trezi din ameţeala ce o cuprinsese, se smuci din braţele lui Alexis şi, cu ochii rătăciţi şi cu glasul tremurător, ea zise:

— Ai dreptate... trebuie să ne despărţim... de ai rămânea mai mult, simt că aş fi pierdută... Adio! şi vru să se depărteze. Alexis o ţinu de mână.

— Adio! adăugă el. Adio pentru totdeauna!

— Pentru totdeauna!... Ah! Alexis, acest cuvânt e moartea pentru mine! şi, nemaiputând rezista îndemnului inimii sale, Margărita se aruncă în braţele lui Alexis. Buzele lor se încleştară într-o lungă şi voluptuoasă sărutare. Sufletele lor se întâlniră în acel dulce sărutat, şi soarele străluci mai splendid pe limpedele senin al cerului. În curând, Alexis luă calea străinătăţii!

VII

La Galaţi, unde era să se îmbarce pentru Viena, el scrise următorul bilet Margăritei şi i-l trimise la ţară:

„Scumpa mea Margărită!

Când vei întreprinde vreo călătorie depărtată şi te vei găsi ca mine în momentul de a părăsi patria ta, vei cunoaşte una din simţirile cele mai amare şi vei afla atunci câtă mângăiere gustă bietul călător adresând ultima lui gândire fiinţei ce iubeşte. Acest adio al inimii în ora plecării cuprinde un amestec de jeliri dureroase şi de tainice prevestiri, care îl mâhnesc adânc şi îl înfiorează, căci i se pare că zice adio pentru totdeauna !... Fericit acela care într-un asemene moment găseşte în fundul inimii sale o imagine frumoasă, un suvenir drăgălaş, un nume adorat cărora să poată închina comorile sufletului său! Nu ştiu, cât pentru mine, ce-mi rezervă destinul şi cum are să fie viitorul, dar ce ştiu bine este că, zicând acum adio ţării mele, simt o dulce mângâiere de a gândi la tine, îngerul meu, şi de a-ţi trimite în aceste rânduri tot ce este mai gingaş, mai nobil, mai iubitor în inima mea.

Marinarii au un obicei foarte poetic. Pân-a nu se arunca în pericolele mărilor, ei merg de ornează cu flori altarul Maicei Domnului, dinaintea căruia îngenunchează şi se roagă. Eu, a cărui soartă seamănă cu a lor, am aceleaşi crederi ca dânşii şi îmi place să încunun scumpul tău suvenir cu toate minunile cele mai graţioase ale închipuirii şi cu toate dezmierdările unui amor nemărginit. Adio dar, Margărită! Adio, îngerul meu!... Plec muncit de o cumplită durere, dar oricum să fie, sunt mulţumit de a sacrifica fericirea mea în favoarea liniştii tale, căci, precum ţi-am declarat din viu grai, te iubesc de o mie de ori mai mult pentru tine decât pentru mine. Dacă socoţi însă că merit o recompensă, fă ca să o găsesc în Paris, sub forma unui răvaş scris de tine cu toată încrederea şi sinceritatea amorului puternic ce m-a supus ţie pentru viaţa întreagă. ALEXIS V.“

Iată răspunsul Margăritei, ce găsi el la poşta din Paris:

„Scumpul meu Alexis,

La iubitul răvaş ce mi-ai scris din Galaţi, mă grăbesc a-ţi trimite aceste rânduri; nu ţi le trimit însă ca o recompensă, precum zici, ci ca o rugăminte şi ca o destăinuire. Află, scumpul meu amic, că dacă m-am ferit de amorul meu în timpul cât te găseai aproape de mine, a fost pentru că simţeam cât de puternic domnea el în sufletul meu şi pentru că nu mă credeam în stare de a rezista îndemnurilor lui; dar de când te-ai depărtat, de când al tău adio a deşteptat în sânumi durerea despărţirii, simt că am nevoie de toată dragostea ta pentru ca să mă susţie în cruda singurătate în care m-ai părăsit. Acest adio, care cuprinde un sacrficiu atât de mare din parte-ţi în favoarea liniştii mele, a adus o dulce apropiere între noi şi mi-a dat o vie încredere în amorul tău, amor devotat, mare şi nobil ca inima ce-l conţine.

Iată, dragul meu, taina ce de mult doream a-ţi descoperi; ea îţi va explica tot ce a putut să-ti pară neînţeles în purtarea mea către tine. Spune-mi dar acum că nu mai păstrezi nici o îndoială asupra simţirilor mele, încredinţează-mă că te depărtezi de mine pătruns de fericirea ce gustă tot omul care se ştie iubit!

Ai văzut cum soarta nemiloasă a stins visul cel mai frumos al juniei mele. Trebuie să mai adaug că neîmplinirea acestui vis de fericire m-a aruncat într-o descurajare adâncă? O! scumpul meu Alexis! fericirea mi s-a arătat de departe ca o fantasmă înşelătoare şi a dispărut iute din ochii-mi, pentru ca să o jelesc cât voi trăi! Sperarea m-a părăsit, şi nu mai văd înaintea mea decât un orizont întunecat.

Crede-mă, Alexis, trist e lanţul ce te leagă de mine! Singura idee ce mă susţine este că fiinţele care trăiesc fără nici un ţel în viaţa lor mor în floarea tinereţii... Fie ca şirul zilelor mele să se curme cât mai curând, dacă sunt condamnată de legile sociale a trăi făr’ de tine!

Adio !... Aud pasuri în sală... de-abia pot găsi un minut unde să fiu singură cu suvenirul tău... Adio! îţi trimit în acest adio partea cea mai iubitoare a inimii mele zdrobite.

MARGĂRITA“

Alexis citi printre lacrimi acest răspuns duios al iubitei sale şi, cu lacrimile în ochi, el scrise următoarea epistolă şi o expedui surorii lui, cu rugăminte de a o înmâna Margăritei:

„Scumpa mea iubită!

Scrisoarea ta e de natură a nebuni pe un om de fericire; ea conţine cuvinte de acele ce vibrează în inima lui, îl încântă, îl înduioşează şi îl înalţă mai presus de ceilalţi oameni... Şi, însă, trebuie oare să spun întregul adevăr?... După ce am citit-o de multe ori, după ce am analizat fiecare frază, fiecare cuvânt, am descoperit în ea o mâhniciune atât de mare, că toată Veselia mea s-a stins într-o clipă. Tu îmi vorbeşti de fericirea ce produce încredinţarea de a fi iubit în lume şi, cu toate că această cugetare ar trebui să fie pentru tine un puternic apărător în contra suferinţei, totuşi, scrisoarea ta respiră o descurajare fără margini. Eşti tristă! tristă până a te gândi la soarta celor ce mor în floarea tinereţii!... Cum vrei dar ca după o asemene mărturire din parte-ţi să mai pot fi fericit?... Nu, draga mea; am fost crud înşelat când m-am crezut în stare de a răbda chinurile despărţirii. Zicându-ţi adio, am sperat că voi asigura liniştea vieţii tale şi chiar, poate, pe a mea, dar văd că în zadar am pus o lungă distanţă între noi doi! Departe de tine, inima mea se luptă cu dorul neîmpăcat, dorul care cuprinde o lume întreagă de suferinţe. Şi cunoşti şi tu, Margărită, acel chin ce sfâşie inima şi ştii cât e de crunt!

Crede-mă, însă, că el e mai puţin dureros decât durerea ce simt gândind la tristeţea ta.

Iubirea mea pentru tine este un cult de adorare şi dar numai dacă te-aş şti fericită, aş putea gusta vreo slabă alinare. Imaginea ta, strălucitoare şi veselă, ar răspândi asupra singurătăţii mele luciri mângâietoare, dar, întunecată sub vălul mâhniciunii, ea întunecă lumina zilelor mele. O! scumpa mea Margărită, fă ca amorul meu să fie pentru tine un soare splendid; fii zâmbitoare, fii radioasă la razele lui, şi astfel îţi promit să uit prezentul, uitându-mă chiar pe mine însumi.

Dacă ai vedea ce se petrece în sufletul meu, ai fi mândră că ai deşteptat în el atâtea mari şi frumoase simţiri: iubirea, dorinţa gloriei, devotamentul, indulgenţa şi aspirarea către un viitor ce ţi l-am hărăzât numai ţie. Tristeţe sau veselie, toate îmi vin de la tine, căci în fiecare din cugetările mele tu domneşti singură şi singură ai o drăgălaşă înrâurire. Ai produs în mine o înviere morală şi îţi sunt dator mai mult decât cu viaţa, îţi sunt dator cu dezvoltarea calităţilor inimii mele.

Ah! dacă am trăi pe timpul zânelor, pe când aceste graţioase zeităţi protejau destinul celor ce se iubeau şi când ele ne-ar fi adunat la un loc pe amândoi, cu ce mândră aureolă de fericire aş corona fruntea ta! Cât de bine aş şti să realizez visurile tinereţii tale! Ce inspirări minunate aş undi în zâmbetul tău! Ce nume strălucit de poet aş dobândi pentru ca să fiu demn de tine. Viaţa împreună ar fi pentru noi doi o comoară nesfârşită de cele mai gingase simţiri, de cele mai fierbinţi dezmierdări. Lumea nu ar mai exista pentru noi şi noi nu am mai exista pentru lume, căci am uita tot, şi chiar pe noi înşine ne-am uita în beţia încântătoare a amorului!

Câte minunate visuri de aceste am făcut în cursul călătoriilor mele! În frumoasele seri ale primăverii, pe când pluteam pe Dunăre, de câte ori închipuirea mea te-a adus lângă mine pe podul vaporului şi, prin efectul acelei iluzii drăgălaşe, măreaţa privelişte a Carpaţilor îmi părea de-o mie de ori mai poetică. La Dresda am vizitat cu tine galeria de tablouri. În vreme ce mă primblam în saloanele muzeului, te simţeam rezemată pe braţul meu, şi admirarea mea pentru tablourile artiştilor renumiţi creştea, căci tu mă făceai să descopăr în ele frumuseţi necunoscute de mine până atunci. Ce să-ţi spun, iubită Margărită? în prezenţa minunilor naturii, precum şi în faţa productelor geniului omenesc, inima mea te-a asociat la toate uimirile sale, şi pretutindeni iubirea mea te-a înălţat pe tine deasupra tuturor făptuirilor dumnezeieşti şi tuturor operelor care onorează geniul omenirii.

Astfel te iubesc şi astfet te-oi iubi pân-în momentul când mâna morţii mi-a închide ochii şi mi-a îngheţa inima.

ALEXIS V.“

Peste o lună de zile Alexis primi un mic bilet în care Margărita îi anunţa sosirea ei la Paris pentru iarnă şi îl ruga să nu-i mai scrie, căci bărbatul ei începuse a da semne de gelozie. Alexis aşteptă iarna cum aşteaptă un bolnav primăvara; însă la finitul toamnei toate sperările lui căzură ca frunzele copacilor. Margărita îi trimise aceste câteva rânduri, care îl făcură să zacă trei luni de zile pe patul durerii:

„Alexis!

Cu moartea-n suflet îţi scriu aceste linii!... Uită pe Margărita, care de azi nu mai există pentru tine... Sunt mamă !... Să întindem un văl negru asupra trecutului şi asupra promiterilor viitorului. . . Adio!... Adio pentru totdeauna!

MARGĂRITA“

VIII

Cum se terminară fazele acestui amor atât de mare şi de înflăcărat?

Francezii, cu caracterul lor vesel, zic: Tout finit par des chansons dans ce monde!

Iată cântecul final al romanului Margăritei:

ADIO

Adio! ah! niciodată

N-am gândit că pe pământ

A mea inimă-ntristată

Va rosti acest cuvânt.

Dar tu însăţi, tu, pe care

Te-aveam tainic Dumnezeu,

Ai vroit fără-ndurare

Ca să sting amorul meu!

. . . . . . . . . . . . . . . . .

Adio, ramâi ferice!

Şterge din inima ta

Pe cel ce adio-ţi zice,

Deşi-n veci nu te-a uita.

Te-am iubit cu dor fierbinte

Ş-astfel te iubesc că vreu

Să văd stins din a ta minte

Întreg suvenirul meu!....

vezi volumul Mărgăritărele)

În urma acestui strigăt suprem şi dureros al inimii, Alexis întreprinse o lungă călătorie prin Africa şi America, iar în lipsa lui de mai mulţi ani, Margărita, prinsă în sloiurile vieţii căsătoreşti, deveni mamă de o gentilă şi numeroasă familie. Când se revăzură amândoi în salonul Alinei, care se măritase de curând, focul patimii lor părea cu totul potolit, şi fiecare din ei părea că a făcut un vis frumos, la care se gândea câteodată cu o zâmbire înduioşată.

Margărita, înconjurată de copilaşii săi, întinse o mână amicală lui Alexis şi-i zise cu glas sincer:

— Alexis! vrei să fii fratele meu?

Alexis îi răspunse depunând pe acea mână tremurândă un sărutat respectuos!