I - Boierii aşezate de Alexandru-Vodă cel Bun şi Bătrân

Logofăt mare

judecător şi alegător de ocine. Ispravnic pe o seamă de oameni de frunte, ce sunt curteni la ţară, şi judecător tuturor cine sunt cu strâmbătăţi în ţară şi luător de seamă tuturor ispravnicilor ce sunt la curtea domnească.

Vornic mare în Ţara de Jos

judecător tuturor din ţară şi globnic de morţi de om şi de şugubini ce se fac la partea lui şi vornic Bârladului.

Vornic mare de Ţara de Sus

judecător tuturor din ţară cine au strâmbătăţi şi globnic de morţi de om şi de şugubini ce se fac la partea lui; şi vornic Dorohoiului.

Pârcălab de Hotin

la margine despre Ţara Leşească şi Căzăcească; judecător tuturor la acel ţinut.

Hatman şi Pârcălab de Suceava şi ispravnic pe toate oştile ţării.

Postelnic mare

dvorbitor înaintea domnului şi pârcălab de Iasi şi tălmaci în limbi străine.

Spătar mare

şi staroste de Cernăuti, şi este obicei să se îmbrace la zile mari cu haine scumpe domneşti; dvorbitor cu arme domneşti încins la spatele domnului întru acele zile.

Paharnic mare şi pârcălab de Cotnar şi de Hîrlău

are obicei să direagă (să verse vin) domnului la zile mari, la masă, cu paharul.

Visternic mare 

ispravnic pe socotelile ce se fac să se ia din ţară, şi grijind şi împărţind lefile slujitorilor, şi purtător de grijă a toată cheltuiala curţii şi a oaspeţilor ce ar veni în ţară şi are toate catastijele în mâna lui.

Stolnic mare

cu obicei la zile mari şi la veselii domneşti, îmbrăcat în haină domnească, să vie înaintea bucatelor domneşti; le tocmeşte pe masă înaintea domnului cu tipsiile; şi dvorbitor întru acele zile.

Comis mare 

ispravnic pe povodnici şi pe toţi caii domneşti; merge înaintea domnului şi a povodnicilor.

Medelnicer mare 

cu obicei îmbrăcat în haină domnească la zile mari; dvorbitor la masa domnului; taie fripturile ce se aduc la masă.

Clucer mare 

ispravnic pe beciurile domneşti, pe unt, pe miere şi pre colacii ce vin din oraşe la născut.

Sulger mare 

ispravnic pre toate oboroacele ce se dau la curtea domnească, şi carne la slujitorii curţii.

Jitnicer mare 

ispravnic pe toate oboroacele de pâine ce se dau la curtea domnească şi la slujitorii curţii şi la oaspeţii ce vin din ţară.

Vameş mare 

ce ţine schelele ţării pentru vămi; are obicei să ducă dulceţi şi cofeturi în zile mari la masa domnului. - Ispravnic pe negustori.

Şătrar mare 

pe corturi domneşti şi în oşti şi în alte căli (?) şi purtător de grijă tunurilor.

Uşer mare 

purtător de grijă tuturor solilor şi tălmaci străinilor la judeţ.

Armaş mare 

ispravnic şi purtător de grijă pentru toţi acei ce fac rău şi cad în închisoarea ţării; îngrijitor de temniţe şi pedepsitor acelor judecaţi de moarte, daţi în mâna lui să-i omoare.

Aga 

ispravnic pe darabani şi pe târg pe Iaşi judeţ.

Logofăt al doilea 

hotărâtor de ocine în toată ţara.

Postelnic al doilea 

în toată vremea dvorbitor înaintea domnului: fecior de boier ales.

Logofăt al treilea 

cărturar, scriitor bun, credincios la toate tainele domnului, şi cărţi ori din ţară, ori de la prieteni de unde ar veni toate în mâna lui merg, şi cu învăţătura domnului de la dânsul ies răspunsurile; şi pecetea ţării în mâna lui stă; şi orice judeaţă şi îndireptări se fac oamenilor fără pecetea domnului nu pot fi; care pecete îi în mâna logofătului al 3-lea.

Postelnic din al doilea înainte 

câţi vrea domnul să facă, deprinzându-i la această cinste, ies şi la alte cinste mai mari.

Spătar al 2-lea şi al 3-lea 

cel al 2-lea svoreşte (servă) la masă când cel mare nu svoreşte; şi este îmbrăcat şi cu spata (spada) încins, şi cu buzduganul în mână la spatele domnului. Iară spătarul al 3-lea svoreşte peste toată vremea.

Paharnic al 2-lea 

după dvorba paharnicului celui mare dvoreşte la masă şi direge pahar cu băutură la domn.

Paharnic al 3-lea 

când nu direge al 2-lea, direge el.

NOTĂ

Adevărul ce răsare din această întocmire de boierii este că titlurile de Logofăt mare, Postelnic mare, Vornic mare, Pârcălab, Spătar etc. nu au constituit niciodată titluri de nobleţe, ci au servit numai a desemna diversele funcţii din ţară. Nefiind moştenitoare, copiii boierilor nu puteau trage din ele alt avantaj decât acela de a fi numiţi feciori de boieri, iar copiii acestora reintrau în gloată, dacă nu-i favoriza norocul ca să intre în clasa funcţionarilor. Pe timpul domnilor vechi, unele familii au conservat prestigiul lor din tată în fiu prin valoarea lor personală în luptele ţării cu vecinii, însă numele lor odinioară faimoase au căzut din culme şi au rămas acum pierdute printre răzeşi; astfel Şerpe, Moţoc, Arbore, Purice, Movilă etc. Nobleţea dar, aşa precum este înţeleasă de popoarele occidentale, nu a existat în ţară, şi dacă mai târziu s-au introdus în societatea română oarecare pretenţii de nobilime bazată pe titlurile funcţionarismului, aceste tendinţe de îngâmfare ridicolă au fost aduse de fanarioţi. Ei au pus în circulare termenii grecoturceş ti de celebi, afthenta, beimu, eclamprotate, evghenestate etc., meniţi de a ridica un piedestal personalităţii lor de parveniţi. Căzând însă ei de la putere, s-a dărâmat şi toată clădirea cu dânşii, iar românii au revenit la datinile democratice ale strămoşilor. Iată cum se explică avântul generos care a îndemnat pe boierii şi pe feciorii de boieri din generaţia actuală să sacrifice în Divanul adhoc atât privilegiile legate de titlurile boiereşti, cât şi înseşi acele titluri. Şi, în adevăr, ce izvor de măgulire putea să fie pentru un român în titlurile de Paharnic, de Stolnic, de Comis, de Medelnicer etc., când boieria acestora nu era decât o slugărie travestită. Paharnicul mare, îndeplinind funcţia de échanson, diregea cu paharul, adică vărsa domnului vin şi apă la masă.

Stolnicul mare servea de maître d’hôtel, căci el preceda în sala de prânz blidele cu bucate şi le aşeza dinaintea domnului. Comisul mare (écuyer) îşi rezema boieria de ieslele grajdului domnesc.

Slugerul domnea asupra cuhnei.

Medelnicerul avea importanta funcţie de a tăia fripturile.

Jitnicerul (grand panetier) era mai mare peste pâini.

Vameşul se bucura negreşit de favoarea domniţelor şi a beizadelelor, căci el aducea dulceaţă şi cofeturi la masă.

În realitate, precum vedem, toţi aceşti boieriţi făceau parte din categoria ciocoilor, cunoscută la curtea Franciei sub denumirea grotescă de officiers de bouche.

Un personaj însă care avea o fizionomie mai caracteristică era Armaşul mare; el inspira groază tuturor şi prezenţa lui tăia pofta de mâncare chiar acelor officiers de bouche. Îngrijitor de închisori şi pedepsitor acelor judecaţi de moarte şi daţi pe mâna lui ca să-i omoare! lată titlurile şi funcţiile Armaşului! La câte scene tragice el era condamnat să asiste şi chiar să ia parte activă! Ce fizionomie de călău boierit!

Se zice că mai toţi Armaşii au fost străini: greci, arnăuţi etc., căci românul nu a avut niciodată tragere de inimă pentru meseria de gâde.

Apropos (unii zic aproposito, însă pentru ce şi cum s-au adoptat aceşti termeni? Posteritatea va decide). Apropos de gâde, binevoiască sapienţii fabricanţi de dicţionare etimologice, sau chiar electicii fisători ai limbii române, să ne lămurească dacă acest cuvânt nu este cumva rădăcina cuvântului gâdilire? Gâdele are meseria de a descăpăţâna şi de a spânzura, două operaţii care au a face cu gâtul şi care la un moment oarecare trebuie negreşit să procure pacientului o gâdilire destul de stranie. Substantiv: gâde — verb: a gâdili.

Aşa să fie?... Nu ştim, dar să nu pierdem sperarea că vom vedea această ingenioasă etimologie publicată într-una din fasciculele sau faşele sub care unele doici academice pretind a creşte şi a înfrumuseţa limba română.

P. S. În Letopiseţe găsim termenii de rudă aleasă, sinonim de boier. Acele rude alese se bucurau de privilegiul de a nu fi „supuse pedepsei cu caterga sau cu ocna, ci pentru greşeli mici erau gonite de pe moşiile lor pe câtăva vreme. Pentru greşeli mari erau descăpăţânate. Un boier vinovat şi hotărât la moarte nu se purta pe uliţe ca cei proşti, nici era supus necinstei de a fi ca ei spânzurat în furci sau înţepat. Un boier era spânzurat numai când se afla dovedit de hiclenie împotriva domnului, de hainlic către ţară, şi aşijderea când era prins la război. Atâta numai că furcile spânzură torii se făceau mai nalte decât pentru un prost.“

Avantaj destul de iluzoriu pentru pacient! însă măngâietor pentru vanitatea rudelor alese ale spânzuratului!

II - Formulă de afurisenie

„Fierul, pietrele şi toată firea neputrezitoare să putrezească şi să se risipească, iar trupurile acelor fără credinţă să steie întregi şi sufletele lor niciodată să nu vadă lumină! Să-i omoare pe dânşii dumnezeiasca sabie! Să se facă ei mâncarea vulturilor şi a corbilor! Să cadă asupra lor cărbuni de foc! Fiii lor să fie săraci şi femeile lor văduve! Diavolul să steie în dreapta lor! Să dobândească bubele lui Ghiezi şi sugrumarea lui Iuda! Să-şi piardă inima şi faţa de om ...! Să fugă de el şi om şi vită, şi răcoarea şi căldura, şi umbra şi soarele, şi tot ce este bun pe pământ!“... etc. (Extras dintr-o carte veche).

Crâncen blestem şi de o sălbatică energie! Accentul neîmpăcat ce-l caracterizează explică luptele şi cruzimile fanatismului religios. Dar ceea ce inspiră o mirare dureroasă este că toate acele formule de afurisenii şi acte de cruzime au fost pretutindeni dictate şi executate în numele lui Christos, care a căutat să propage simţirea de frăţie pre pământ, în numele lui Moisi şi al lui Mahomed şi ale tuturor fondatorilor de religii.

III

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

IV - Epitaful lui Prale

Un bătrân dascăl de biserică din mănăstirea Frumoasa, care cunoştea bine pe vestitul Prale, autorul excentric al Evangheliei în versuri, mi-a spus că poetul din Târguşor îşi făcuse singur epitaful următor:

Toată grija mi-am luat

Şi de lume am scăpat,

Eu de dânsa, ea de mine

Şi... să ne fie de bine!

V - Fragmente dintr-o poveste

Când ascultă cineva cu luare-aminte modul cu care ţăranii povestesc basmele răspândite în popor, el constată perioade întregi, rimate, şi nu se refuză de a crede că poveştile sunt poemuri antice ce s-au prozait cu timpul trecând prin memoria generaţiilor succesive. De exemplu, iată câteva pasaje din povestea lui Cal galben de sub soare:

Cic-a fost un împărat

Mare, mândru, luminat,

Şi avea un cal frumos

Cu păr negru şi lucios.

Când încăleca pe el,

Se simţea mai tinerel,

Când pe el încăleca

Lumea-ntreag-o alerga.

El de cale s-a gătit

Şi la slugi a poruncit

De cal bine să grijească

Şi cu ochii să-l păzească,

Căci de nu l-or îngriji

Vai ş-amar de ei va fi,

Şi le-or sta capetele

Unde stau picioarele!

. . . . . . . . . . . .

„Luminate împărate,

Fă-ţi cu paloşul dreptate!

Noi fugarul l-am pierdut

Făcutu-s-a nevăzut

În fundul pământului

În vârtejul vântului!“

. . . . . . . . . . . .

Împăratul se-ncrunta,

Puse crainici a striga:

Care-n lume s-a afla

Lumea de-a cutreiera,

Nouă ani să nu s-oprească,

Nouă să nu odihnească,

Cât e noapte, cât e zi,

Pân’ce calul va găsi,

Acelui parte să fie

Jumătate-mpărăţie

Şi o fată-mpărăteasă

Care-a fi cea mai aleasă.

. . . . . . . . . . . .

Făt-frumos a şi plecat

Pe-un cal negru şi ţintat

Şi s-a dus, s-a dus, s-a dus

Tot drept soare spre apus

Ca cuvântul din poveste ...

Înainte mult mai este,

Mers-a mersul vântului

Pe faţa pământului

Ş-a călcat în pribegie

Multă lume,-mpărăţie,

Dumnezeu numai o ştie!

Mers-a peste nouă mări,

Nouă mări şi nouă ţări,

Peste munţi, peste ponoare,

Peste câmpuri cu izvoare,

Unde iarba verde creşte

Şi în patru se-mpleteşte

Şi-n vârf se găităneşte,

etc., etc.

VI - Rime defectuoase

Fiecare cititor este în drept a se întreba pentru ce unii oameni se înteţesc a scrie numaidecât în versuri atunci când, voind a face parte din pleiada autorilor, mult mai bine ar nimeri să se ţie de proză. Iar dacă aceşti nenorociţi ce pătimesc de infirmitatea versificatoare nu se pot apăra de accesele ei, pentru ce încalte nu se preocupă a face versuri corecte şi pentru ce se alunecă a împreuna rime nepotrivite. — A înhama alăture un cal cu un bou este o excentricitate ce denotă o lipsă de estetică din partea automedonului ce are ambiţie de a se lua pe urmele lui Apolon.

Arta poeziei admite oarecare licenţe, dar nu permite ca ele să treacă peste marginile aşezate de bunul simţ şi de bunul gust. Nu este dar permis de a călca peste regulile bunei cuviinţe literare, precum nu este admis a dispreţui regulile bunei cuviinţe sociale. În cazul dintâi un autor probează că nu-şi cunoaşte arta, precum în cazul de-al doilea un om denotă că a fost rău crescut.

Aşa cu multă mirare şi părere de rău vedem pe unii versificatori şi chiar pe unii poeţi cu renume căzând în defectul neglijării în privirea rimelor, fără a se preocupa de paguba produsă armoniei versurilor prin asocierea rimelor defectuoase, de exemplu:

„Scânteie, mântuie — cunună, spumă — dulce, duce — teme, nedemne — dărâma, ţărâna — strălucind, argint — frunte, căzute

— valuri, noianuri — azi, popas — unge, cruce — merge, drege

— slab, cap — lacrimi, flăcări — brav, praf — florilor, ploilor — tun, cum —sălbatică, artistică — noastre, proaste — şoapte, poate

— languoare, splendoare — etc“.

Aceste rime sunt sălbatice şi rimează cu prostatice.

VII - Câteva cugetări

Nimic mai duios şi mai poetic ca o floare crescută pe un mormânt şi ca un copilaş jucându-se printre morminte. Viaţă din moarte! Viaţă printre morţi!

*

Figurile tiranilor sângeroşi sunt mai aparente, căci ele apar pe un fond roş în cadrul istoriei.

*

Multe glasuri rugătoare, puţine urechi ascultătoare!

*

Floarea cu mai multe picături de rouă scoate mai dulce parfum; inima cu mai multe lacrimi scoate plângeri mai duioase.

*

Vai de turma unde câinii sunt ocupaţi a roade oase!

*

Tăcerea mormintelor e mai pătrunzătoare decât zgomotul lumii.

*

Sunt fraţi în Hristos; sunt şi în Satan.

*

Turbarea luptătorilor nu e adeseori decât o spaimă turbată.

*

Câteodată un limpede părău se pierde-ntr-un tău glodos. Astfel şi omul!

*

Trist e de ţară când sceptrul devine furcă sau bici.

*

Lăcomia regilor produce foametea popoarelor.

*

Geniul, ca să fie complet, trebuie să aibă suflet de bărbat şi inimă de femeie.

*

O limpede picătură de rouă reflectă mai mult cer decât pământ.

*

Cerul, sătul de a privi neghiobiile oamenilor, îşi pune vălul nopţii pe ochi.

*

Cântarea adevăratului poet începând pe un mod nedecis, deşi armonios, merge crescând şi devine puternică, vibrantă, genială. Astfel faptul zilei palid precede soarele strălucitor.

*

A pretinde de a scrie pentru viitor este cea mai ridicolă prezumţie şi cea mai vie probă că este necitit de contemporanii săi.

*

Noaptea e sora blândă a morţii, moartea e sora cruntă a nopţii.

Cuvinte vechi franceze din XV secol

Renumitul autor francez Rabelais, născut în Turena la 1438, a scris în limba uzitată pe timpul său istoriile fantastice ale lui Gargantua şi Pantagruel, doi giganţi. Acele opere pline de erudiţie şi de filozofie ascunse sub un şir de tablouri cinice au avut un mare răsunet în Franţa şi sunt mult apreciate de filologii moderni. Rabelais, într-o epocă de persecutări religioase, când ideile de reformă în materie de credinţă expuneau pe adepţii lui Calvin la supliciul arderii de vii, au avut curajul a strivi sub biciul satirei abuzurile, ereziile, prejudiciile şi mai cu seamă pedantismul şi bigotismul ce domneau în secolul XV. Înfruntând fulgerele Vaticanului şi ale Sorbonei, el trata de cagots, bigots, papegots, papelards, caphards etc. pe călugării ce exploatau lumea în numele religiei, iar pe pedanţi, care se încercau a latiniza într-un mod grotesc limba franceză, îi numea: rapetasseurs de vieilles ferailles latines. Este de observat că un fenomen foarte straniu se produce la toate popoarele în epoca lor de regenerare sau de decadenţă şi acel fenomen este ivirea pedantismului în domeniul literar. Astfel plantele părăsite năvălesc în grădini, umplu gazoanele, acoperă drumurile nisipite şi înăduşă florile pe straturi. În Franţa, pe timpurile lui Rabelais, ca şi la noi astăzi, această calamitate se lăţise mult şi produsese o şcoală de pedanţi înteţiţi care vorbeau şi scriau o limbă neînţeleasă de nimeni, nici chiar de înşişi, exemplu:

„Mon genie n’este point apte nate pour éscorier la cuticule de notre vernacule gallicique, mais vicevercement je gnave opere er par veles et rames je me cuite de la locupleter de la redundance latinicome etc.“

Ce ar fi devenit oare graţioasa limbă franceză, dacă râsul puternic al lui Rabelais nu ar fi împrăştiat în vânt fasciculele laureatului Helcienne de Crene, şeful şcoalei de rapetasseurs de vieilles ferailles latines!

O! Rabelais, fie-ţi ţărâna uşoară şi memoria nepieritoare! Căci nu te scoli din mormântul tău, neîmpăcatule biciuitor de ridicole, ca să te arăţi un moment printre noi şi să faci a reintra în întunericul lor Trisotinii şi Vadiuşii romăni, aceşti demni strănepoţi ai lui Helcienne de Crene!

Naţia franceză se mândreşte cu drept cuvânt de geniul profund şi de spiritul galic al lui Rabelais, căci scrierile lui sunt un adevărat tezaur de erudiţie, dar acele scrieri au totodată şi pentru noi un interes nepreţuit, fiindcă ele conţin mulţime de cuvinte româneşti uitate astăzi în Franţa şi uzitate la noi cu propriul lor înţeles. lată aici o mână de termeni vechi care sper că vor deştepta spiritul de investigare al filologiei noastre:

A

abscons

ascuns

ains

însă

aer

aer

absters

sters

ardz

ar

arse

arsă

accrésté

crestat, cu creastă

adiouda my

ajută-mă

aigrest

aguridă

apostole

apostol

aspre

aspru

arev

a ara: a brăzdui

aurée

de aur

angust

îngust

angariez

angării

alinter

a alinta. N.B. Comentatorii francezi confundă înţelesul acestui cuvânt, atribuindu-i aceeaşi origine ca verbului ralentir.

B

barde

bardă

baste

basta

botte

bute

bubelette

bubuşoară

bouc

gură, a îmbuca

basme

basmă. N.B. Comentatorii îl confundă cu beaume, balsam.

C

cere

ceară

cabres

capre

calloïer

călugăr

coubte

cot

crediteur

creditor

coudignac

chitonac

christian

hristian: creştin

cobbit

scobit

crud

crud: necopt

ceste

aceste: ceste

couppe

cupă

coste

coastă

caprimulge

mulge-capră

calandre

macaleandru, pasăre fantastică

cza! interjecţie identică cu acea a ţăranilor noştri către boi

tza Boian! tza Prian!

D

diavol

diavol

decours de la journée

decursul zilei

tous dis

totdeauna: toate zilele

draco

dracul

dateur

dătător

despriz

dispreţ

dispare

dispare

dea! interjecţie identică cu dé!

à la dévallée

de vale

desrobber

(?) să existe oare vreo analogie între acest cuvânt şi cuvântul desrobire? Răspundă etimologiştii.

E

éscorce d’ulmeau

scoarţă de ilm

éscapper

a scăpa

ésventer

a zvînta

éstouper

destouper: a astupa: a destupa

éspic

spic

s’ésclaffer

a se sclăfăi

F

faseolz

fasole

furt

furt

floc

floc

 G

gualimart

călămări

geline

găină: galină

gyrer

a umbla în jur

 H

hayt

hayt: hait

haye

haye: hai: hai

 J

judicature

judecătorie

jus

jos

 L

laudateur

lăudător

locuste

lăcuste

 M

moult

mult

moust

must

mutte

mută

maistre

măestru

marmoner

a mormăi

mascarayt

măscărea: mînjea

meshaing

mehengiu

 N

numereux

numeros

 O

on, d’ond

unde, de unde

ous, ost

oaste

occis

ucis

 P

Prime-vere

primavară

paulme

palmă

pennes

pene

plasmateur

plăsmuitor

pal

par

panerot

paner

partir

a împărţi

phlosque

ploscă

patac

monedă de aramă: pitac

puputz

pupăză

 R

roupte

rupt

Fuir á la roupte

a fugi în ruptul

capului.

 S

sugce

suge

soubz

sub

sarpe

şarpe: şerpe

sus

sus: deasupra

soror

suroră

sagette

săgeată

strige

strigoi

 T

tourte

pâine de secară: turtă

temple

tâmple

targon

tarhon

teit

tei

tumba (tomba)

căzu (?) de aice să se tragă oare

tumba?

trestous

toţi (?) să existe oare vreo analogie între forma

acestui cuvânt şi forma cuvintelor compuse

tustrei

tuspatru etc.?

 U

umbre

umbră

ulmeau

ulm

 V

vester

a investi

verrat

ver: porc sălbatic

verde

verde

vene

vână

verge

verigă

vitrice

vitregă

verme

vierme

vicinite

vecinătate

ventir

a vântura

 Y

yssit

ieşi

Pe lângă aceste cuvinte ce atestă antica legătură de familie a românilor cu francezii, se mai găsesc în Rabelais şi în ceilalţi vechi autori unele credinţe poporale, unele locuţiuni, precum şi unele forme gramaticale identice cu ale noastre, de exemplu:

— Il vous mettra la tête au rez de pieds. — Ţi-a sta capul undeţi stau picioarele.

— C’este là ou me deult. — Acolo mă doare.

— Ainsi m’aist Dieù. — Aşa să mă aibă Dumnezeu.

— Part joyeuz, part faché. — Parte vesel, parte supărat.

— Lui touchant maintenant les jeux, maintenant le front. — Atingându-i acum ochii, acum fruntea.

— Couvercle digne du chaudron. — După tingire şi capac.

— Femme à mauvaise tête a bon vinaigre en son menage. — La nevasta iute oţetu-i tare.

— Sans mot dire de bouche. — Făr-a zice un cuvânt din gură.

— Le char flamboyant d’Elie. — Carul sfântului Ilie.

— L’herbe qui ouvre les serrures qu’on lui présente. — Iarba fierului despre care se pomeneşte în poveştile poporale.

— Ils fouettaient magistralement les éscholiers comme on fouette les petits enfants en nos pays quand on pend un malfaitur a fin qu’il leur en soubvienne. — La noi este obiceiul de a bate copiii, când se fac hotărnicii de moşii pentru ca ei să-şi aducă aminte de locurile hotarelor.

Ils s’emanciparent, ils conspirarent, ils jurarent etc. — se emancipară, conspirară, jurară etc. — N.B. Verbele în er se terminau în arent, la a treia persoană de plural, în loc de a se termina în erent, precum se obişnuieşte astăzi.

— Que mille millions de griphes mordent pendant l’éternité les charnières de celle qui ha faiet celluy qui sema le chène dont fut construite la chaise etc. adică: O mie de milioane de căngi să muşte pentru eternitate încheieturile acelui care a născut pe acel ce a semănat stejarul din care a fost durat scaunul etc. Cine nu-şi aduce aminte de surugiii noştri, care blestemau ghinda din care a crescut stejarul, din care s-a făcut scândura, din care s-a durat corabia ce a adus în ţară pe întreprinzătorul poştelor; sau blestemau albina care va strânge ceara din care s-a face lumânarea ce va arde la căpătâiul lor etc., etc.

Stoicismul românului

Dacă nepasarea de moarte este o probă de mare putere sufletească, trebuie să recunoaştem că românul este înarmat cu un stoicism admirabil când el se apropie de marginile vieţii sale. Aşteptând ultimul moment fără a fi dominat de cea mai mică

îngrijire, privind cu ochi liniştiţi venirea morţii, el îşi face singur pregătirile de plecare pe calea necunoscută a Eternităţii, cere a i se pune o lumânare aprinsă la căpătâi, îndeplineşte datoriile sale de creştin prin sfânta împărtăşanie, şi aşteaptă să-i vie ceasul!

Nevasta, copiii, rudele, amicii lui stau pe lângă dânsul, unii plângând, alţii ocupându-se de pregătirile comândului, şi el, neuimit, grăieşte cu toţi, le dă sfătuiri înţelepte, îi mângâie cu vorbe blânde, pune la cale avutul său cu limbă de moarte, şi când simte că se stinge, el aruncă asupra lumii o lină privire, zice: Rămâneţi cu bine, oameni buni! şi închide ochii, dându-şi ultima răsuflare.

Această mărime de suflet în faţa morţii nu e rezultatul fanatismului, nici al dezgustului de lume, dar efectul acelui stoicism sublim care aparţinea vechilor romani şi care s-a transmis la poporul român prin firul secular al tradiţiei. Este dar a se întreba: La ce grad de putere morală ar ajunge acest popor prin îngrijirea unei creşteri inteligente, unei educaţii ce ar scoate la lumină calitatea naturii sale şi le-ar dezvolta pentru practica vieţii pe aceeaşi măsură cu care ele se ivesc în ora morţii?

 Arghir

Limba este tezaurul cel mai preţios pe care-l moştenesc copiii de la părinţi, depozitul cel mai sacru lăsat de generaţiile trecute şi care merită de a fi păstrat cu sfinţenie de generaţiile ce-l primesc. Ea este cartea de nobleţe, testimoniul de naţionalitate al unui neam; semnul caracteristic prin care membrii aceleiaşi familii se recunosc în marea diversitate a popoarelor din lume; lanţul tainic ce-i leagă împreună şi-i face a se numi fraţi; altarul împrejurul căruia toţi se adună cu inimi iubitoare şi cu simţirea de devotament unii către alţii.

A se atinge fără respect de acest altar este o profanare; a cerca de a-i schimba forma sa originală, spre a-i da o aparenţă străină este un act de pedantism şi chiar de nebunie; într-un cuvânt, a dezbina marea familie, introducând diverse jargoane în diversele ramuri ale ei, este un fapt de les-naţionalitate, căci el naşte o fatală neînţelegere între fraţi şi poate cu timpul să producă înstrăinare între dânşii.

Când dar vedem unele scrieri de peste munţi ieşite la lumină în zilele noastre, ne mirăm de forma limbii lor, lipsită de adevăratul sigil românesc, şi ne întrebăm dacă totdeauna a dominat în spiritul autorilor ardeleni şi chiar bucovineni acea manie de schimonosire lingvistică, sub pretext de o absolută latinizare? Însă la întrebarea noastră vine eroul Arghir şi ne răspunde că pe la 1800 se uzita în Transilvania o limbă limpede şi armonioasă, pe care toţi românii din toate colţurile ţărilor noastre o înţelegeau cu lesnire, căci o ferise încă Dumnezeu de contactul pedantismului.

Cine nu a citit poemul lui lon Barac din Braşov, care începe cu această poetică invocare?

Te visai mişcând din buze

O! prea dragalaşă muză!

Verşi glas îngeresc din gură

Care inimile fură,

Fură şi le amăgeşte

După ce le îndulceşte.

Te rog, muză mângâioasă

Care cânţi cântări frumoase,

Pică-mi puţintică miere

Din măiastra ta putere

Să pot cânta cu simţire

A lui Arghir pribegire!

Cine nu s-a înduioşat la citirea întâmplărilor acestui erou care s-a iubit cu Elena prea frumoasă şi a pierdut-o din ochi şi a cătat-o

Prin locuri care se schimbă

În necunoscuta limbă,

Tot prin locuri necălcate,

Şi prin păduri neumblate,

Tot prin văi necunoscute... etc.

O! Arghire! lungă cale!

Lungi necazurile tale!

Arghir lasă casa părintească, lasă fraţi, părinte, mamă, deşi mama lui, sărmana, îi zicea cu lacrimi:

O! fiule cu dulceaţă!

Cât te-am purtat eu în braţe,

Ţi-am fost maică grijitoare,

Mi-ai supt ţâţa hrănitoare;

Sânul meu a ta dulceaţă,

Leagăn ale mele braţe.

Te apăram de tot vântul,

Te învăţam cu cuvântul.

O! vai! o vai! nu te duce,

Tu, fiul meu cel prea dulce!

El părăseşte tot pentru ca să meargă pe unde n-a umblat nici pasărea măiastră şi să găsească pe frumoasa lui ursită.

Calcă locurile toate

Până nici cum nu mai poate

Deci în partea pustnicească,

Când era să nimerească

Dintru o peşteră mare

Vede fum că iese tare

Şi într-acolo grăbeşte;

În case dacă priveşte

Vede un om mare foarte,

Cât s-a spăimântat de moarte!

A se-ntoarce nu cutează,

Gândind, fricos să nu-l crează,

Ci şi-a făcut îndrăznire

Gândind: sau trai, sau pierire!

Iară omul cel prea mare

Dă o groaznică strigare:

— Cine este? Cine vine?

Cine ce cată la mine?

Şi când slobozea cuvântul

Se cutremura pământul.

El avea un ochi în frunte

Şi părea că-i cât un munte.

Arghir tremură de frică

Şi nu ascundea nimică,

Ci se ruga de iertare... etc.

Uriaşul se îmblânzea, vorbea lui Arghir cu vorbă mai aşezată şi pregătea cina ca să-şi mulţumească oaspele.

Masa lângă foc o pune

La lumină de tăciune,

Şi se pun pe lângă vatră,

Pe câte un jgheab de piatră,

Arghir până să îmbuce

O ploscă de vin aduce

Dintr-ale sale merinde

Care foarte bine prinde.

Uriaşul dacă-l gustă

Cu stomah ca de lăcustă

I-ar fi plăcut ca să tragă

Pe gât o bute întreagă etc.

A doua zi Arghir pleacă iar în lunga sa pribegire ca să descopere Cetatea în care stă ascunsă Elena, iubita lui care nu are seamăn pe lume.

Nici cântareţele muze

Ce scot cântece din buze

Nu sunt aşa drăgăstoase

Ca Elena cea frumoasă.

Păr de aur străluceşte,

Pe pământ se târâieşte;

Precum luna cea ivită

E nouă şi neplinită

Aşa-i fruntea cea suită

Cu sprâncene cercuită.

Ochii privesc cu jindire

Ca a stelelor sclipire.

Trandafirul înfloreşte,

Şi pe faţa ei roşeşte.

Iar albeaţa-i de pe faţă

E şi-n sânu-i cu dulceaţă

Unde două merişoare

Stau ascunse rotunjoare,

Ca crinul cel prea subţire

Şi înalt la a sa fire

Aşa oabla ei făptură

Şi mândra-i căutătură.

Vestmintele ard ca focul

Care-mpodobesc mijlocul.

A amorului săgeată

Să vezi cum stă agăţată

Cam pe lângă subţioară,

De unde la Arghir zboară

Şi se-nfige aurită

În inimă nimerită! etc.

După multă cale şi multe necazuri Arghir ajunge la Cetatea Elenei şi intră în o grădină cum nu mai văzuse Crăişorul:

Câte flori împodobite,

Câte râuri limpezite!

Oh! câţi trandafiri miroase

Cu foi rumene frumoase!

Rosmarinii au verdeaţă

Şi garoafele roşeaţă.

Aici crinul se albeşte.

Colea nardul frumos creşte.

Codrul ramurile-şi tinde

Care mult văzduh cuprinde

Ciprul frunza înverzeşte

Şi văzduhul le clăteşte.

Izvoarele curg răcite,

Ca cristalul limpezite.

Scaune vezi două sute

Tot din pajişte făcute,

Cu lastre acoperite,

Toate crăiesei gătite.

Arghir se culca pe ele

Să-i treacă de ostenele. Etc.

Ş-au adormit tare foarte

Ca o părere de moarte etc.

În sfârşit ambii amorezi se întâlnesc după un şir de întâmplări care i-au despărţit necontenit, fac nuntă împărătească la care

Foarte mulţi oaspeţi adună

Făcându-şi inima bună.

Strălucesc mesele-ntinse

Tot cu flori cu sârmă prinse,

Sclipesc vase-argintuite

Şi pahare aurite.

Beau, mănâncă, ospătează,

Toată firea înviează.

Sună lăute voioase

Şi fluieri, cimpoi frumoase. Etc.

Ospăţul şase luni ţine,

Toţi cu inimile pline,

Apoi toţi în hore saltă

Cu bucurie înaltă.

Iar Elena cu Arghir, ajunşi acum pe pragul fericirii după atâta amar şi jale,

Trăiesc fără supărare

În dragostea cea mai mare.

După chin dulce viaţă

Şi după amar dulceaţă.

Ce fu uscat înverzeşte.

Amarul se îndulceşte!

Acum e lumea întreagă

Când le e viaţa dragă. Etc.

Iată cum se scria limba românească peste munţi la anul 1800!

Pentru ce urmaşii lui Barac s-au abătut aşa de mult din calea lui

Arghir şi a prea frumoasei Elene! Un autor francez a zis că nimic nu e mai uşor decât de a nu face o tragedie; am putea să zicem şi noi: nimic nu ar fi mai uşor decât de a nu scrie ungro-latineşte.

Neculai Bălcescu

Citind în zilele acestea broşura foarte interesantă a dlui Gr. Tocilescu, apărută de curând în Bucureşti, sub titlul de Viaţa, timpul şi operele lui N. Bălcescu, m-am gândit a completa articolul ce am publicat în Revista română din anul 1863 asupra amicului meu răposat în Palerma. Voi cerca dar să-mi adun suvenirele şi să le înscriu în albumul meu, făcând apel la toţi acei ce cunosc particularităţ i din viaţa lui Bălcescu sau care posedă corespondenţe de-ale lui să le publice, pentru ca astfel să se poată într-o zi completa biografia unui om a cărui memorie onorează naţia română.

În iarna de la 1847, aflându-mă la Neapoli, m-am întâlnit cu el pe malul mării, la Chiaia, însă bucuria mea de a-l vedea a fost întunecată prin aerul de preocupare posomorâtă ce era întipărit pe fruntea lui. El făcuse voiajul de la Marsilia până la Livorno cu un doctor napolitan, cu care avuse o ceartă, în urma căreia îl provocase la duel. În calitatea mea de compatriot, datoria mea era să-i serv de secudant, deşi împrejurările în care mă găseam nu-mi permiteau să primesc acest rol. Bălcescu era foarte aprins, foarte neîmpăcat şi vroia numaidecât să deie o lecţie de politeţe napolitanului, dar o lecţie de care să-şi aducă aminte cât a trăi dacă ar fi mai trăit. Adversarul lui nu părea dispus a se supune la o asemenea catastrofă şi preferă să facă toate scuzele ce am pretins de la el. Astfel numai amicul meu se linişti şi plecă la Palerma ca să petreacă restul iernii sub soarele binefăcător al Siciliei.

În curând m-am îmbarcat şi eu ca să caut o climă mai favorabilă pentru dna N., care pătimea de piept; am abordat la Palerma, neam aşezat afară din oraş la Villa Delfiina, şi am petrecut lunile ghenar, fevruar şi mart 1847, împreună cu Bălcescu, care locuia aproape, în căsuţa unui contadin. În toată dimineaţa el se punea dinaintea uşii pe un scaun, la soare, şi citea cărţi vechi în care descoperea notiţe pentru istoria românilor sub Mihai Viteazul, la care lucra cu mult entuziasm, iar peste zi venea la Villa Delfina. Societatea lui era plăcută, manierele lui afectuoase, convorbirea lui foarte atrăgătoare, căci ea dezvelea visurile frumoase ce făcea el necontenit pentru viitorul patriei sale.

Villa Delfina poseda o terasă largă, pe care se plecau crengile încărcate de fructe a doi portocali mandarini. Privirea se întindea pe grădini pline de flori exotice, ce răspândeau parfumuri îmbătătoare, şi mai departe pe muntele Pelegrin, în al cărui vârf se găseşte peştera Sfintei Rozalii, patroana Palermei. În dreapta ochii se primblau pe întinderea albastră a Mării Siciliene, brăzduită de bărci uşoare. Pe acea terasă ne adăposteam de ferbinţeala soarelui şi gustam dulceaţa serilor poetice, ascultând în depărtare cântecele pescarilor.

Fiecare din noi aducea partea sa de inteligenţă spre a înlesni trecerea zilelor, iar mai cu seamă dna N., prin varietatea cunoştinţelor sale şi prin observările sale fine şi spirituale ne făcea a nu simţi nicidecum zborul timpului. Când Bălcescu ne întreţinea de descoperirile ce făcuse în bibliotecile Italiei şi ale Franţei, el ne citea un pasaj din istoria românilor; când eu recitam vreo poezie nouă, şi amica noastră ne încuraja cu o zâmbire graţioasă sau ne corecta cu acel tact fin şi delicat care distinge naturile alese.

Câte zile încântătoare am petrecut noi astfel în cercul nostru intim! Câte primblări am făcut pe malul mării sau pe împrejurimile Palermei, admirând bogata vegetaţie de cactusi, de portocali, de chitri etc. a Siciliei! Câte planuri am aşternut împreună pentru deşteptarea neamului românesc! Cu ce entuziasm şi cu ce credinţă Bălcescu vorbea de tot ce se raporta la patria lui! În inima lui patriotismul ocupa atâta loc că e de mirat cum de se puteau adăposti în ea şi alte simţiri.

Dar în sfârşit sosi timpul despărţirii şi Bălcescu rămase singur la Palerma, zicând doamnei N. un trist adio cu ochii plini de lacrimi.

Doi ani în urmă evenimentele politice din 1848 împrăştiind tinerimea Moldovei şi a Valachiei în toate colţurile Europei, am regăsit pe Bălcescu la Paris, unde am locuit împreună, Place de la Madeleine, mai multe luni de zile; însă sănătatea lui era acum foarte zdruncinată. Oftica făcea progrese spăimântătoare şi îi rupea plămânii, dar nu-l oprea de a lucra la Istoria romanilor sub Mihai Viteazul şi de a susţine prin cuvintele lui patriotice curajul emigraţilor. Doctorii îi rânduiră să părăsească clima umedă a Parisului şi să petreacă iarna de la 1851 la insulele Hyéres. Iată o scrisoare ce pe atunci mi-a adresat o damă compatriotă care a mers să viziteze pe Bălcescu la Hyéres:

„În luna lui noiembrie am primit un ravaş de la amicul nostru bolnav, care mă cheamă lângă el. Ca toate naturile mari ce nu consideră recunoştinţa ca o sarcină supărătoare, Bălcescu nu se refuza de a primi devotamentul amicilor săi. Încrederea lui în ei era aşa deplină cât fiecare se simţea gata şi mulţumit de a-i face sacrificii. L-am găsit într-o stare ce nu mai permitea vreo sperare de vindecare; dar fie că el nu vroia să întunece bucuria de a ne revedea, fie că poate îşi făcea iluzii asupra sănătăţii lui, el mi-a părut plin de curaj şi mi-a vorbit necontenit de planurile sale în privirea viitorului. El lucra cu o ardoare ce se mărea cu cât puterile îi slăbeau; se scula adeseori noaptea pentru ca să adaoge câteva pagini la Istoria românilor sub Mihai Viteazul. Însă această lucrare silită îi scurta zilele. I-am propus să scriu eu sub dictarea lui. Suvenirele acelor ore de lucru, întrerupt prin convorbiri amicale, este unul din cele mai scumpe ce am păstrat. Spiritul său just şi pătrunzător, imaginaţia lui ardentă, sufletul său entuziast şi iubitor, răspândeau pe fiecare suget de convorbire un interes atrăgător. Tema sa favorită era amorul. El o aborda totdeauna cu o simţire de regretare duioasă.

Absorbit fiind din primii ani ai tinereţii sale de chestii politice şi de preocupări privitoare la ţara lui, Bălcescu conserva în inimă-i o fragezime şi o vivacitate extraordinare, însă aspirările îi erau mari şi îndreptate către tot ce e mai nobil şi mai frumos. L-am întrebat odată care tip de femeie îi place mai mult. El mi-a răspuns: dna Rolland.

Acest suflet înamorat de eroism era foarte iubitor de tot ce este graţios şi spiritual, dar oricât de mare era cultul său pentru amicie, se cunoştea că inima lui simţea nevoia de un alt simţământ, că aspira de toate puterile către un simţământ mai complet, mai intim. Acestui vis, întrevăzut numai şi nerealizat, se cuvine să atribuim oroarea şi chiar spaima de moarte care îl cuprindeau câteodată. El se revolta, ca de-o nedreptate, la ideea de a muri, însă revoltele lui se linişteau repede şi nu lăsau după ele nici o amărăciune. Într-o zi, după un moment de desperare, mi-a zis cu acea zâmbire ce se iveşte pe buzele oamenilor condamnaţi de a muri: Vie moartea pentru mine... numai ţara să-mi trăiască! Aceste cuvinte rezumă toată viaţa lui Bălcescu. Etc., etc., etc.“

În toamna anului 1852, aflându-mă la Galaţi, Directorul Carantinei mă înştiinţă că un amic al meu sosise cu vaporul de la Constantinopol şi că dorea să mă vadă. Alergai la Carantină şi găsii într-o cămăruţă pe N. Bălcescu. Sărmanul, în ce stare ajunsese! Palid, slab, gârbov, obosit de friguri şi de opintirile tusei, el părea un schelet ce-şi caută mormântul.

Ne aruncarăm în braţele unul altuia cu lacrimile în ochi, şi amicul meu, după ce îşi mai potoli emoţiunea, îmi zise:

— Vezi în ce hal am ajuns? Nu-mi rămâne viaţă decât numai ca să mă apropii de vatra părintească şi să mor în sânul familiei mele. Ah! mult am pătimit de când ne-am despărţit!...Multe zile amare am petrecut departe de ţara mea!... Multe deziluzii am întâmpinat în calea mea!... dar în sfârşit o să răsuflu încă o dată aerul patriei mele. Şi murind oi să am mângâierea de a fi înmormâ ntat în pământul strămoşesc.

Nenorocitul! nu ştia că soarta era să-i refuze şi această ultimă mângâiere! Ordinele lui Vodă Ştirbei îi deteră lovirea de moarte chiar pe pragul ţării lui! Căci nu-i învoiră nici măcar a se coborî din vapor şi a pune piciorul pe ţărmul românesc! Cu moartea în suflet, Bălcescu reluă drumul exilului şi merse de muri singur, pe mâna străinilor, la Palerma, în ziua de 16 noiembrie 1852.

Astfel dispăru din lume unul din cei mai nobili fii ai României, unul din cei mai mari scriitori, martir al patriotismului! Zece ani după moartea lui, cel întâi decret ce am supus lui Cuza Vodă în calitatea mea de ministru, a fost decretul relativ la aducerea rămăşiţelor lui N. Bălcescu în patria lui. Dar prigonirea soartei nu încetase încă pentru el. Rămăşiţele lui nu s-au găsit! P. S. — În broşura d-sale dl Tocilescu pare a avea oarecare îndoială asupra adevărului că poemul în proză Cântarea României a fost compus de A. Russo şi tradus numai de N. Bălcescu. D-lui zice: „Această taină literară se vede că s-a împărtăşit numai de Alecsandri, pentru că toţi ceilalţi amici ai lui Bălcescu recunosc pe acesta de autor al Cântării României“.

Dl Tocilescu nu ştie că acea lucrare s-a făcut în urma unei înţelegeri între Bălcescu, Russo şi Eu, cu scop de a exalta spiritul şi a dezvolta simţul de românism al tinerilor studenţi din Paris. Traducerea s-a publicat la 1851 în România viitoare şi, după ce a produs efectul aşteptat, a fost din româneşte tradusă în limba franceză pentru a deştepta simpatiile francezilor în favoarea românilor.

Pe atunci se întrebuinţau toate mijloacele, chiar şi subterfugiile inocente, pentru a ne face cunoscuţi Europei şi de a interesa partea inteligentă a ei la soarta României. Iată pentru ce A. Russo nu s-a refuzat de a sacrifica dreptul său de paternitate asupra poemului menţionat; dar acum ţelul fiind atins şi România, scoasă din întuneric, luându-şi locul ce i se cuvenea la soare, e un act de justiţie de a da lui Cezar ce este a lui Cezar. Meritele şi gloria lui Bălcescu nu scad pentru că nu ar figura Cântarea României în bagajul său literar, dar numele lui A. Russo primeşte de la acest poem o strălucire care îi revine cu drept.

Manuscrisul francez, adică manuscrisul primitiv al poemului se găseşte la mine, împreună cu alte hârtii ale lui A. Russo. Fie dar bine încredinţat dl Tocilescu că taina literară ce l-a mirat este un adevăr... foarte adevărat.

V. ALECSANDRI

Mirceşti, martie 1876.

Cântecul Bucovinei

Dintre toate cântecele poporale din Bucovina nu-i nici unul mai elocvent şi mai expresiv decât acesta care începe cu versul: Plină-s, plină de străini! În opt rânduri e cuprins un poem întreg de durere şi de regretarea independenţei pierdute. Poetul necunoscut care le-a improvizat, negreşit în urma ocupării ţării sale de către austrieci, simţea în sufletul lui o mare iubire de patrie şi a trebuit să sufere cumplit când a văzut pe pământul strămoşesc împlântându-se stâlpi cu pajura nemţească! Păcat că nu ştim numele lui, pentru ca să-l înscriem în pleiada poeţilor meritorii ai României... Nu volumuri numeroase constituie gloria unui autor, ci ades o pagină numai, ieşită din inimă şi inspirată de adevăratul geniu. Rouget de Lisle a compus numai Marseileza şi a rămas nemuritor!

Plină-s, plină de străini

Ca şesul de mărăcini!

Plină-s, plină de duşmani

Ca Putna de bolovani!

De când neamţul m-a luat

Multe lacrimi-am vărsat

Ş-am făcut fântână-n sat

Duşmanii de adăpat!

CORADINI Pe coperta unei publicaţii ilustrate, apărută la Paris sub titlul de: Diable à Paris, figura desenat un diavol călcând pe harta capitalei Franciei, însă un diavol elegant, faşionabil, având un chip artistic, fin, frumos şi spiritual. Coradini semăna cu el la faţă. Născut la Iaşi dintr-un tată italian şi o mamă română, el întrunea calităţile ambelor ramuri din marea familie latină: spirit vioi, talente pentru muzică şi desen, geniu poetic menit a se dezvolta; pe lângă acestea poseda cunoştinţa mai multor limbi: italiană, germană, polonă şi franceză, în care îi plăcea a compune scrierile sale. Un singur articol a scris în limba românească şi l-a publicat într-un calendar din Iaşi sub titlul: Hai la vorbă!

Coradini, până a nu veni la Moldova, luase parte la revoluţia polonă, fiind încă foarte tânăr, şi publicase în Paris un volum de poezii franceze: les Chants du Danube, dintre care una a fost tradusă, pusă pe muzică şi cântată de toate bandele de lăutari de pe la 1841. lată acel cântec:

În zadar alerg pământul,

În zadar mă ostenesc,

Chipul tău în tot minutul

Înaintea mea-l privesc.

Tu eşti raza vieţii mele,

Eu pe tine te iubesc,

Pentru tine cat mărire,

Pentru tine pătimesc.

Ah! iubito, către tine

Eu m-am prins cu jurământ

Să-ti păstrez a mea iubire

Şi-n viaţă, şi-n mormânt.

Peste marginile lumii

Soarta de m-ar depărta

Gândul meu va fi la tine

Şi în veci nu te-oi uita.

Iată-ma acum aproape

Lângă tine-înger ceresc!

Vin din lume, de departe,

Ca să pot să te-ntâlnesc.

Şi să-ţi zic încă o dată

Că tu eşti al meu odor,

Şi pe sânul tău, iubito,

Să trăiesc, să cânt, să mor!

Această traducere fost-a ea făcută de însuşi Coradini sau de altul careva, nu se ştie, dar ceea ce se poate constata din volumul Les Chants du Danube este că autorul avea scânteie poetică. Mai multe din bucăţile cuprinse în el se deosebesc prin o inspiraţie puternică: precum acele intitulate à Rome, Rome au poète, à Napoleon etc.; altele iar prin o vie simţire de patriotism, precum acele à la Moldavie, la patrie, altele iar prin un lirism plin de emoţiune şi de fantezie.

Venirea tânărului poet în ţară a fost bine primită de toţi, fie bătrâni sau tineri, şi ideile sale liberale au adus un util concurs propagandei întreprinse de junimea din anul 1840. În timp de şapte ani cât a stat la Iaşi, Coradini a compus multe opere în versuri şi în proză: balade, poezii diverse, romane, maxime, însă toate aceste manuscripte s-au pierdut împreună cu dânsul, după ce intrarea ruşilor în Moldova, la 1848, l-a obligat a se depărta din ţară. De atunci nu se mai ştie ce au devenit poetul şi bagajul său literar.

Ultima dată ce am avut mulţumire a-l mai vedea a fost în toamna anului 1848, la Visbaden, unde l-am întâlnit în treacăt. În urmă, toate cercetările mele nu au izbutit a afla adevărul în privirea lui. Diverse vuiete au circulat despre dânsul: că ar fi murit la Napoli, că ar fi plecat în Rusia în calitate de secretar al unei prinţese, că ar fi devenit fotograf şi s-ar fi stabilit la Tobolsk etc.; însă nici una din aceste veşti nu s-a adeverit. Ne rămâne dar trista alternativă de a considera pe Coradini ca pe un român cu totul pierdut pentru noi, fără a se şti măcar în care colţ de pământ se află mormântul său, şi totodată profunda regretare de pierderea preţioaselor sale manuscripte.

Geanta lui Moş Cosma

Mos Cosma era pe la 1872 (zic era pentru că nu ştiu de mai trăieşte încă) un bătrân ca de 60 de ani, cu faţa curată ca inima lui, cu barbă şi plete albe, cu ochi vioi de om de munte, cu spirit glumeţ, dar înţelept, cu graiul vesel şi dezmierdător. El locuia din copilărie la Vrancea şi era cunoscut sub denumirea de Moş Cosma Vioară, căci era lăutarul nunţilor şi al horelor şi purta pretutindeni cu el o mică vioară, pe care o ţinea într-o geantă de piele împreună cu nişte hrisoave de o veche răzeşie pierdută prin judecăţi. Acest instrument primitiv compunea toată averea lui, însă mai avea el o comoară nepreţ uită, care plătea milioane în ochii mei, şi acea comoară era memoria rară în care se păstrase mulţime de cântece bătrâneşti, balade, legende, tradiţii istorice, tot ce caracterizează pe un bard poporal.

Moş Cosma, în primăvara anului 1872, veni la Mirceşti, trimis de un fost servitor al meu, care îmi cunoştea gusturile, şi care se aşezase de trei ani în munţii Vrancei. Acea vizită neaşteptată am considerat-o ca o favoare căzută din cer, căci zilele ce am petrecut cu el mi-au amintit frumosul timp al tinereţii, pe când am cutreierat o parte de munţi şi de văi ale Moldovei pentru descoperirea tezaurului de cântece poporale ce s-au publicat la Bucureşti. L-am ţinut două săptămâni cu mine, dându-i de mâncat şi de băut, dăruindu-l cu haine şi cu bani, şi primind de la el o colecţie de balade şi de diverse alte poezii vechi, pe care le-am prescris din fugă în vreme ce el mi le-a cântat. În toată dimineaţa, ne aşezam la umbră şi îi ziceam în glumă:

— Moş Cosma, ce mai ai în geantă?

— Multe! cuconaşule; îmi răspundea unchiaşul. Geanta mea îi ca izvorul cel bun; cu cât scoţi din el, cu atât el dă apă mai multă şi mai limpede.

Şi apoi, acordându-şi vioara, bardul meu începea a cânta cu un glas dulce, deşi cam răguşit de timp, şi pe fiecare zi comoara ce adunam din gura lui creştea, creştea, fără ca să mă pot sătura de frumuseţile ei. Astfel se face că acum am dinaintea mea o movilă de pietre scumpe amestecate la un loc, unele cam şterse, altele cam ştirbe, însă toate păstrând o valoare necontestabilă. Trebuie să le curăţ, să le dau forma şi lustrul lor primitiv, să le coordonez precum am făcut cu cele publicate până acum; şi mărturisesc că perspectiva acestei lucrări îmi produce aceeaşi mulţumire ce trebuie să o simtă un amator de tablouri, care ar descoperi sub culorile afumate ale unei pânze lepădate un tablou de al lui Rafael. Însă ce-o fi devenit Moş Cosma? Ce-o fi devenit vioara lui ? Poate că astăzi au devenit cenuşă! Iată una din sculele genţii lui:

STROE PLOPAN

Sus pe muchea dealului

Merge-n voia calului

Un bujor de Căpitan,

Căpitan Stroe Plopan

Care poartă buzdugan.

El aruncă ochi de sus

Când pe valea din apus,

Când pe şesul înflorit

Din a dreapta-n răsărit;

Şi tot cată ca să vadă

N-a zări cumva o pradă

Ici în zare, colo-n zare

Dup-a inimii oftare.

Ciocârlia sus cânta,

Iar voinicul tot căta

Şi din gură cuvânta:

„Căci nu am aripa ta

Ciocârlie nevăzută,

Păsărică-n cer pierdută!

Căci nu am eu zborul tău

Să mă-nalţ în cer şi eu

Ca să văd în depărtare

De vin hoardele tătare

Să răpească şi să fure

Fete mari cu ochi de mure,

Şi copii de patru ani

Copilaşi de cei bălani!

Cum mergea şi cum grăia

Iată, măre, că zărea

Lâng-o apă, chiar pe mal,

Un foc mare strălucind

Printre sălcii pâlpâind,

Şi-mprejurul focului

Trei tătari stând locului,

Şi frigând un miel furat

Într-o furcă aninat;

Caii lor păşteau deoparte:

Iar la umbră, nu departe,

Se bocea o mândră fată

De o salcie legată,

Şi plângea biata copilă

De umplea crângul de milă!

Dar păgânii o priveau

Şi privind-o crunt râdeau,

Şi ziceau în limba lor:

„Mult plăteşte ist odor,

Căci e fată de bun soi

Şi-i ca trestia la boi,

Şi-i ca luna la obraz,

Numai bună de-un viteaz.

Ghirai Hanul pentru ea

Ne va da chiar ce n-om vrea

Şi caftane de sultani,

Şi cincizeci de pungi de bani!“

Cât Plopan îi auzea

Calul iute-şi repezea:

„Bună ziua, măi tătari!

Voi, de fete buni prădari!

Spuneţi mie fără teamă,

Fără teamă daţi-mi seamă:

Ori vi-i roaba de vânzare ?

Ori vi-i roaba de schimbare?

De-i pe schimb, eu mult voi da,

Căci cu zile v-oi lăsa;

De-i pe plată, eu sunt gata

De la voi să cumpăr fata

Nu cu aur şi caftan,

Ci cu dări de buzdugan.“

Tătarimea iar râdea;

Din trei unul răspundea:

„Auzit-aţi, auzit

Pe românul îndrăcit?

Cică-i prins de mare dor

Ca să meargă plutitor

Când sub valuri, când în soare,

Pe sub apa curgătoare,

Pân-în Dunărea cea lată,

Pân-în marea tulburată!...“

Vai de lume, vai de ea!

Bine vorba nu sfârşea,

Buzduganul se-nvârtea

Ca un uliu s-abătea

Pe păgâni în loc turtea;

Apoi mândru se-ntorcea,

La copilă se ducea

Şi cu glas voios zicea:

„Cine-mparte, parte-şi face

Cum îi dorul, cum îi place.

Pe tătari i-am împărţit.

Ţie, dragă fată-mare,

Îţi fac parte de scăpare,

Şi-mi las parte pentru mine

Ca să mă însor cu tine.“

Iar copila ce zicea?

Zău! că nu se mai bocea

Păru-n faţă-şi aducea,

Cu voinicul se ducea!

Fie calea lor uşoară

Cu foc lin la inimioară,

Cum e scris, cum e menit

Când e timpul de iubit.

V. ALECSANDRI