Prinţului Ion Ghica

Mirceşti, decembrie 1883

Iubite amice,

Iată-ne cu iarna în ţară! Ea a sosit noaptea, pe furiş, şi s-a grăbit să-şi scuture cojoacele pe faţa pământului pentru ca să afirmeze stăpânirea ei... A doua zi românii s-au trezit vasali acestei regine aspre ai cărei miniştri sunt crivăţul şi gerul, ai cărei curtezani sunt lupii şi corbii, a cărei armată sunt fulgii de zăpadă şi ţurţurii de gheată, ale cărei palate sunt clădite cu troian. Baba cochetă şi sulemenită se mirează în oglinda râurilor îngheţate şi poartă pe frunte-i o coroană de briliante ce te pătrunde de fiori când o priveşti şi te preface în sloi când te atingi de dânsa.

E timp de a se culege pe acasă şi de a se adăposti la gura sobei în aşteptarea altei regine mult mai atrăgătoare, Primăvara, care va detrona în curând pe bătrâna uzurpatoare. Sperare drăgălaşă!... Ea ne face a răbda despotismul îngrozitor al iernii fără nici o încercare de răscoală în contra ei, căci orice manifestare răzvrătitoare ar luneca pe gheaţă şi ar cădea sleită sub un număr înfiorător de grade de frig. Pădurile apar ca nişte pete negre pe fondul alb al tabloului iernatic. Copacii desfrunziţi au aerul de schelete pârlite în foc, şi printre crengile lor zboară ciripind mulţime de păsărele, sticleţi, piţigoi, vrăbii, ciocârlani etc., cătându-şi hrana, pe când sub cerul nouros cârduri lungi de corbi fac manevre prevestitoare de vijelii. În toate zările, pe toate câmpiile se întinde o pătură albă ca o pânză pe un mort, iar pe drumurile dispărute sub zăpadă se văd mişcânduse încet sănii încărcate cu lemne de la pădure. Vitele par chircite, păsările zgribulite, şi oamenii vineţi la faţă. Iarna găseşte o petrecere de artist lipind pe geamuri flori fantastice de gheaţă şi vopsind cu culoare pătlăginie urechile şi nasurile omeneşti. Ea simte mulţumire de a pune natura în suferinţă şi de a face ca însuşi aerul să pară tremurând de ger când priveşti fulgii spulberaţi de suflarea vântului.

Eu, amice, deşi mare admirator al frumuseţilor Iernii, splendide la lumina soarelui şi fermecătoare sub razele lunii, mă feresc de contactul ei prin întrebuinţarea unui număr, ajuns a fi legendar, de paltoane şi de blăni. Când o văd sosind, o întimpin cu bătrânescul cântec poporal:

Soră-mi eşti, soră să-mi fii,

Iar la noi mai rar să vii.

Şi ea, drept mulţumire, întoarce cheia în broasca uşii mele, trântindu-mă astfel la închisoare până la epoca sosirii nagâţilor. Trei, patru şi uneori cinci luni de zile, retras în căsuţa mea, imi închipuiesc că sunt într-o corabie prinsă de sloiurile Mării Baltice. Părere negreşit, dar părere aşa de înteţită în mintea mea, că zăresc chiar urşi albi trecând pe câmp!... Cât despre lupi, îi aud noaptea urlând în marginea satului şi ziua îi recunosc în impiegaţii fiscului. Cât ţine timpul aspru, cât termometrul face gimnastică sub linia de la zero ca sub un trapez ideal, îmi umplu zilele cu îndeletniciri intelectuale şi cu întreţinerea focului din sobe. Am ajuns în arta aceasta la înălţimea vestalelor şi acum ştiu a da clădirii despicăturilor de lemne forme arhitectonice care ar merita medalie de aur, dacă asemene talente s-ar recompensa în ţara noastră.

Dimineaţa îmi place să mă scol de cu noapte şi să găsesc cabinetul meu de lucru bine încălzit şi vesel luminat de un candelabru aprins. Ceaiul e gata pe masă; căţeii mei sar prin cameră cu mii de jocuri şi de dezmierdări, aşteptând porţiile lor de zahăr; biroul mă cheamă lângă el, arătându-mi călimara plină, condeiul zburdalnic, hârtia albă. „La lucru!“ îmi şopteşte un glas ce iese din tuspatru colţuri ale cabinetului şi cu plăcere ascult adeseori îndemnul său; încep prin corespondenţa cu Londra, cu Parisul, cu Bucureştii, cu Iaşii, cu Montpellier, chiar şi cu America; apoi mă apuc de vreo lucrare mai serioasă şi ziua trece făr-a băga de seamă dacă ninge şi dacă suflă crivăţul.

Sunt zile în care... însă te văd zâmbind şi clătinând din cap... sunt zile în care ies pe afară, învelit cu blana nr. 3, şi fac o primblare scurtă, de tot scurtă, pe cărările trase în omătul din grădină. Admir în treacăt cerul oţelit, zăpada cristalizată ce scârţâie sub picioare, păsărelele ce zboară împrejuru-mi ţipând de mirare (?)... clătinarea copacilor în semn de căinare pentru imprudenţa mea şi mă simt cuprins de un avânt eroic înfruntând duşmana lumii, Iarna!... dar să ne grăbim a ne întoarce în casă, căci îngheţ cu tot eroismul meu! Seara, când perdelele sunt trase, cad pe gânduri, privind la salamandrele din sobă. 0 melancolie adâncă pătrunde în sufletul meu pe când viscolul vâjâie prin horn; iar pentru ca s-o alung, adun cu mintea împrejuru-mi pe unii din contemporanii mei ce se bucură încă de viaţă şi răsfoim împreună albumul suvenirelor noastre.

Tu eşti unul din cei chemaţi şi mai aleşi. Iată dar un raport exact de cele ce am grăit cu tine, ieri seară, în ajunul sfinţilor Tirs, Lefkie şi Filimon. Amice, când vine vârsta nemiloasă şi ne spune că e timp de astâmpărat pornirile inimii şi de strâns aripile închipuirii, când zburdalnicele zboruri prin lumea nălucirilor atrăgătoare devin periculoase şi călătoriile depărtate prin lumea reală o întreprindere obositoare, ne rămâne o ultimă şi nepreţuită petrecere pentru mângâierea zilelor din apusul vieţii. Ea consistă întru aducereaaminte a trecutului şi reînvierea prin povestire a diverselor epoci prin care am trecut întâlnind în calea noastră tipuri originale şi luând parte la fapte care se ating de istoria ţării. Acest voiaj în jilţ are avantajul de a fi şi comod, şi încântător.

Tu mi-ai povestit adeseori întâmplări interesante pe care le auziseşi din bătrâni şi mi-ai zugrăvit cu un adevărat talent de pictor unele figuri din generaţia ce ne-a precedat, întrevăzute de tine în copilărie. Eu însumi am cercat să fac a zbura pe sub ochii tăi un stol de suvenire variate, şi astfel orele noastre de întâlnire au fost totdeauna pline de veselie sau de uimire, pline de încântări culese în grădina trecutului, sau de visuri patriotice vânate pe câmpul viitorului necunoscut. Am îmbătrânit însă fără a pierde patima acestui vânat, căci dintre toate pasiunile omeneşti amorul de patrie este singurul care nu se stinge niciodată.

Dacă am fi avut o maşină stenografică de buzunar, maşină ce se va inventa negreşit în secolul nostru de avocaţi şi de deputaţi elocvenţi, ea ar fi produs o mică bibliotecă de anecdote, de schiţe uşoare, de memorii istorice şi de portrete bine colorate, care formau un soi de muzeu demn de a fi vizitat; iar generaţia actuală, a cărei cunoştinţă de trecut nu se întinde peste limitele celor din urmă treizeci de ani, ar găsi în el multe subiecte de studiu atrăgător şi folositor... Câte romane, câte piese de teatru, câte scrieri fiziologice s-ar putea clădi cu materialul adunat în el! Şi câte spirite sănătoase s-ar retrage cu mulţumire în sanctuarul său spre a se odihni de luptele zilnice şi de preocupările, zise politice, ale epocii de faţă!...

Tipuri pentru tipuri, sunt de preferat acele dispărute din societatea română, în locul acelor de venetici alungaţi din ţările lor şi adăpostiţi astăzi între noi cu pretenţiile lor ridicole de critici şi de reformatori, în locul acelor de Don-Juani de trotoires, acelor de salvatori patentaţi de patrie, acelor de invidioşi care stupesc veninul lor spre tot ce-i mai sus decât dânşii, chiar deşi sunt convinşi că stupitul cade tot pe obrajii lor etc., etc. Fapte pentru fapte... istoria va judeca valoarea acelor care s-au desăvârşit cu sacrificii de avere şi de viaţă chiar, şi acelor săvârşite sub îndemnul ambiţiei personale sau al dobândirii de averi colosale.

Această idee m-a îndreptat către tine, amice, cu propunerea ca să începem între noi o corespondenţă menită de a continua convorbirile noastre şi să le publicăm într-o foaie literară pentru plăcerea noastră intimă. M-am măgulit totodată cu slaba sperare că acea corespondenţă va fi bine primită de unii din compatrioţi care binevoiesc a recunoaşte puţine merite predecesorilor şi ceva măriri evenimentelor petrecute înainte de venirea lor pe lume.

Tu ai admis propunerea mea şi ai realizat-o în parte cu o activitate de care s-au folosit cititorii foaiei Convorbirilor literare. Mi-ai trimis din Bucureşti şi din Londra un şir de epistole care în curând vor fi adunate într-un volum demn de a figura în bibliotecile bine compuse. Oaspe iubit, el va veni să ia loc în familiile române, spre a le povesti cu graiul său limpede, vesel, plăcut, câteva scene de la începutul secolului nostru, sau din zilele noastre, şi a desfăşura o galerie originală de figuri ce poartă sigiliul caracteristic al epocii lor. Sunt încredinţat, amice, că ai găsit o mare plăcere de a rechema la viaţă acele umbre care din zi în zi se afundă mai mult în pustiul uitării şi al nepăsării. Nu mai puţin sunt convins că volumul tău va procura o deplină satisfacere persoanelor inteligente ce-l vor citi din scoarţă în scoarţă şi vor fi călăuzite de el prin regiunile unei lumi necunoscute lor. În epoca de astăzi e mare meritul unei opere literare care poate să distragă spiritul omenirii din vârtejul ce o conduce cu repejune spre ţinta intereselor materiale.

Cât pentru mine, locuitor de ţară, retras în paşnica singurătate de la Mirceşti, apreciator şi iubitor de roduri intelectuale, îţi mulţumesc cu sinceritate pentru corespondenţa ta îmbelşugată.

Totodată însă mă îngân cu ademenitoarea speranţă că vei da un frate gemene volumului tău, dacă nu mai mulţi. Tu ai încă un tezaur de suvenire care foiesc în capul tău cu dor de a ieşi afară, precum se bat păsărelele de gratiile coliviei. Fă-ţi milă cu ele şi le deschide colivia, pentru ca să se bucure de încântarea libertăţii şi ele, spre mulţumire, să ne încânte cu glasul lor armonios. Din parte-mi îţi promit să urmez exemplul tău precât îmi vor permite puterile şi împrejurările vieţii.

Spune-mi dar anii tăi petrecuţi în insula Samos în calitate de bei, guvernator acestei insule, şi călătoriile tale prin Asia Mică. Din acea epocă a vieţii tale eu nu-mi aduc aminte decât unele trăsături povestite mie de veselul nostru amic, răposatul locotenent de marină Laurent, care a primit ospăţ în casa ta de pe malul Mării Egee... Pe atunci, în timpul războiului de la Crâm, pirateria luase o mare dezvoltare în Archipel. Grecii, ostili armiilor aliate, franceză şi engleză, care făceau asediul Sevastopolului, atacau adeseori corăbiile încărcate cu provizii pentru Kamieş şi Balaclava, le prădau şi le cufundau în adâncul mării. În zadar vapoarele de război ale Franţei le dădeau goană aprigă printre insule! Îndrăzneţii imitatori ai lui Canari ştiau a se adăposti pe sub maluri şi în peşterile stâncilor, fiind ajutaţi de toţi compatrioţii lor... Nici o pedeapsă, nici ameninţarea de moarte, nu îndupleca pe aceştia de a trăda locul ascunderii, şi bieţii căpitani de vapoare se întorceau totdeauna fără izbândă din expediţiile lor, retrăgându-se furioşi în portul de la Samos. Laurent râdea de ei, poreclindu-i amirali Bredouille.

Una din acele bande de piraţi devenise mai cu seamă o calamitate pentru corăbiile de transport. Ea, fiind urmărită de aproape de către vaporul pe care se găsea Laurent, în calitate de ofiţer de marină, şi tu, în calitate de amator de vânat, debarcase în insula Leros şi se făcuse nevăzută într-o peşteră adâncă din sânul ei... Vaporul ajuns în port după piraţi, comandantul chemă autorităţile locale şi le ordonă să-i predea în mâna lui. Toţi grecii se jurară pe toţi sfinţii din calendarul ortodox că nu sunt gazde de hoţi, deşi ei se găseau în buza puştilor întinse spre dânşii de marinarii francezi. Un semn numai al căpitanului, şi cădeau morţi fără a-şi încărca sufletul cu mârşavul păcat al trădării!

Atunci, după spusa lui Laurent, tu te-ai apropiat de comandat şi, domolindu-i mânia, l-ai sfătuit să debarce oamenii lui în insulă pentru ca să cerceteze cu de-amănuntul toate malurile şi toate stâncile. Sfatul tău fu ascultat, dar cercetările rămaseră zadarnice!... În fine, întâlnind o turmă de capre, aţi întrebat pe păstorul lor, un băietan de vreo 16 ani, unde stau ascunşi piraţii? El răspunse mândru că nu ştie!... Căpitanul iar se înfurie şi porunci să-l împuşte. Grecul se puse dârz în faţa armelor încărcate, fără a deschide gura, făr-a-şi pierde liniştea, deşi da ochi cu moartea. El era sublim de abnegare şi de eroism!

— Căpitane — ai zis tu în acel crâncen moment — nu ucide păstorul; ucide caprele lui, de vrei să afli adevărul.

Aşa s-a şi întâmplat... Abia marinarii francezi împuşcaseră vreo zece capre, şi păstorul uimit mărturisi că piraţii se găseau într-o peşteră apropiată, care comunica cu un turn părăsit din timpul cavalerilor de Rhod. Asediul stâncii se facu după toate formele strategice; lupta se începu cu înverşunare; trăgeau piraţii cu desperare, omorâseră trei marinari şi răniseră patru şi după câteva ore banda fu nimicită! Unul singur din ei toţi scăpă cu viaţă şi fu găsit peste câteva zile plutind pe mare într-o cutie de scânduri fabricată de el şi condusă prin valuri de o lopată ruptă... Sărmanul fu prins, însă graţiat, şi merita să fie !

Spune-mi cum la aceeaşi epocă ai oprit flotila lui Saltafero, care venea de la Chalris să abordeze la Samos cu scop de a răscula pe samioţi în contra sultanului, pe când Franţa şi Englitera apărau drepturile şi existenţa Imperiului Otoman. Măreaţă a trebuit să fie scena întâlnirii tale cu şeful energic al flotilei în capătul insulei Samos, la Calabaetas, având de cadru cerul albastru al Asiei şi întinderea albăstrie a mării; având tu, în urma ta, poporul adunat din Samos, şi Saltafero, având în urma lui flotila cu steaguri jumătate albe şi jumătate albastre! În asemenea împrejurări şi-ntr-un asemenea tablou poetic conversaţia voastră a avut negreşit un caracter epic, căci Saltafero se depărtă de Samos, fără a-şi împlini scopul, şi tu rămaşi stăpân pe insula ta.

Spune-mi cum ai arestat pe vestitul Hiotoglu, născut în satul Seftidikios de lângă Smirna, acel hoţ îndrăzneţ care, după ce făcuse multe morţi de om şi atacase în trei rânduri caravanele de la Meca, se retrăsese în insula Samos, îmbogăţit, liniştit şi foarte considerat de compatrioţii lui şi trecut între ofiţerii de jandarmerie ai insulei? Ordinul de arestare a lui sosise de la Constantinopol, dar autorităţile locale se sfiau de a-l îndeplini, căci Hiotoglu nu era comod de prins. Pentru el viaţa chiar a beiului nu plătea nici o leţcaie.

Laurent mi-a povestit că tu, suindu-te călare şi întovărăşit numai de un singur jandarm, fost şi el palicar, adică hoţ de soiul lui, te-ai dus în casa lui Hiotoglu, prin care jandarmii chiar se cam fereau de a trece. Toţi locuitorii se aflau în piaţă, căci era o zi de sărbătoare, iar Hiotoglu, purtând la piept un seleaf bogat de arme, sta mândru sub un măslin. El îsi făcea cheful cu ciubuc şi cafea, după obiceiul oriental, pe când fruntaşii satului stau în picioare dinaintea lui smeriţi şi respectuoşi.

Tu, descălecând, te-ai apropiat de el şi i-ai zis:

— Bre Hiotoglu! Am venit să-ţi spun că am ordin de la Poartă să te arestez şi să te trimit la Stambul... Deci te găteşte să vii cu mine... nu te arestez, de te-i purta bine nu va fi rău de tine, dar de-i căuta să fugi te-oi găsi în fundul pământului şi atunci va fi rău de tine.

— Eu? întrebă hoţul, încruntându-şi ochii.

— Peste două săptămâni eu mă duc la Constantinopol; să te cobori la malul mării, ca să ne îmbarcăm împreună. Ai auzit? Cuvintele tale au căzut ca un fulger în gloata ce te înconjura. Hiotoglu te avea la cheremul lui, după cum zic turcii, căci avea la îndemână un arsenal întreg. Cu toate aceste, el se stăpâni, şi cătând drept la tine cu ochirea lui de vultur, răspunse: Bine!... apoi ceru calul său şi te întovărăşi până la jumătatea drumului. Acolo v-aţi oprit lângă un izvor, ca să adăpaţi caii, şi Hiotoglu îţi adresă aste cuvinte:

— Bei mu, ai auzit de mine? Am mâncat zilele multor turci. Sunt neîmblânzit când mă aprind de mânie, ucid tot ce-mi stă în cale... Şi însă tu ai îndrăznit să-mi spui mie verde-n ochi că ai de gând să mă dai pe mâna turcilor!... Priveşte! suntem acum singuri; aş putea să te sting de la lumina soarelui şi apoi să trec în Asia ca să mă fac nevăzut. O ştii?

— O ştiu! ai răspuns tu; însă dacă ai comite această crimă, dacă m-aş lăsa ca un mişel ca să-mi răpeşti tu viaţa, nu ai scăpa de urgia guvernului nici în sânul maicii tale, căci eu sunt guvernatorul de Samos, stăpânul tău... şi priveşte, am cu ce să te culc la pământ până a nu pune tu mâna pe seleaf. Zicând aceste, ai scos din buzunar un revolver cu şase încărcături. Hiotoglu privi revolverul zâmbind şi replică:

— Nu arma ta mă domoleşte, ci dârzia ta faţă cu mine!... Eşti palicar şi creştin ca mine... să trăieşti! când vei fi să pleci, m-oi afla la malul mării la Vathy.

Hoţul atunci dispăru, şi la ziua hotărâtă se afla la malul mării. Câţi oameni de meseria lui Hiotoglu şi chiar de alte meserii mai puţin periculoase s-ar găsi între popoarele civilizate capabili de a urma pilda lui? Orientalii nu au obicei să anine un parole d’honneur la promiterile lor; ei zic un simplu: pola cala pe greceşte, sau un peki pe turceşte, adică un simplu bine pe româneşte, şi chiar dacă aceste cuvinte le-ar scurta viaţa, ei se feresc de a le călca. Şi pe la noi, în vremile de demult, se ţineau legăturile cu sfinţenie, însă de când obiceiurile noastre s-au altoit cu parole d’honneur, altoiul a corupt în parte vechea şi curata lor simplitate.

Pe vestitul tău vânător de caravane am avut eu însumi prilejul de a-l cunoaşte. Îţi aduci aminte de întâlnirea noastră neaşteptată pe vaporul mesagerilor de Ioudain ce pleca de la Smirna la Constantinopol, în toamna anului 1854 sau 1855? Tu veneai de la Samos cu Hiotoglu şi cu jandarmii Cara-Vasili şi Themistocli; eu veneam de la Paris cu scop de a mă duce să asist la asediul Sevastopolului şi să vizitez ruinele acestui oraş. Hoţul tău era de talie naltă, însă părea conformat cu muşchi şi cu nervi de oţel; faţa lui uscăţivă şi arsă de soare avea un nas coroiat ca un plisc de uliu şi nişte ochi negri, înfocaţi, pătrunzători, care îi dau un aspect de vultur răpitor. Învelit într-o burcă mohorâtă, el sta pe podul vaporului ghemuit lângă catarg şi părea nepăsător de soarta ce-l aştepta. Privirea lui era pironită pe întinderea mării şi părea că vânează fantastice caravane în fundul orizontului... I-am adresat cuvântul în mai multe rânduri, dar el nu mi-a răspuns decât prin monosilabele greceşti né, ohi, şi acest mod de convorbire m-a descurajat de a lega o mai strânsă cunoştinţă cu el.

După două zile de călătorie, sosind la Constantinopol, ne-am suit tuspatru într-un caic, am abordat la Tophane şi de-acolo ai trimis pe viteazul mâncător de turci la cancelaria de Samos din Galata, liber şi fără pază alta decât cuvântul său. Ştiind că a doua zi era să fie dat ministrului de Marină. Mărturisesc că am simţit atunci în mine o neînvinsă părere de rău, căci oamenii energici de soiul lui Hiotoglu mi-au inspirat totdeauna multă simpatie. Am aflat, însă, mai târziu că după stăruinţele tale pe lângă fiorosul Mehemet Alipaş a s-a arătat îndurător către dânsul, primind din parte-i cuvântul că va lăsa în pace caravanele de la Meca, şi l-ai trimis îndărăt la Samos, unde mi-ai spus că se făcuse tutungiu.

Grăieşte-mi de epoca aceea din tinereţe când şedeai cu mine în casa părintească din Iaşi, pe uliţa Sfântutui Ilie, astăzi numită strada Alecsandri. Iţi aminteşti pe nedespărţitul nostru tovarăş de locuinţă, frumosul pudel Caro, şi festele ce jucam numeroşilor noştri creditori? Cum alungam pe cei mai înteţiţi dintre evrei cu zburdările nebune ale câinelui care la un semn sărea pe deasupra lor smulgându-le chitia neagră de pe cap?... Admirabil Caro!... deşi el avea oarecare apucături de comunist şi fura din băcălii provizii ce le ascundea sub patul tău, el pricepea misiunea lui de a ne scăpa de fiarele nesăţioase ce ne importunau, pe când eram ocupaţi cu redactarea foaei gresu, fondată de Negruzzi, Kogălniceanu, tu şi eu. El era considerat de noi ca cel mai activ şi mai preţios colaborator al nostru şi se bucura de o stimă fără margini din partea tuturor. Mărturiseşte, amice, că dacă ar mai trăi Caro, nu l-ai da pe mulţi literatoraşi de astăzi, lătrători ca dânsul, dar nu ca dânsul inteligenţi... Prin îndemnul tău atunci am scris şi publicat critica mea glumeaţă asupra Stanţelor epice ale răposatului Aristia, în care vodă Bibescu era comparat cu un singur şi ţeapăn catarg... Nenorocitul poet s-a dus pe ceea lume fără să mă ierte. Fie răspunderea ta in seculum seculorum!

Descrie-mi tabloul societăţii ieşene sub domniile lui Sturza şi Chica-vodă, cu tinerimea ei vioaie, elegantă, entuziastă, patriotă; cu boierii săi bătrâni îmbrăcaţi în haine bizantine şi înspăimântaţi de avântul ideilor moderne, cu buchetul ei de dame frumoase, simţitoare, nobile, spirituale, părtaşe ale visurilor noastre de independenţă şi de mărire pentru patrie. Ce înrâurire puternică au avut ele asupra mişcării naţionale şi cât au contribuit a introduce la noi tot ce distinge pe o societate civilizată! Multe figuri graţioase de acum 30-40 de ani ar merita să formeze o galerie încântătoare şi numele lor să fie înscrise în litere de aur pe table de marmură. Împrospătează în minte-mi un alt tablou de un caracter mai prozaic, acela al falansterului nostru la Pera, în timpul războiului de la Crâm; şefii acelui falanster eraţi tu, Negri şi Rallet, iar adepţii lui erau toţi ofiţerii francezi din lagărul de la Maslac, aşezat aproape de Constantinopol. Negri şi Rallet se luptau cu călugării greci în chestia averilor mănăstireşti şi răbdau multe neajunsuri din partea politicii mişeleşti a Divanului turcesc faţă cu românii; noroc pentru ei că locotenentul Laurent, căpitanul avizoului ambasadei franceze, venea în toate zilele ca să-i facă a-şi uita necazurile. El reprezenta Veselia şi spiritul glumeţ al compatrioţilor lui Rabelais şi poseda un repertoriu bogat de anecdote umoristice, afară de talentul extraordinar de a imita, sau cântând, sau şuierând, toate instrumentele unei orchestre întregi. Uvertura lui Guillaume Tell o executa în deplină perfecţie, împestriţând-o cu nişte note false de clarinetă, care produceau efectul cel mai comic.

În asediul oraşului Sevastopol el comandase o baterie şi câştigase un reumatism ca şi dânsul de poznaş. Boala lui se dezvoltase mai târziu într-un mod straniu, aducând-l în starea jalnică de a nu putea păşi înainte, însă lăsându-i facultatea de a merge îndărăt şi a coborî astfet scările cu o repejune miraculoasă. Cu toate acestea spiritul lui nu pierduse nici o părticică din vechea-i veselie... Îţi aduci aminte balul dat de stăpâna casei ce locuiam la Pera? Laurent, în uniforma lui de căpitan de marină militară, făcu o intrare splendidă în salon şi, apucând de la uşă, se adresă pe rând la toate damele, asigurândule că semănau cu împărăteasa Franţei, Eugenia. Amicul nostru a fost sublim de elocvenţă în seara aceea şi a devenit eroul preferat al sexului frumos din Pera. Mi se pare că el a şi abuzat de o favoare atât de binemeritată.

Istoriseşte-mi întrevederile şi convorbirile tale cu oamenii politici din Turcia şi din Englitera în chestia intereselor noastre, şi modul cu care fostul guvernator at Caucazului, generalul Graben, trimisul împăratului Nicolai, a surprins aderarea Înaltei Porţi la tratatul de la Balta Liman. Generalul pe care îl cunoscusem la Iaşi, căci era căsătorit cu una din surorile cumnatului meu Rolla, ajungând la Constantinopol, adresă Divanului mai multe cereri gogonate, cum se zice la ţară: precum dreptul de trecere liberă prin Bosfor flotei ruseşti de război, dreptul de protecţie ortodoxă pentru împăratul asupra tuturor creştinilor din Peninsula Balcanică, dreptul de a cumpăra flota vice-regelui de Egipt şi alte asemenea enormităţi. Divanul, susţinut în taină de către ambasadorii puterilor occidentale, răspunse prin un refuz categoric, pe care generalul Craben se făcu că-l înţelege ca un act de ostilitate în contra Rusiei şi pomeni cuvântul de declarare de război.

În zadar noi, românii aflători la Constantinopol, noi, cei cu durerea, ne încercarăm să asigurăm pe turci şi pe ambasadori că era o simplă comedie ce avea de ţintă numai tratatul de Balta Liman. Marii politici orientali şi apuseni ne tratară de ţărani de la Dunăre. Generalul Graben simulă pregătirile sale de plecare, însă pân-a nu se îmbarca avu o ultimă întâlnire cu vizirul şi-i zise: „Ce răspuns să duc eu împăratului? Înteţirea nejustificată a Divanului are să fie privită de Maiestatea Sa ca o ofensă personală şi, martor mi-e Dumnezeu, că eu doresc a feri, Turcia, precum şi pe Rusia, de calamităţ ile unui război. Tot ce v-am propus în numele împăratului, aţi respins după îndemnul ambasadorilor străini. Ei bine, puneţi-mă măcar în posibilitatea de a domoli mânia Maiestăţii Sale, ducând la Petersburg tratatul de Balta Liman subsemnat de Sultanul.“ Turcii se consultară cu ambasadorii şi a doua zi tratatul era învestit cu toate formele uzitate. Craben plecă din Constantinopol râzând în barbă, iar faimoşii diplomaţi, convinşi că au dat probe de o măiastră dibăcie diplomatică, trimiseră pe la guvernele lor respective o notă identică care proclama în cuvinte pompoase pretinsa lor victorie contra politicii ruseşti în Orient!

Descrie-mi în tot adevărul lor evenimentele de la 11/23 februarie 1866, care, oricum ar fi caracterul lor, formează o pagină importantă în istoria ţării.

Spune-mi, în fine, tot ce ştii din trecut prin alţii şi prin tine însuţi. Te gândeşte, amice, că dintre contemporanii noştri tu ai fost şi încă eşti unul din cei mai activi pe tărâmul politic şi posezi prin urmare un tezaur de suvenire care cer imperios să iasă la lumină în ochii generaţiei actuale şi ai celor viitoare. Urmează dar şirul epistolelor tale cu acea vervă fericită ce distinge cuprinsul volumului tău şi să-ţi ajute Dumnezeu a lăsa în urma ta un complet de schiţe pitoreşti, de memorii istorice, de tablouri sociale care să îmbogăţească analele Academiei noastre şi comoara literaturii române. Ele vor adăuga un titlu mai mult la acele dobândite de tine în ochii ţării ca unul din introducătorii României în era sa de lumină, de mărire şi de glorie.