Mirceşti, 1881

Amice Ghica,

Gustat-ai vreodată pâinea amară a exilului? Sper că nu, dar în orice caz îmi place a constata că ai scăpat teafăr, ca şi mine, de influenţa sa perturbatoare.

Pâinea amară a exilului posedă strania proprietate de a crea în ţara noastră martiri noi şi patentaţi. Ea trebuie să fie plămădită cu o parte din făină neagră, mucedă, aprinsă şi cu trei părţi de lacrimi de crocodil, de zeamă de mătrăgună şi de bocete patriotice; — a fi mâncat pâinea amară a exilului este un fapt care de la 1848 încoace a devenit la noi un titlu la admirarea, la recunoştinţa generaţiilor prezente şi viitoare.

Pe frontonul Panteonului din Paris este scris în aur:

Aux grands hommes la Patrie reconnaissante.

Pe frontonul Panteonului ce se va ridica odată în Bucureşti va figura următoarea inscripţiune:

Celor cu pâinea amară a exilului: Patria recunoscătoare.

Eşti om cât de ordinar, destinat a trece pe lume necunoscut? A face umbră pământului de azi până mâine? E destul să te împingă norocul a te înfrupta măcar cu alocuţia de pâinea amară a exilului, pentru ca să te trezeşti cu un nimb strălucit pe frunte, ca sfinţii din ceaslov, să devii om însemnat, patriot de prima clasă şi să aspiri la orice onor, ba chiar şi la recompensă naţională. . . reversibilă, sub pretext că eşti mucenic al unei credinţe la care nici nu ai visat. Cu atât mai mult dacă destinul te-a ajutat a juca un rol oarecare în evenimentele ţării, dacă ai fost silnic depărtat de sânul ei sau chiar dacă te-ai depărtat însuţi, de bună voie, ca un om prudent când ai simţit apropierea unui pericol serios.

Totul e să fi fost condamnat să pui pe umeri haina de proscris a petrece câtva timp în centrurile cele mari ale civilizaţiei, în Paris, în Viena, în Londra etc., a-ţi lumina mintea la focarul ştiinţelor şi al artelor frumoase, a deveni pe nesimţite un om nou... îndopândute cu pâinea amară a exilului!

Când privesc prin fereastră câmpiile acoperite cu zăpadă, copacii pudruiţi cu praf de gheaţă, cerul ascuns sub o pâclă deasă, natura moartă, viscolul ce spulberă omătul, de pare că însăşi atmosfera tremură de frig, când aud şuieratul înfiorător al crivăţului care stinge viaţa în treacătul său, mă gândesc la adevăraţii martiri din timpurile noastre şi îmi zboară prin minte unele strofe din Pohod na Sibir.

Sub cer de plumb întunecos,

Pe câmp plin de zăpadă,

Se trăgănează-ncet pe jos

O jalnică grămadă

De oameni trişti şi îngheţaţi

În lanţuri ferecaţi!

Sărmani de şase luni acum

Ei merg fără-ncetare

Pe-un larg pustiu ce n-are drum,

Nici adăpost nu are.

Din când în când un ostenit

Mort cade, părăsit!

E lung cel şir de osândiţi! —

Pe vânăta lor faţă

Necontenit sunt pălmuiţi

De-un crivăţ plin de gheaţă

Şi pe-al lor trup de sânge ud

Des cade biciul crud!

. . . . . . . . . . . . . . . .

Convoiu-ntreg nedezlipit

Îngenunchind se lasă

Pe câmpul alb şi troienit

Sub negura geroasă.

Şi stă grămadă la un loc

Făr’ adăpost nici foc!

. . . . . . . . . . . . . . . .

Treptat omătul spulberat

Se-ntinde ca o mare

Şi creşte şi sub el, treptat,

Convoiu-ntreg dispare,

Şi-n zori tot câmpu-i învelit

C-un giulgi nemărginit!

Au fost!... Acum ei unde sânt?...

Un cârd de vulturi zboară

Pe sus c-un repede avânt

Şi iute se coboară.

Iar dintre brazi vine urlând,

Urlând lupul flămând!

Iată suferinţe, iată martiri! Ochii se umplu de lacrimi când această imagine grozavă trece pe dinaintea lor.

Când mă gândesc însă la exilul de la 1848, din care noi înşine am făcut parte, şi îmi aduc aminte de aşa-zisa pâine amară a acelui exil, nu mă pot apăra de o ironică zâmbire. Unde ne-am exilat de bună voie, noi, pretinşi eroi ai acelei epoci? Unii în Paris, alţii în Viena, adică în oraşele care ne atrag mai mult pe noi, românii; alţii în Constantinopol, pe malul Bosforului feeric, unde tu avuseşi mulţumirea de a da ospitalitate cu pâinea amară a exilului şi cu alte cataifuri la mulţi din compatrioţii noştri, victime ale revoluţiei de la 1848 (sic); alţii la Brusa, în Asia minoră atât de frumoasă, unde guvernul turcesc i-a tratat ca pe musafiri ai sultanului, dându-le pensii.

Care dintre noi a pierit de foame, de frig şi mizerie în tot timpul cât ne-am delectat sub cerul albastru al Orientului şi ne-am bucurat de bunurile civilizaţiei occidentale? Unul singur a murit de dorul ţării şi al copiilor lui, nenorocitul Ioan Voinescu, iar noi, ceilalţi proscrişi, afară de vreo doi, trei, care au trecut din viaţă ca toţi muritorii lumii acesteia, ne-am întors acasă din străinătate, din exil, ca dintr-o plimbare prin ţări încântătoare, dintr-o călătorie în care am câştigat experienţă, suvenire plăcute şi cunoştinţe de folos ţării noastre.

Am mâncat însă pâinea amară a exilului? Dar! am mâncat cu destulă veselie şi la restaurantele cele bune, şi în bună companie, şi, după revenirea noastră în patrie, ne-am gândit adesea la dânsa, mărturisind între noi că era destul de albă şi nu tocmai amară. Unii dintre noi au mers până a o binecuvânta ca pe o anafură cu care s-au împărtăşit moldoveni cu munteni, pentru ca să ajungă la unirea ţărilor surori.

A veni dar astăzi şi a se poza dinaintea publicului ca un martir cu stomacul stricat de pâinea amară a exilului este un act sau de naivitate, sau de smintire, sau de şarlatanie, şi e de mirat cum de se mai pot găsi oameni care să aibă nedemnitatea a întinde mâna la favoarea publică, strigând cu tonul calicilor:

„Dă la păcătosul care a mâncat pâinea amară a exilului“.

Dar ce să ne mirăm, amice Ghica? Nu suntem oare deprinşi a vedea în zilele noastre minunile boscăriei celei mai perfecţionate? Epoca noastră este o epocă producătoare de tot soiul de saltimbancuri politice şi sociale. Ea dă naştere la o mulţime de îndrăzneli imprudente şi la feluri de fiinţe eteroclite care ar putea să ocupe un loc însemnat în muzeul lui Barnum, celebrul exibitor de monstruozităţi. Pe lângă viţelul cu trei capete din Australia, pe lângă invalidul cu cap de lemn şi femeia cu barbă din Franţa etc., ar figura cu destul succes productul cel mai straniu din România, adică: omul cu burta plină de pâinea amară a exilului, şi un alt product nu mai puţin comic, despre care voi scrie altă dată, adică omul care, singur el, a făcut tot în ţara aceasta şi a ghiftuit-o de glorie, de libertate, de măriri şi de prosperităţi, fără ştirea ei.

În primii ani ai domniei lui Cuza răsăriseră ca ciupercile nişte patrioţi de a treia mână care se porecliseră cu emfaz ăi dintâi. Ei susţineau că aclamaseră ăi dintâi cu entuziasm ziua de 5—24 ianuarie 1859, ei aclamaseră cu frenezie ăi dintâi cu convicţiune şi admiraţiune proclamaţiunea convenţiunii, după stilul lor, ei aclamaseră ăi dintâi pe Doi Mai etc., prin urmare acei aclamatori de meserie găseau că aveau dreptul a fi tot ăi dintâi şi la împărţeala plăcintei. Acum însă nu mai pare destul de avantajoasă cariera de ăl dintâi; lumea e în progres, ambiţiile au crescut odată cu poftele. Astăzi a ieşit în piaţă o nouă bandă, care, neavând cu ce să atragă ochii lumii, îşi pun pe cap pâinea amară a exilului ca o cunună de spini şi strigă cât îi ţine gura că fiecare din ei, în parte, a dezmormântat România. Ei sunt cioclii salvatori ai fiicei lui Traian!... Şi astfel e de neghioabă gloata gurilor căscate că se ademenesc a crede la eroismul acelor ciocli şi la existenţa unor fapte care n-au existat şi nici se vor găsi în istorie, precum şi la dezmormântarea ţării noastre, care — slavă Domnului — nu murise niciodată.

Cât de ticăloasă, cât de căzută ar fi trebuit să fie moşia strămoşească, dacă era de ajuns braţul unui pitic să o ridice pe picioare. Închipuieşte-ţi Buceciul dărâmat printr-un cutremur de pământ şi ridicat de cine? de Statu-Palmă din poveste.

Ce râs homeric o să arunce posteritatea când va privi în panorama timpului trecut caricaturile comice ale ălor dintâi, ale celor cu pâinea amară a exilului şi ale dlor dezgropători de ţară. Cu ce sigiliu neşters de ridicol au să fie! Sărmani înfieraţi pentru totdeauna! Cum au să fie exploataţi în folosul comediei de către autori dramatici ai viitorului.

Astfel Shakespeare a nemurit pe Falstaff, Moliére pe Tartuffe, Cervantes pe Don Quijotte etc. Astfel poporul italian a incarnat grotescul în Pulcinello, francezul în Guignol, românul în Vasilache Ţiganul, ruşii în Hagi Aivat etc.

Fericiţi urmaşii noştri! Vesele ore au să petreacă şi mult au să se minuneze de naivitatea străbunilor lor!