Printre cei zece oameni din cantonul Unterwaldului, care era să întovărăşască pe Melhtal la Grutli în noaptea de 17 noiemvrie, se afla şi un tânăr dela Wolfanchiess numit Conrad de Baumgarten. El de curând se însurase din dragoste cu cea mai frumoasă fată din Alzellen, şi singur dorul de a-şi mântui ţara sa îl făcuse să intre în conjuraţie, căci era fericit.

Aşadar, nici vru să spuie tinerei sale neveste ce pricină îl depărta de ea.

Se făcu că are o treabă la satul Brunnen, şi la l6 seara, îi vesti că se duce de acasă pân a doua zi. Tânăra femeie îngălbeni.

— Ce ai, Roschen (Roza), zise Conrad, nu se poate un lucru atât de simplu să-ţi facă o aşa impresie!

— Conrad, zise juna femeie, nu poţi lăsa pe altă dată treaba aceea?

— Nu se poate.

— Nu mă poţi lua cu tine?

— Nu se poate.

— Apoi dar, du-te.

Conrad se uită la dânsa.

— Poate mă temi, sărmană copilă? Roschen zâmbi cu întristare.

— Dar nu, nu se poate, urmă el, s-a întâmplat ceva care-mi ascunzi.

— Poate greşesc că mă tem, răspunse Roschen.

— Şi de ce te poţi teme în satul acesta, în mijlocul rudelor şi a prietinilor noştri?

— Cunoşti pe tânărul nostru stăpân, Conrade?

— Dar, îl cunosc, răspunse el posomorându-se, ce?

— M-a văzut la Alzellen până a nu fi femeia ta.

— Şi te iubeşte, strigă Conrad, strângând pumnii şi privindu-o neclintit.

— Mi-a spus-o.

— Pân a nu te mărita?

— Aşa, şi uitasem, dar ieri l-am întâlnit pe drumul de la Stanz şi mi-a spus-o iarăşi.

— Bine! bine! murmură Conrad. Obraznici domni!... Nu era destulă dragostea mea pentru patrie, vreţi să mai unesc şi ura mea pentru voi! dar grăbiţi de adunaţi nuouă crime pe capetele voastre, ziua răzbunării a să vie!

— Pe cine te lauzi tu aşa? zise Roschen, uiţi că el e stăpân?

— Stăpân vasalilor, robilor şi slugilor, dar eu, Roschen, eu sunt de stare slobodă, cetăţean de Stanz, domn pe ogoarele şi pe casa mea, şi daca nu am precum el, dritul a da dreptatea, am drit a mi-o face singur.

— Vezi că aveam cuvânt să mă tem, Conrade.

— Aşa.

— Apoi aşa e că nu mă laşi?

— Mi-am dat cuvântul, trebuie să-l ţiu.

— Apoi îmi dai voie să te întovărăşesc?

— ţi-am spus o dată că nu se poate.

— Doamne, Dumnezeule! murmură Roschen.

— Ascultă, adaogă Conrad, poate ne facem spaimă fără cuvânt, n-am spus nimărui că o să mă duc, nimeni dar nu o

Ştie. Voi lipsi numai până mâine la amiezi. Mă vor socoti lângă tine şi nu vei fi supărată.

— Dea Dumnezeu!

Conrad îmbrăţoşă pe Roschen şi se duse. Intâlrirea era, precum am zis, la Grutli, nimeni n-a lipsit. Acolo, în această mică câmpie ce formează o pajişte stramtă încunjurată de tufari la poalele stâncelor Seelisbergului, în noaptea de 17 noiemvrie 1307, pământul dete cerului una din cele mai înalte privelişti, aceea a trei oameni, făgăduindu-se pe cinstea lor de a da, cu primejdia vieţii lor, libertate unui întreg popor. Walter Furst, Werner Stauffacher şi Melhtal au întins braţul şi au jurat către Dumnezeu „înaintea cărui împăraţii şi noroadele sunt deopotrivă să trăiască şi să moară pentru fraţii lor, să facă şi să rabde totul împreună, să nu mai sufere nedreptăţi, dar nici să facă să respecteze drepturile şi proprietăţile contelui de Habsburg, să nu facă nici un rău balifilor împărăteşti, dar să dea sfârşit tiraniei lor“. Rugându-să lui Dumnezeu, dacă acest jurământ îi este plăcut, să i-l facă cunoscut prin vreo minune. Pe loc trei izvoare au ţâşnit la picioarele celor trei şefi. Conjuraţii au strigat atunci „Mărire Domnului“, şi rădicând mâna făcură şi ei jurământ să restatornicească libertatea ca nişte oameni de inimă. Pentru isprava acestui scop s-a hotărât noaptea de la 1 ianuarie 1308, apoi, ziua începând a să ivi, s-au despărţit, şi fiecare reluă drumul văii şi a colibei sale.

Oricât să grăbi Conrad, era amiază când, ieşind din Dallenwyl zări satul Wolfranchiess şi, lângă sat, casa unde îl aştepta Roschen. Toate se părea în linişte, întru vederea aceasta frica să linişti, inima sa încetă de a să clăti, se opri ca să se răsufle. Atunci i să păru că numele său trecea pe la urechile lui adus de suflarea vântului. Sări şi apucă iar drumul. Piste câteva minute auzi a doua oară un glas ce îl chema. Se înfiora, căci acel glas era tânguios şi îi păru că e al Roschen ei. Glasul venea despre drum. Alergă.. .

Abia făcuse vreo douăzeci paşi şi văzu o femeie alergând spre el despletită, speriată, care cum îl zări, întinse braţele, rosti numele său şi, nemaiavând putere a merge mainainte, căzu în mijlocul drumului. Conrad prin o săritură fu lângă ea.

Cunoscuse pe Roschen.

— Ce ai, preaiubita mea? strigă el.

— Să fugim, să fugim! murmură Roschen, sâlindu-se să se scoale.

— Şi pentru ce trebuie să fugim?

— Pentru că el a venit, Conrade, pentru că el a venit, când tu nu erai.

— El a venit!

— Aşa... şi folosindu-se de lipsa ta, şi pentru că mă aflam singură.

— Spune, spune!

— Îmi zise să-i gătesc o baie...

— Obraznicul! şi tu ai ascultat?

— Ce puteam să fac, Conrad?... Atunci el îmi grăi de amorul său... întinse mâna asupra mea... Eu atunci am fugit, chemându-te în ajutor... Am alergat ca o nebună... Pe urmă, când te-am văzut, puterea m-a lăsat şi am căzut jos, pare că-mi fugise pământul de subt picioare.

— Şi unde este el?

— Acasă... în baie...

— Nebunul! strigă Conrad răpezindu-se spre Wolfranchiess.

— Ce o să faci! nenorocitule!...

— Aşteaptă-mă, Roschen, viu acum...

Roschen căzu în genuchi, cu braţele întinse spre locul unde se dusese Conrad. Ea şăzu asfel ca un sfert de ceas, neclintită şi mută ca statuia rugăciunii, apoi deodată sări şi ţipă. Conrad se întorcea galben şi ţiind în mâini un topor roşu de sânge.

— Să fugim Roschen, zisă şi el, să fugim! căci nu vom fi în siguranţă decât de ceea parte de lac. Să fugim fără a urma drumul departe de cărări, departe de oraşe... Să fugim de nu voieşti să mor de frică, nu pentru viaţa mea, ci pentru a ta!

Zicând aceste, au plecat amândoi.

Roschen nu era o floare de acelea delicate şi fragede,care cresc în oraşele noastre; ea era o nobilă munteancă, tare şi puternică în faţa primejdiei, deprinsă cu soarele şi osteneala. Conrad şi ea curând au ajuns la poalele muntelui. Conrad atunci vru să se mai odihnească, dar ea îi arătă cu degetul sângele de pe ferul toporului său.

— Ce sânge e acela? zisă ea.

— Sângele lui... răspunse Conrad.

— Să fugim, strigă Roschen.

Atunci se adânciră în cea mai mare desime a codrului, urcându-se pe coastele muntelui prin poteci cunoscute numai de vânători. Conrad vru iarăş să se oprească, dar Roschen neâncetat îi da curaj, încredinţându-l că nu e ostenită, în sfârşit, o jumătate de ceas până a nu însera, sosiră pe culmea unei prelungiri a Roestockului; de acolo auzea zberatul turmelor care să înturna la Seidorf şi la Bauen şi, dinaintea acelor două sate, vedea, culcat în fundul văii lacul de Waldstetten, lin şi curat ca o oglindă, întru vederea aceasta, Roschen vru să urmeză drumul, dar voinţa era mai presus de puterile ei; la cei întâi paşi ce făcu se povârni. Atunci Conrad ceru de la ea să ia câteva ceasuri de odihnă şi îi găti un aşternut de frunze şi de muşchi pe care ea se culcă, în vreme ce el privighea lângă dânsa. Conrad ascultă murind unul după altul toate vuietile văii, văzu stingându-se pe rând toate luminile care semăna stele căzute pe pământ. Pe urmă, la zgomotele discordante a oamenilor, urmară armonioasele sunete a naturei şi, la lucirile efemere aprinse de mâini muritoare, acea strălucită puzderie de stele, ce să râdică subt paşii lui Dumnezeu. Muntele are, ca şi oceanul, glasuri nemărginite ce se înalţă deodată în mijlocul nopţilor, de pe luciul lacurilor, din sânul pădurilor, din adâncurile ghiaţierilor (glaciers). Pintre ele se aude vuietul necurmat a cascadei sau freamătul viforos a avalanşelor, şi toate aceste vuiete vorbesc munteanului o limbă înaltă, care lui îi este familiară şi la care el răspunde prin a lui strigări de frică sau cântări de recunoştinţă, căci aceste vuiete îi prevestesc linişte sau vifor.

Pentru aceasta Conrad urmase cu îngrijire aburul care, ceţuind oglinda lacului, începuse a se rădica pe faţa lui şi care, suindu-se încet pe vale, mersese de se grămădise pe capul zăpădos a Axembergului. Acum, de multe ori el îşi înturnase ochii cu frică spre puntul cerului, unde luna era să răsară, când ea să arătă, dar galbenă şi încungiurată de un cerc brumos care învălea palida ei strălucire; din vreme în vreme adieri trecea, aducând cu ele un miros umed şi pământos; şi atunci Conrad se înturna spre apus, mirosindu-le cu instinctul unui copoi şi murmurând cu glas încet: „Aşa, aşa, vă cunosc prevestitori ai viforului şi vă mulţumesc, nu voi perde înştiinţarea ce îmi daţi“. în sfârşit, o mai de pe urmă suflare a vântului aduse cu ea cei întâi aburi ridicaţi de pe lacurile Neuşatelului şi bălţile Moratului. Conrad cunoscu că era vreme de purces şi se plecă spre Roschen.

— Preaiubita mea— murmură el la urechea ei— nu te teme, eu te deştept.

Roschen deschise ochii şi aruncă braţele în grumajii lui Conrad.

— Unde suntem? zise Roschen. Mi-e frig...

— Trebuie să plecăm, Roschen; cerul se găteşte de vifor şi de abia avem vreme s-ajungem la grota Rikenbachului, unde vom fi în siguranţă împrotiva viforului; pe urmă, după ce va trece, ne vom coborâ la Bauen unde vom găsi vreun luntraş care să ne ducă la Brunnen sau la Sissigen.

— Dar nu perdem noi o vreme preţioasă, Conrade? şi n-ar fi mai bine să mergem drept la malul lacului? Dacă cumva ne vor fi gonind din urmă!...

— Tot atâta le-ar fi să caute urma căprioarei şi a vulturului, răspunse Conrad, despre aceea n-aibi grijă, sârmană fată; dar iată viforul, să plecăm.

în adevăr, un tunet depărtat se auzi, umblă vuind prin cotişurile văii şi merse de muri pe coastele goale a Axembergului.

— Ai cuvânt, n-avem minut de perdut, zise Roschen, să fugim, Conrad, să fugim!

Zicând aceste, se apucară de mână şi alergară atât de iute pre cât îi lăsa greutăţile locului, drept spre grota Rickenbachului.

În vremea aceasta, viforul se stârnise o dată cu cele întâi raze a zilei şi se apropia vuind. Din zece în zece minute fulgere brăzduia cerul, şi norii, abătându-se pe capul fugarilor, îi lipsi câte un minut de vederea văii şi, lunecând iute de-a lungul muntelui, îi lăsa cuprinşi de o umezală rece şi pătrunzătoare care îngheţa sudoarea pe fruntea lor. Deodată şi în vremea unei tăceri, unde natura pare că îşi cheamă toate puterile pentru lupta ce a să ţie, se auzi în depărtare lătratul unui câine de vânat.

— Naft! strigă Conrad, oprindu-se.

— Îşi va fi rupt lanţul şi, văzându-e slobod, a fi venit să gonească pe munte, răspunse Roschen.

Conrad îi făcu semn să tacă, şi ascultă cu această adâncă luare-aminte a unui vânător şi a unui muntean deprins a ghici tot, peire sau scăpare, de pe cel mai mic semn. Lătratul se auzi din nou. Conrad răsări.

— Aşa, aşa, goneşte, zise el, dar ştii tu ce vânat goneşte?

— Ce ne pasă?

— Ce le pasă de viaţă celor ce fug ca să şi-o scape? Sântem urmăriţi, Roschen! Iadul a dat o idee acestor diavoli; neştiind unde să mă găsească, au deslegat pe Naft şi urmează instenctului lui.

— Dar de pe ce poţi crede?. . .

— Ascultă şi ia seama cât de încet se apropie lătratul; îl ţin în zgardă ca să nu piardă urma noastră; altfel Naft ar fi pân acum lângă noi, în vreme ce cu chipul acesta mai au un ceas bun pană să ne ajungă.

Naft latră iarăşi, dar fără vreo apropiere însemnată; din împrotivă, ar fi zis cineva că glasul e mai depărtat decât cum să auzise întâi.

— Ne-a perdut urma, zise Roschen cu bucurie, glasul se depărtează.

— Ba nu, răspunsă Conrad. Naft este un prea bun câine ca să le facă greş; vântul s-a întors, ascultă, ascultă. O straşnică izbire de tunet curmă lătratul, care cu adevărat se auzise mai cu apropiere, dar de abia tăcu şi el se auzi din nou.

— Să fugim, strigă Roschen, să fugim spre grotă!

— Şi ce ne poate folosi grota acum, daca pân în două ceasuri nu vom pune lacul între noi şi acei ce ne gonesc, suntem perduţi.

Zicând aceste, o luă de mână şi o trase.

— Unde te duci, unde te duci? strigă Roschen, perzi direcţia lacului.

— Vino, vino, trebuie să căutăm şi noi a amăgi p-aceşti vânători de oameni: sunt trei ceasuri de aici până la lac şi de ne vom duce în linie dreaptă până în douăzeci de minute, sărmană copilă, nu vei mai putea merge; vino, îţi zic.

Roschen făr a răspunde, îşi adună toate puterile şi, înaintând cu grabă în direcţia aleasă de bărbatul său, merseră aşa ca la zece minute; când deodată să aflară pe marginile unei largi crăpături, care sunt atât de dese prin munţi; un cutremur o produsesă în nişte vremi uitate şi de strămoşi, şi o râpă de douăzeci picioare de largă şi o legă de lungă, poate, făcea o cingătoare adâncă muntelui. Era o zbârcitură de acele ce vestesc îmbătrânirea pământului; dar, sosind acolo,

Conrad slobozi un strigăt straşnic. Slaba punte, ce slujea de comunicaţie de la un mal la altul, fusesă sfărâmată de o stâncă ce se dărâmase din vârful Roestockului. Roschen pricepu câtă desnădejde era în acel strigăt şi, socotindu-se prăpădită, căzu în genuchi.

— Nu, nu; nu e încă ceasul de rugat, strigă Conrad, cu ochii strălucind de bucurie. Curaj! Roschen, curaj! Dumnezeu nu ne-a părăsit de tot.

Zicând aceste cuvinte, alergase la un vechi brad care creştea singuratic şi despoiat de crengi pe marginea râpei şi începuse lucrul mântuirei lui, lovindu-l cu toporul; copacul, atacat de un duşman mai nătâng şi mai puternic decât vijilia, gemea din rădăcină pan în creştet.

Roschen încuraja pe bărbatul său, tot ascultând glasul lui Naft care în vremea acestor întârzieri şi împrotiviri se mai apropiese.

— Curaj, preaiubite, zice ea, curaj! vezi cum tremură copacul! O! cât eşti tu de vârtos şide puternic! Curaj, Conrad; se povârneşte, cade! Cade! O, Dumnezeule, îţi mulţumesc, iată-ne mântuiţi!

Bradul tăiat din rădăcină, supuindu-se împingerii ce îi dase Conrad, căzuse d-a curmezişul râpei, înfăţoşând o punte netrecută pentru oricare altul afară de un muntean, dar îndestulă pentru piciorul unui vânător.

— Nu te teme, strigă Roschen mergând spre ea; nu te teme Conrad, şi mă urmează.

Dar, în loc de a o urma, Conrad, neândrăznind a privi primejdiosul ei trecut, se aruncase cu faţa la pământ şi înţepenea copacul cu peptul său, pentru ca să nu se clatine subt paşii preaiubitei sale; în vremea aceasta, lătrările lui Naft se auzea nu mai departe de un sfert de ceas. Deodată, Conrad simţi că mişcarea ce da copacului greutatea trupului Roschenei încetasă, ridică ochii şi o văzu de ceea parte tinzându-i braţele şi îndemnându-l să vie. Conrad începu îndată a merge pe acea punte ce să clătina, cu un pas statornic, ca şi când ar fi trecut un pod de piatră; pe urmă, ajungând lângă femeia sa, se înturnă şi, cu o izbire de picior, îmbrânci bradul în adânc. Roschen îl urmă cu ochii şi, văzându-l sfărâmându-se de stânci şi sărind din adânc în adânc, îşi înturnă privirea şi ameţi. Conrad, din împrotivă slobozi un răcnet de bucurie, asemenea cu acela a vulturului şi a leului după o biruinţă, pe urmă, petrecând braţul pe lângă mijlocul Roschenei, se adânci pe urma unei poteci călcate numai de dobitoacele sălbatice.

Cinci minute după aceasta, gonaşii povăţuiţi de Naft sosiră pe malul râpei!... în vremea aceasta viforul îşi îndoia puterile, fulgerile se urma fără curmare, tunetul nu înceta minut de a se auzi, ploaia cădea şiroaie, chiotele vânătorilor, lătrările lui Naft, toate se perdea în acest haos. După un sfert de ceas, Roschen se opri.

— Nu mai poci merge, zise ea lăsând mâinele în jos şi încujbându-se pe genuchii săi; fugi singur, Conrade, fugi, te rog.

Conrad se uită împrejurul său, ca să poată cunoaşte cât de departe se afla de lac, dar vremea era atât de posomorâtă, toate obiecturile au fost luat subt vălul viforului o faţă atât de uniformă, încât îi fu neputinţă a se îndrepta, înălţă ochii spre cer, dar el era numai trăsnete şi fulgere, şi soarele fugise ca un rigă destronat. Locul plecat la vale îi arăta oarecum drumul ce avea să urmeze; dar pe acea cale se putea afla niscaiva greutăţi a locului atât de comune în munţi şi pe care numai copitele căprioarei sau aripile vulturului le pot trece. Conrad lăsă şi el mâinile în jos şi gemu ca un luptător ce e mai învins.

În momentul acesta, un lung şi deşănţat clocot se auzi viind din vârful Roestockului; muntele se clăti de trei ori asemenea unui om beat şi o negură caldă, ca aburul ce se rădică deasupra apei ce ferbe, trecu.

— Un vârtej! (trombe) strigă Conrad, un vârtej!... şi, luând pe Roschen în braţe, se aruncă cu ea subt bolta unei manine stânci, strângând cu un braţ la sân pe femeia sa şi încleştându-se cu celalalt de stâncă. Abia era subt acest adăpost când crengile de pe sus a brazilor tremurară, apoi curând astă mişcare se comunică la crengile de mai jos. Un şuierat, a cărui vuiet domnea pe al viforului, cuprinse locul; codrul se plecă ca un câmp de spice; pârăituri straşnice se auziră şi curând văzută trunchiurile copacilor celor mai tari sărind în bucăţi, desrădăcinându-se, rădicându-se ca când mâna unui demon îi lua, trecând, de păr, şi fugind înaintea suflării vârtejului, învârtindu-se ca o rondă nebună de gigantice şi grozave fantomuri.

Deasupra lor o grămadă deasă de crengi de ramuri frânte şi de tufari fugea, urmând tot acea împingere, de dedesubt sărea mii de stânci rupte din munte, care se învârtea ca o pulbere. Din norocire, aceea subt care ei era adăpostiţi ţinea prin legături din veacuri cu marele schelet al muntelui; ea stătu nemişcată, protectând pe fugari care, aflându-să chiar în centrul viforului, urmări cu un ochi spăimântat mersul groaznicului fenomen care, înaintând în linie dreaptă şi răsturnând toate împrotivirile, merse spre Bauen, trecu piste o casă care se făcu nevăzută cu el, ajunse la lac, despică negura care îl acoperea în doi păreţi ca de piatră, întâlni o luntre pe care o cufundă şi merse să moară de stâncile Axembergului, lăsând locul ce-l petrecuse deşert şi despoiat ca aşternutul unui râu scurs.

— Aide, iată drumul nostru însemnat, strigă Conrad, trăgând pe Roschen în cărarea făcută de vârtej. Avem să urmăm numai astă rană a pământului ca să ne ducă la lac.

— Poate că, zise Roschen, adunându-şi toate puterile ca să urmeze lui Conrad... poate că viforul ne-a fi mântuit de duşmanii noştri.

— Aşa, răspunsă Conrad, aşa, daca le-aş fi lăsat puntea în urmă... căci s-ar fi aflat tot într-o linie cu noi, şi atunci poate am fi văzut leşile lor trecând pe dasupra capetelor noastre; dar ei au fost sâliţi să ia în stânga, ca să încongiure râpa. Vârtejul le-a fi dat vreme să ne ajungă, şi iată dovada: ţine, ţine... auzi? Iar începuse a se auzi lătratul lui Naft. Conrad atunci, simţind că puterile Roschenei o părăseau, o luă în braţe şi, încărcat cu astă sarcină, apucă drumul mai grabnic decât ar fi putut urmat de ea.

Zece minute de o tăcere de moarte urmă puţinelor vorbe ce soţii îşi ziseră. Dar, în vremea acestor zece minute, Conrad câştigase mult loc; lacul i se părea acum pintre negură şi ploaie abia ca la cinci sute paşi departe. Cât pentru Roschen, ochii ei era pironiţi pe drumul ce venise. Deodată Conrad o simţi tremurând piste tot trupul; tot atunci chiote de bucurie se auziră; aceştia era soldaţii care îi gonea şi care în sfârşit îi zăriseră, într-acel minut, Naft veni sărind lângă stăpânul său; cunoscându-l, să smâncise într-atât încât rupsăse lanţul din mâna acelui ce-l ţinea; câteva verigi spânzura încă de zgarda lui.

— Aşa, aşa, murmură Conrad, tu eşti un credincios câine, Naft; dar credinţa ta ne perde mai bine decât o vânzare. Acum nu e goană, e fugă.

Conrad se îndreptă în linie dreaptă spre lac, urmat ca la trei sute paşi de opt sau zece arcaşi al domnului de Wolfranchiess; dar, sosind la malul apei, o altă pedecă se înfăţoşa, lacul era pornit ca o mare nebună şi, cu toate rugăminţile lui Conrad, nici un vâslaş nu vru a-şi primejdui viaţa sa ca să scape pe la lui.

Conrad alerga ca un ieşit din minte, purtând pe Roschen mai leşinată şi cerând în glas mare apărare şi ajutor, gonit de arcaşi, care la tot pasul să apropia.

Deodată, un om sări de pe o stâncă în mijlocul drumului.

— Cine cere ajutor? întrebă.

— Eu, eu, zise Conrad; pentru mine şi pentru astă sărmană femeie. O luntre, pentru numele lui Dumnezeu, o luntre!

— Veniţi, zise necunoscutul sărind într-o barcă legată la mal.

— Oh! eşti mântuitorul meu! Dumnezeul meu!

— Mântuitorul este acel ce şi-a vărsat sângele său pentru oameni; Dumnezeu este acel ce m-a trimes în calea voastră; mulţămiţi-i şi, mai vârtos, rugaţi-l; căci o să avem nevoie să nu ne piardă din vederea sa.

— Dar nu trebuie măcar să ştii pe cine scapi?

— Sunteţi în primejdie, iată tot aceea ce-mi trebuie să ştiu, veniţi!

Conrad sări în barcă şi puse pe Roschen, iar necunoscutul desfăşură o mică velă şi, puindu-se la cârmă, deslegă lanţul care o ţinea de mal, îndată ea s-aruncă, săltând pe orice val şi inimându-se de vânt, ca un cal ce pricepe glasul şi simte pintenii călăreţului său. De abia fugarii era ca la o sută de paşi de la locul unde să îmbarcaseră şi arcaşii sosiră.

— Veniţi prea târziu, domnii mei, murmură necunoscutul, am scăpat din mâinele voastre, dar nu e destul, urmă el adresându-se la Conrad, culcă-te tinere, culcă-te, nu vezi că îşi caută tulbele? O sâgeată merge mai iute decât cea mai bună barcă, de ar mâna-o măcar însuşi demonul vijiliei. Culcă-te, îţi zic, cu faţa la pământ. Conrad ascultă. Pe loc, un şuierat se auzi deasupra capetelor lor, o săgeată se înfipse tremurând în catargul barcei, celelalte merseră de se perdură în lac.

Streinul să uită cu o ticnită curiozitate la sâgeată a căria fer să făcusă nevăzut în borta ce făcuse.

— Aşa, aşa, murmură el, cresc în munţii noştri bune arce de frasin, de corn şi de jugastru, şi dacă mâna ce le întinde şi ochiul ce îndreaptă săgeata ar fi mai cercate, ar putea cineva a avea grijă a le sluji de ţintă. Dar nu e lucru uşor a ajunge căprioara ce fuge, paserea ce zboară, sau barca ce saltă. Pleacă-te, încă, tânărule, pleacă-te; ne mai soseşte un rând.

Adevărat, o săgeată se înfipse în lemnul barcei şi alte două, sfredelind vela, rămaseră oprite de pene. Pilotul le privi cu dispreţ.

— Acum, zise el lui Conrad şi Roschenei, vă puteţi pune pe bancele barcei, ca şi când v-aţi face primblarea de duminică, până a nu apuca să scoată a treia sâgeată din tulbe vom fi departe de lovirea lor; numai o săgeată de arbaletă împinsă de un arc de fer poate trimite moartea la depărtarea unde suntem, şi ţine uitate. Un al treile rând de sâgeţi veni de căzu în urma barcei, fugarii scăpaseră de mânia oamenilor, nu avea a se teme decât de a lui Dumnezeu. Dar necunoscutul semăna fără grijă de cea a doua precum şi de cea întâi şi, piste o jumătate de ceas, Conrad şi femeia lui să afla pe celalt mal. Naft, pe care l-au fost uitat, îi urmase înot.

Până a nu se despărţi de streinul, Conrad gândi cât de trebuitor un om aşa nefricos le putea fi în conjuraţia lor, începu deci a-i spune acele ce să hotărâseră la Grutli, dar la cea întâi vorbă, străinul îl opri.

— M-aţi chemat să v-ajut şi am venit precum aş fi dorit să vie şi alţii spre ajutorul meu, daca m-aş fi aflat în asemenea poziţie; nu îmi cereţi mai mult, căci nu voi face.

— Dar încai, strigă Roschen, spune-ne cum îţi e numele, să-l purtăm în inima noastră alăturea cu ale părinţilor noştri, căci precum şi lor, noi îţi suntem datori cu viaţa.

— Aşa, aşa, cum te cheamă, zise Conrad, nu ai nici o pricină ca să te tăinuieşti de noi.

— Nu, fără îndoială, răspunsă zâmbind streinul, legându-şi barca de ţărm, eu sunt născut la Berglen, sunt adunătorul dăjdiilor Fraumünsterului de Zurich şi mă numesc Wilhelm Tell.

Zicând aceste, salută pe amândoi soţii şi apucă drumul de Fluelen.