Melodia I - Îndreptarea bardului

Oh, nu osândiţi bardul dacă aleargă la redurile unde nengrijitoarea plăcere culcată pe roze râde de slavă. El era născut pentru o mai frumoasă soarte şi, în alte ceasuri mai fericite, sufletul său ar fi ars de o mai sfântă flacără.

Coarda care acum tânjeşte destinsă de lira sa, întinsă de săgeata ostaşului, ar fi încujbat falnicul arc şi buzele, ce nu răvarsă decât cânturi de dor, ar fi vărsat în lungi valuri nobilele însuflări inimii iubitoare de patrie! Dar, vai, sărmană patrie! Fala ta a trecut; curagiul acel ce nu trebuia a se pleca niciodată este abătut. Fiii tăi numai pe ascuns suspină jălind pustiirea ta, căci e crim a te iubi şi moarte a te apăra! Fiii tăi sunt despreţuiţi dacă nu ştiu trăda; hărăziţi întunerecului dacă nu ocărăsc pe părinţii lor; torţia care-i luminează în calea cinstelor se aprinde la focul unde patria moare. Deci nu osândiţi bardul dacă cearcă a uita în dulcele vis a desfătării rana ce nu o poate vindeca. Oh! Daţi-i nădejdea, o rază de lumină de va pătrunde pintre întunecile patriei sale, veţi vedea inima sa săltând: va depune pe sfântul altar toate patimile pe care le a hrănit, toate bucuriile ce slăvea, şi mirtul ce stă trândav înlăţat împrejurul cununei sale, asemene ghirlandei lui Armodiu, va veni să acopere paloşul său. Dar, măcar că slava este stinsă, măcar că nădejdea pere, numele tău, Erin preiubită! va trăi în cânturile sale. Însuşi în ceasul când inima sa să va părea mai veselă, el nu va perde nici suvenirul tău, nici acela a suferinţilor tale. Streinul va auzi tânguirile tale în câmpiile sale, suspinurile arfei tale vor trece mările, şi tiranii însâşi făurindu-ţi ferele între cântările robitei lor ţări, să vor opri ca să plângă!

Melodia II - Cânt ostăşesc

Aduceţi-vă aminte de slava lui Brien-Viteazul, măcar că zilele eroului au trecut. Căzut în câmpiile Mononiei, adormit într-un mormânt rece, nu va mai reveni la Chincora! A apus acea stea a războaielor care atât de ades a inundat cu razile sale câmpul bătăii: dar îndestulă din slava sa străluceşte pe fiecare paloş pentru a ne călăuzi încă la biruinţă.

Oh, Mononie! Oare pentru aceea natura podobi cu bogate văpsele câmpii tăi, şi făcu dealurile tale atât de frumoase, pentru ca să vie un tiran spre a le veştezi cu urmele robiei? Nu, libertate! Niciodată nu ne vom lăsa de zâmbirile tale.Mergi de spune danezilor răpitori că e mai dulce a sângera un veac întreg pe altarul tău decât a dormi un minut în fere. Nu uitaţi pe tovarăşii noştri răniţi care s-au înşirat lângă noi în ziua peirei: în vreme ce muşchiul văii se văpsea de sângele lor, ei nu s-au clătit, ci au învins şi au murit! Soarele, care acum binecuvintează armele noastre prin lumina sa, i-a văzut căzând în câmpiile de Ossori. Oh! când el ne va lăsa în astă seară să nu se roşească de a vedea că ei au căzut în zadar!

Melodia III

Asemenea norilor posomoriţi ce întunecă strălucirea aurorei, durerea răspândit-a ea pe zilele juneţei tale melancolica şi neştearsa ei văpsea? Vai! pre degrabă au trecut aceli zile care până şi în mâhniciune avea încă plăceri! Timpul cu aripile repezi şi înghieţate vestezit-a el în inimă ta simtimentul, dulcele farmec a vieţii? Ah! dacă soartea ta fu asfel, vino lângă mine, fiu a nenorocirei, eu pot a-ţi da lacrimi pentru lacrimi. Amorul fost-a el pentru sufletul acest atât de tânăr asemenea cu minele Lageniei(mine de aur din comitatul Wicklow) cărora surfaţa schinteie de aur curat; dar, când ademenit de strălucirea sa, vor a-l urma mai nainte, amăgitor ca vedenia celui ce doarme, strălucitorul metal pere. Poate că nădejdea imitând paserea povestei( O mie si una de nopţi) care zbura din arbur în arbur, luând cu dânsa preţiosul talisman, făcu să strălucească în ochii tăi adimenitoare nadă a fericirei, numai pentru ca să te tragă spre ea şi apoi să pearâ după un minut. Dacă dulcele ceasuri care da strălucire şi plăcere până şi durerei au trecut acest fel; dacă nădejdea nestatornică şi iubită care te sprijinea în răpedele tău curs este perdută pentru de-a pururea; dacă lumea nemilostivă a vestezit iluziile ce fac fericirea; vino lângă mine, fiu a nenorocirei,eu îţi pot da lacrimi pentru lacrimi!

Melodia IV

Cea de pe urmă roză a verii înfloreşte în singurătate; toate frumoasele sale tovărăşiţi s-au vestezit pentru d-a pururea: lângă ea nu se mai vede nici o floare, nici un boboc de roză spre a răsfrânge roşeţele ei şi spre a-i în turna suspinele ei. Eu nu te voi lăsa a tânji pe mlădiţa ta, sărmană singuratecă! De vreme ce surorile tale odihnesc, mergi de dormitează lângă ele. îţi împrăştiu foile fiindu-mi milă de tine, pe pământul unde dorm tovărăşiţile tale din grădină, dezbrăcate de răcoreală şi de parfumurile lor. O, de aş putea urma asfel de aproape dulcele vedenii de prietenie şi amor, pe rând, precum ele trec din cercul magic şi strălucitor a bucuriilor vieţii. Când inimile credincioase nu mai saltă, când inimile tinere au zburat, oh! cine ar mai vrea să lăcuiască singur astă lume pustie!

Melodia V

Junele menestrel purcesă la război, el este în şirurile morţii; sabia părintelui său armă mâna sa, iar arpa sa cu acoardele sălbatece, e spânzurată dinapoia sa. "Pământ a cânturilor! zise bardul ostaş, când toată lumea te trăda, în cai un paloş va apăra drepturile tale şi o arpă credincioasă te va serba!" Menestrelul căzu, dar lanţul vrăjmaşului nu putu încujba falnica sa frunte. Arpa care iubea n-a mai răsunat, căci îi rupsă coardele. "Nici un lanţ nu te va pângări, strigă el, o, tu nemuritoare cântăreaţă a amorului şi a vitejiei! Acoardele tale au fost făcute pentru inimi slobode şi curate; nu vor răsuna niciodată în robie!"

Melodia VI - Cânt bahic

Nu-mi mai zice, o, îngerul meu, că băutura astă îmbătătoare absoarbe plăcerea simtimentului sau vreo singură tânără căinţă. Crede-mă, numai câteva din mânioasele tale căutături s-au făcut nevăzute subt strălucindile sale valuri. Niciodată nu să perdu în şiroiul său măcar o singură rază ieşită din sufletul sau din frumseţa ta! Parfumul suspinelor tale, farmecul ochilor tăi plutesc încă pe surfaţa ei şi limpezesc cupa mea! Nu-ţi închipui deci, scumpe suflet, că vinul poate lipsi inima mea de vrun singur vis de fericire. Asemenea fântânelor ce deşteaptă sătea pelegrinului, cupa spumândă învioşază şi străluceşte amorul! Povestesc că amorul avea în cereasca sa grădină două roze roşatece de origină cerească. El pusă pe una la ploaie ce cade când străluceşte arcul din cer, iar pe cealaltă o scaldă în vinul ferbător. Curând bobocii ce băusera rouă cerurilor se vesteziră şi muriră, în vreme ce acele pe care rubinoasele valuri le văpsiseră, să deschiseră roze şi frumoase ca tine, jună fată! Nu mai crede deci, scump îngere, că vinul ar putea lipsi inima mea de vrun singur vis de fericire, asemene fântânelor ce deşteaptă înfocarea pelegrinului, cupa spumândă învioşază şi străluceşte amorul!

Melodia VII - Cântul lui O'ruark, Prinţ de Breffni

Râzătoarea vale unde o lăsasem dăunăzi, se deschidea dinaintea mea; eu însă tremuram: o tristeţă deşartă şi nedescrisă întuneca bucuria inimei mele. Căutam din ochi lampa ce va străluci, zicea ea, pentru înturnarea preiubitului ei pelegrin, întuneciile începuseră a mă învăli; nici o lampă nu strălucea pe creasta crenelurilor! Am alergat în camera ei, ea era pustie, ca şi când moartea ar fi răpit dragostele mele. Ah! căci nu era moartea, numai moartea! Dar nu, necredincioasa fugisâ. Acolo sta spânzurată alăuta care prefăcea în desfătări cele mai amare dureri ale mele; mâna care deşteptasă atât de ades pentru mine acoardele sale tresărea acum sub arzătoarele sărutări a falnicului meu rival! Era o vreme, o, cea mai mincinoasă din femei! când paloşul lui Brefni ar fi căutat pintre un milion de vrăjmaşi pe omul care ar fi cutezat măcar în gând a se îndoi de tine! iar acum. .. O, fiică degenerată a Erinului, în cât de mult s-a eclipsat slava ta! în curgere veacurilor de tiranie şi de omor ruşinea va face a curge sângele patriei tale. Acum blestemul să apasă asupra ei; streinii pângăresc viile sale; vin să ne dezunească, să ne descinstească şi multă vreme vor fi tirani! Să mergem, să înălţăm steagul verde; tot paloşul nostru să se împlânte în sânge până în plăsele! Din partea noastră este Erin şi virtutea, din partea lor saxonii şi crimul!

Melodia VIII

De vei vrea a fi a mea, visteriile aerului, a pământului şi a mărilor să vor întinde la picioarele tale. Tot aceea ce închipuirea ne arăta mai strălucitor, tot aceea ce dulcele acoarde a nădejdei făgăduiesc mai hrâpitor, vor fi ale noastre, de vei vrea a fi a mea, amorul meu! Flori strălucitoare se vor deschide pe orice loc vom nemernici; un glas dumnezeiesc va murmura în orice părâu; stelile ne se vor părea lumi lăcuite de amor, şi în ochii noştri tot pâmântul va fi numai un frumos vis, de vei vrea a f i a mea, îngerul meu! Cugete, a cărora izvorul este curat şi misterios ca acela a râurilor ce curg din măgurile vecine de ceruri, vor păstra juneţea în inimile noastre, de vei vrea a f i a mea, îngerul meu. Astfel aceste râuri vecinice păstrează verdeaţa câmpiilor pe care le înrourează. Duhul dragostei face toate aceste minuni, şi mai mult încă pentru acei ce se lasă la dulce său farmec. El poate transporta cerul, patria sa pe pământul care-l lăcuieşte, precum o vei simţi îngerul meu, de vei voi a fi a mea!;

Melodia IX

Ea este departe de pământul unde odihneşte junele ei erou; mulţime de amorezi se grămădesc împrejurul ei; dar ea fuge de ochii lor, şi plânge căci inima ei este îngropată în mormântul unde el doarme! Ea cântă ariele dulci şi sălbatice a câmpiilor unde el se născu. Rezice acoardele ce lui îi plăcea a deştepta. Ah! Acei pe care îi hrăpesc cânturile ei sunt departe de a crede la amărăciune ce sfâşie inima sa! El a trăit pentru cea pe care o iubea: el a murit pentru patria sa. Ele singure îl ţinea legat aici jos. Lacrimile patriei sale nu vor seca niciodată. Departe de el, amoreza lui nu va tânji îndelungă vreme! Oh! Săpaţi mormântul fecioarei într-un loc aurit de razile soarelui, când ele făgăduiesc pământului o slăvită a două zi; strălucească pe aşternutul ei ca o zâmbire a apusului: o zâmbire a duioasei ei insule pe care o iubea cu atâta tinereţă!

Melodia X

Aş plânge nădejdile ce mă părăsesc, dacă şi zâmbirile tale m-ar lăsa. Aş geme când prietinii mă vând, dacă, ca şi dânşii, tu ai fi necredincioasă. Dar încât eşti lângă mine, cu o inimă atât de caldă şi ochi atât de strălucitori, nici un nor nu se poate opri pe capul tău; acesta zâmbetul dă lumina sa! Nu este în puterea soartei de a mă răni, încât soarta îmi lasă amorul tău; nici o bucurie nu mă poate farmeca dacă tu nu o împărtăşeşti. Un vis de o minută asupra ta preţuieşte mai mult decât un lung, decât un vecinie an de fericire, deştept fără tine, tânărul meu amor, unică scumpa mea! şi, deşi nădejdea care lumină îndelung calea noastră, îngerul meu, să dusă fără a mai veni, noi ne vom urma călătoria mai sigur fără razele sale. Lumini mai vii mă vor călăuzi în cărarea ce am a umbla încă, sufletul care arde înlăuntrul meu şi zâmbirile cu care tu împodobeşti lăcuinţa mea. Acest fel să stinge lampa care lumina pe călător; el, perdut în noapte, stă şi se uită împrejur plin de îndoieli şi de înfricoşare: dar curând întuneciile se împrăştie şi el îşi urmează drumul întru curată lucirea stelelor; socotindu-să ferice de a afla că nici o lampă nu este ca lumina ce se coboară din cer!

Melodia XI - Cânt naţional

S-a stins pentru de-a pururea lumina ce o văzurăm strălucind ca cea întâi luce a cerului ce vine să rumpă odihna morţilor! Omul, deşteptându-se din lungul somn a veacurilor trecute, ridică ochii şi binecuvântă astă curată rază pân a nu peri! Nu mai este, şi urmele de foc ce înseamnă trecerea sa, întunecă încă lunga noapte de robie şi de jale care se coboară iarăş pe împărăţiile pământului, mai întunecoasă pentru tine, nenorocită Erin decât pentru ceealaltă lume! Nădejdile tale era nobile şi falnice, când pintre ai lumei groşi nori, steaua aceasta slobozea focurile sale împrejurul tău; când adevărul oţărât îşi sfarmă ferele şi desfăşură strălucitorul său steag asemene cu strălucirea soarelui. Oh! Niciodată pământul nu va revidea un moment atât de slăvit! Atunci, atunci, dacă toate naţiile ar fi cântat imnul mântuinţei, dulcele tău glas, o, Erin! ar fi înălţat până la cer cel întâi cânt a libertăţei! Dar, ruşine tiranilor ce ne-au râvnit această fericire! Ruşine neamului uşure, nevrednic de un aşa mare bine, care, asemene furiilor desmerdând pe juna nădejde a libertăţei, au botezat-o în sânge pe altarul fumegând a morţii! Atuncea s-a stins pentru de-a pururea astă frumoasă şi luminoasă vedenie, a căria aducere-aminte în pizma recelor batjocoriri a robilor, va via în inimile noastre curată, strălucindă, cerească, precum să ivi pentru cea întâi dată deasupra ta, o, foarte nenorocită Erin!

Melodia XII - Cânt de război

Oh! Unde e robul atât de înjosit, osândit la ruşinate lanţe, care ar tânji cu înjosire subt povara ferelor sale, când prin o singură silinţă le-ar putea sfarmă? Care suflet, pe care îl degrada relele, ar aştepta ca timpul să vestezească puterea sa, când cu un zbor îndrăzneţ, se poate răpezi spretronul celui ce l-a făcut (créé)! Adio, ţie, Erin, adio la toţi acei ce vor trăi spre a plânge căderea noastră! Laurul ce creşte ferit de vifore, coperit de frunze şi de flori, e mai puţin frumos, mai puţin cinstit (revere) decât arburele a căruia ramuri încunună focoasa frunte a biruinţei! Pământul pe care ne-am născut să întinde subt paşii noştri: verdele steag fâlfâie deasupra capetelor noastre; prietini ispitiţi merg pe lângă noi, şi vrăjmaşul pe care-l urâm este înaintea noastră! Adio, ţie, Erin, adio la toţi acei ce vor trăi spre a plânge căderea noastră!

Melodia XIII

La miezul nopţei, în ceasul când stelele varsă lacrimi, alerg la valea singuratecă pe care o iubeam când viiaţa strălucea în ochii tăi. Atunci îmi place a gândi că, dacă duhurile pot lăsa văzduhurile ca să vizite teatrul trecutei lor fericiri, tu vei veni să mă mai vezi şi să-mi spui că nici în cer amorul nostru nu e uitat! Cânt aste sălbatice acoarde ce te hrăpea odinioară, când glasurile noastre amestecându-se răsuna la auz ca un singur glas; şi când Eho rezice depărtată în vale trista mea cântare, gândesc, o! amorul meu, că e glasul tău care din împărăţia morţilor răspunde încet la accenturile ce-ţi era atât de scumpe odată!

Melodia XIV - Adio

Adio! însă când veţi sărbători ceasul ce deşteaptă cânturile nopteşti a bucuriei în rădurile voastre, oh! gândiţi la prietenul care odinioară şi el îl serba şi care şi-a uitat mâhniciunile sale pentru a fi fericit împreună cu voi! Măhniciunele lui pot reveni, poate a nu-i mai rămânea nici o singură nădejde din acele ce au strălucit dureroasa lui cărare, însă el niciodată nu va uita vedenia trecătoare care răspândi încântările sale împrejurul său, oprinclu-se lângă voi! Când, despre seară, plăcere face a sălta inimile şi cupele, ori în ce parte să va îndrepta cărarea mea, fie întunecoasă sau strălucită, sufletul meu prieteni norociţi, va fi încă cu voi, se va uni la plăcerile voastre, la jocurile voastre, la bucuriile voastre, şi să va înturna spre mine vesel de zâmbirile voastre! Şi prea fericit voi fi dacă el îmi va spune că-n mijlocul ospăţului un glas tânăr a murmurat: Ah! Căci nu e şi el aici! Deslanţe-se soarta; sunt moaşte de bucurie, strălucitoare vise a trecutului, pe care ea nu le poate sfărâma, şi care vin pintre noaptea mâhniciunilor şi a grijilor spre a readuce espresia fericirei. îndelung, îndelung inima mea va fi plină de aceste dulci suvenire, asemene vasului în care s-au destilat roze: pot sfârâma, pot strica vasul, dar mirosul rozelor să ţine încă de bucăţile lui!

Melodia XV

A păstra pomenirea ta! Ah! încât viiaţa va face a sălta inima mea, ea nu va uita patria părăsită, mai scumpă şi mai frumoasă în durerile, tristeţa şi viforile sale, decât toată ceealaltă lume în ceasurile unde străluceşte soarele! Dacă tu ai fi tot asfel cum te doresc eu, mare, slobodă şi slăvită, întâia floare a pământului şi diamantul mării, te-aş putea cânta cu o inimă mai falnică şi mai norocită; dar putea-voi vrodată a te iubi mai adânc decât acum? Nu, nu; lanţele ce opresc sângele tău de a circula te fac mai scumpă la fiii tăi care, asemenea puilor păserei pustiei, se îmbată de amor în fiece picătură de sânge ce curge din sânul tău!

Melodia XVI

Oh! când am avea cu totul a noastră vreo mică insulă strălucitoare, depărtată şi singuratecă, în mijlocul unui ocean de azur, încălzit de focurile verii, unde niciodată frunza nu moare în rediurile pururea înflorite; unde albina suge tot anul din potirul florilor; unde soarele iubeşte a să opri; unde noaptea ascunde ziua numai supt un văl previziu; unde a simţi numai că răsuflăm, că trăim, preţuieşte mai mult decât toate bucuriile pe care viiaţa le arată aiure! Acoló cu un suflet tot aşa curat, tot aşa focos precum climatul, am iubi cum iubea în vrâsta de aur. Lumina soarelui, aerul îmbălsămit s-ar vârâ în inimile noastre şi ar chiema în ele primăvara. Amorul nostru ar fi tot aşa nemuritor precum rădiurile noastre; nădejdea, ca albina, s-ar hrăni pururea de flori proaspăt născute; viiaţa noastră ar sămăna unei lungi zile de lumină şi moartea s-ar coborâ asupra noastră gânditoare şi lină, ca şi noaptea.

Melodia XVII - Răzbunarea fiilor lui Usna

Strălucind şi răzbunător cade paloşul uşor a Erinului preste acel ce a trădat pe vitezii fii a lui Usna! Spre răsplătirea a toată lacrima ce-a făcut sa verse tinerele noastre soţii o picătură de sânge smultă din inima lor va uda paloşul nostru. Pe norul roşatec ce să coborâ pe posomorâtul lăcaş a lui Conor când tustrei vitezii Uladului (Ulster) dormea scăldaţi în sânge! Pe valurile războiului care au dus atât de adese pe aceşti eroi la ţărmul biruinţei! Jurăm să-i răzbunăm! Nici o bucurie nu să va gusta, arpa va fi mută, fecioara fără mire, şalele noastre pustii şi hoaldele noastre sterpe, până ce răzbunarea noastră se va apăsa pe capul ucigaşului! Aşa, monarhe! Dulci sunt suvenirele patriei, dulci sunt lacrimile pe care tenereţa le face a se vărsa; dulci sunt prieteniile noastre, nădejdile noastre şi dragostile noastre; dar de o mie de ori mai dulce încă e răzbunarea asupra unui tiran!

Melodia XVIII

Oh! nu socoti că duhul meu este totdauna astfel vesel, tot astfel slobod de chinuri! Nu nădăjdui că zâmbirea veselă din astă-seară va reveni mâine să lumineze fruntea mea! Nu, viiaţa e o împrăştiere de câteva ceasuri ostenitoare pe care roza plăcerei vine rar să o împodobească; inima ce răsuflă cu mai multă beţie parfumul florilor este totdauna cea întâi pe care o sfâşie spinii! Dar, îmbie împrejur cupa, şi să fim fericiţi un minut. O, când am putea în pelerinagiul nostru de aici de jos să nu întâlnim niciodată decât plânsuri pe care Veselia le poate auri cu o zâmbire, şi zâmbiri pe care o tânără îndurare le poate preface în lacrimi! Numai Dumnezeu ştie cât de posomorâtă ar fi pânza vieţii noastre dacă n-ar fi ţesută cu prietenie şi cu amor; şi când aceste bunuri vor înceta de a fi scumpe sufletului meu, oh! să nu trăiesc îndelung după ele! Acei ce au iubit fiinţile cele mai tinere, cele mai curate, adeseori au plâns părerea pe care au fost iubit-o; şi inima ce adormi pe credinţa prieteniei cei mai curate, e pre norocită dacă nu fu trădată niciodată. Dar îmbie împrejur cupa în câtă vreme va trăi în om sau în femeie măcar o rămăşiţă de adevăr, voi cere la cer ca strălucitorul soare a amorului să poată lumina juneţea noastră, şi dulce lumină a prieteniei să mângâie apusul nostru!

Melodia XIX - Valea D'Ovoca sau întâlnirea apelor

(întâlnirea apelor alcătuieşte o parte din deliciosul peizagiu ce să-ntinde între Rathuciuou şi Arklow în comitatul de Wicklow.)

Nu este în lumea astă mare altă vale atât de delicioasă ca valea în sânul căria strălucitoarele ape să adună. Oh, cele de pe urmă raze a simtimentului şi a vieţii se vor şterge din inima mea, mai nainte de a perde ea suvenirea acestui înflorit loc! Însă nu era nici că natura răspândisă cu dărnicie, subt aceste răcoroase umbriri, cristalul său cel mai curat şi verdeaţa sa cea mai strălucitoare, nu era nici dulcele farmec a apelor sau a costişelor; oh! nu era ceva mai hrăpitor! Era prietenii, preiubiţii inimei mele, care, lângă mine, însă făcea mai scumpe aceste locuri încântătoare; era ei, care mă făcea a simţi cât de mult câştigă frumoasele minuni a naturei a fi răsfrânte de privirile acelor ce iubeşti. Dulce vale a Ovocăi! Cât aş iubi a mâ odihni în umbritul tău sân cu prietenii pe care-i iubesc mai mult, când vor înceta viforile ce ne încunjură în lumea astă înghieţată, şi când inimile noastre, precum apele tale, să vor amesteca în răpaus.

Melodia XX

Să nu uităm câmpul războiului unde au perit cei mai credincioşi şi mai de pe urmă din vitezi. Ei au căzut toţi! Strălucitoarea nădejde pe care o iubisem peri cu dânşii şi se stinsă în mormântul lor! Oh! când am putea smulge de la moarte aceste săltânde inimi ca să mai dăm încă o dată în faţa cerului războiul libertăţii! Dacă lanţul pe care tirania îl ferecă împrejurul nostru s-ar putea atunci sfărâma un minut; oh! nici omul, nici cerurile nu l-ar mai putea lega! Dar ceasul a trecut! deşi numele învingătorului nostru va putea trăi în istorie, blăstematâ fie calea izbânditorului ce calcă în picioare inimi nobile şi slobode! Oh! decât trofeele tuturor acelor ce s-au înălţat la slavă pe ruinele libertăţii, mult mai scump este mormântul sau închisoarea ilustrată de numele unui patriot!

Melodia XXI

Vino cu mine pe mare, oh! jună fată! Fii tovărăşiţa mea când soarele străluceşte, când viforul vuieşte sau când zăpada cade pe valuri! Timpurile se prifac şi se urmează, dar un suflet credincios arde de acelaş foc subt orice climat. Ce ne pasă de amerinţările soartei, dacă am amorul tău, dacă suntem uniţi! Viiaţa este lângă tine, moartea unde tu nu eşti. Vino deci cu mine pe marea azurie; oh! jună fată, vino, ca vânturile nedomolite să ne îndrepte! Timpurile se prefac şi se urmează, dar un suflet credincios arde de acelaş foc subt orice climat. Oceanul a fost creat pentru sufletele slobode, pâmântul pentru curţi şi lanţuri! Aici noi suntem robi, dar pe valuri amorul şi libertatea sunt ale noastre! nici un ochi nu ne pândeşte, nici o limbă nu ne vinde: pământul este uitat, cerul ne împrejură. Oh! Vino cu mine pe mare, jună fată! Vino, ca vânturile nedomolite să ne îndrepte! Timpurile se prefac şi se urmează, dar sufletul credincios arde de acelaş foc subt oricare climat.

Melodia XXII - Chiemare la război

Oh! cine n-ar voi a scăpa de o viaţă fără libertate? Pentru o zi de libertate cine n-ar voi să moară? Ascultaţi... ascultaţi! Aceasta e trâmbiţa! Chiemarea viteazului, cântul de moarte a tiranilor şi glasul robului. Patria noastră este scăldată în sânge; oh! să alergăm spre ajutorul ei; un braţ ce o apără e mai tare decât armiile ce năvălesc preste ea! Oh! cine n-ar voi a scăpa dintr-o viaţă fără libertate? Pentru o zi de libertate cine n-ar voi să moară? Scăparea noastră cea din urmă este în găzduitorul sân a morţii; morţii nu să tem de tirani, mormântul nu are lanţe! înainte, să mergem la război! Eroii ce îşi varsă sângele pentru virtute, pentru patrie, aceia sunt numai eroi. Dacă libertatea e izgonită din lumea aceasta, să nu ne desnădăjduim: în ceruri încai o vom găsi iarăş! Scăparea noastră cea din urmă este în găzduitorul sân a morţii; morţii nu se tem de tirani, mormântul nu are lanţe!

Melodia XXIII - Cantul Fionncalei

(Fionncala, fiica lui Lir, fu prefăcută în lebădă de oarecare putere supranaturală şi osândită a nemernici în cursul multor sute de ani pe nişte lacuri şi nişte rîuri a Irlandei pâna la venirea creştinismului. Cel întăi sunet al clopotului liturgiei era a fi semnalul mântuirei ei.) Taci, o, Moilă! Alinaţi-vă, ape muginde! şi voi, adieri uşoare nu vă deşteptaţi când, slobozind plângeroase murmure, singuratica fiică a lui Lir îşi spune durerile către steaua nopţii. Lebăda, după dulcele cântare de moarte, îşi va strânge ea în sfârşit aripile ca să adoarmă în întunecimi? Când oare va suna dulcele cerului clopot ca să chieme sufletul meu din lumea astă viforoasă? Ursita m-a osândit de multe veacuri a tânji cu întristare pe valurile tale de iarnă, o, Moilă! şi însă Erin doarme încă, adâncit în aceleş întunece; curata lumină întârzie încă a să arăta! Când oare astă stea a zilei răsărind treptat va încălzi insula noastră cu pace şi dragoste? Când oare dulcele cerului clopot va chiema sufletul meu în câmpiile eteree?

Melodia XXIV

Umble împrejur cupa; las pe cei ce să socot învăţaţi şi pe nerozii rezonanţi să se pricească pentru credinţă. Minutul acesta e o floare pre fragedă şi prea frumoasă ca să să vestezească şi să se păteze de pulberea scoalelor. Paharul tău poate fi roşu şi al meu vânăt; dar când sunt pline de aceeaş strălucitoare băutură, nebunul ce s-ar sfădi pentru deosebirea văpselilor lor nu merită bucuria ce ele răspândesc în suflet! întreba-voi pe viteazul soldat ce să luptă lângă mine pentru pricina neamului omenesc, de se potrivesc credinţile noastre? Lepăda-voi pe prietenul pe care l-am cercat şi l-am preţuit, dacă nu îngenuche tot la un altar cu mine? Fugi-voi departe de juna eretică care îmi robeşte sufletul ca să caut airea un sărut mai ortodox? Nu! Peară şi inimile şi legile care cheamă la un asemene tribunal curăţenia, vitezia şi amorul!

Melodia XXV - Suvenirele

Aducâ-şi aminte Erin de zilele vechi, acele zile când fiii săi necredincioşi nu o trădaseră încă; când Malahi purta colanul de aur ce l-a smult de la trufaşul izbânditor a pămâiitului naşterei sale; când rigii săi desfăşura steagul verde şi conducea la primejdii pe cavalerii Crengei-Roş înainte de a împodobi corona unui strein strălucitorul smaragd a hunei occidentale . Păstorul ce se rătăceşte pe ţărmurile de Lough-Neagt când soseşte răcoarea serii vede strălucind la picioarele sale subt valuri turnurile rătunde a zilelor trecute. Acestfel memoria, în înalte vise, apucă o luce a zilelor ce nu mai sunt şi caută suspinând în undele timpului ştersele slave pe care ele le copăr!

Melodia XXVI

Când acel ce te slăveşte nu va lăsa după el decât numele greşalei şi a durerilor sale, oh! spune, plânge-vei dacă vor înnegri numele unei vieţi ce s-a hărăzit pentru tine? Aşa, plânge! şi oricare va fi hotărârea vrăjmaşilor tăi, lacrimile tale o vor şterge; căci cerul e martur că, vinovat către dânşii, ţie am fost credincios foarte! Tu erai idolul viselor întâiului meu amor; orice gând a mintei mele era al tău; în smerita şi din urmă a mea rugă cătră cel vecinic, numele tău va fi amestecat cu al meu. Oh! binecuvântaţi fie amorezii şi prietenii ce vor trăi ca să vadă zilele slavei tale; dar, după această bucurie, cea mai scumpă binecuvântare ce poate dărui cerul este fala de a muri pentru tine!

Melodia XXVII

Ah! crede-mă, dacă toate aceste june frumuseţi hrăpitoare pe care le privesc cu atâta tinereţă astăzi s-ar schimba de mâni şi ar peri în braţele mele ca fugătoarele daruri a zânelor, tu ai fi încă slăvită precum eşti acum. La orice ceas s-ar veştezi frumuseţile tale, lângă scumpa ruină fiecare dorinţă a inimei mele s-ar încleşta mai înfocată şi mai tânară. Nu, când juneţa şi frumuseţa te împodobesc de strălucirea lor, când obrazii tăi n-au fost încă pătaţi de plânsuri, poţi tu a cunoaşte arderea şi credinţa unui suflet la care timpul te va face şi mai scumpă? Oh! inima care adevărat a iubit nu uită niciodată; dar iubeşte încă, credincioasă pană la sfârşit. Precum floarea soarelui înturnează spre Dumnezeul său, când apune, căutătura cu care a salutat răsăritul lui!

Melodia XXVIII - Trifoiul Erinului şi Olivul Spaniei

Înaltă fu chiemarea libertăţii şi slăvit minutul deşteptărei când, plini de viaţă şi de răzbunare, spaniolii au scuturat lanţul vingătorului. Oh, libertate! Duhul tău nu se odihnească până nu va trece ca adierea purtătoare de sănătate piste valurile occidentului; împrumută lumina ochilor tăi mâhnitului nostru pământ. Când adăogi la ghirlanda ta olivul Spaniei, oh! nu uita trifoiul Erinului. Dacă slava strămoşilor noştri lăsata de moştenire împreună cu drepturile lor dă ţării frumuseţa sa, patriei deliciile sale; dacă trădarea e o rană şi prepusul o ocară, atunci, o, fii a Iberici, pricina noastră e tot aceea. Aştepte un mormânt fără lacrimi şi fără cinste pe acel ce ar dori o moarte mai nobilă şi mai sfântă decât acea a ostaşului care îşi dă cel de pe urmă suspin în suflarea biruinţei pentru trifoiul Erinului şi olivul Spaniei! Voi, Blakes, voi, O'Donnels, a cărora părinţi au părăsit verzile costişi a juneţei lor, ca să caute pintre streini ace repaos după care suspina în zadar în patria lor, rugaţi ca flacăra magică pe care aţi aprins-o să se poată încă simţi la Erin, tot asfel de lină şi strălucitoare, şi iertaţi până şi pe Albion, când în sfârşit căindu-să, scoate, roşindu-se, paloşul său pentru pricina ce atât de îndelung despreţuită a olivului Spaniei şi a trifoiului de Erin! Dumnezeu protecteze pricina noastră! Oh, ea nu poate lipsi de a ferici, încât inima patriotului va bate pentru dânsa şi va apăra drepturile sale. Durerea va sfinţi pe martirii ce cad! Slava va însemna viitorime! locul unde ei odihnesc, în vreme ce, departe de tirani, de mişei şi de robi, junele duh al libertăţei le va umbri mormântul cu olivul Spaniei şi cu trifoiul Erinului!

Melodia XXIX - Arpa de tara

Arpa care odinioară dezvălea sufletul muzicei la ehole din salele de Tara, astăzi atârnată pe aceşti pustii păreţi, păzeşte o posomorâtă tăcere, ca şi când sufletul său ar fi fugit. Astfel dormitează fala zilelor vechi, astfel tresărirea slavei trecu şi inimile ce saltă pentru laudă nu mai bat pentru ea astăzi. Arpa de Tara nu mai modulează dulcele ei acoarde pentru şefii ostaşi şi strălucitele lor dame. Coarda ce se rumpe în tăcerea nopţii spune singură istoria ruinei sale. Astfel libertatea nu să mai deşteaptă decât foarte rar. Singurul semn de viaţă care-i dă, când o nobilă inimă să rumpe, este ca să arate că încă viază!

Melodia XXX - Duhul şi Bogăţia

Să bem pentru frumoasa care lungă vreme deşteaptă suspinele poetului, pentru juna fată care dete cântecilor aceea ce aurul nu putu cumpăra niciodată! Oh! inima femeiei este păstrată numai pentru menestrel. Atinsă de alte mâni, acest dulce instrument nu este nici în jumătate atât de melodios. Să bem deci pentru aceea care lungă vreme deşteaptă suspinele poetului, pentru juna fată care dete cântecelor aceea, ce aurul nu putu cumpăra niciodată! Odinioară, la poarta de sticlă a frumuseţei, s-au întâlnit bogăţia şi duhul: „Cine va întra“, au întrebat însă el. Ea au răspuns: "Cel mai isteţ" ... Cu ajutorul chiei sale de aur, bogăţia socoti să treacă; dar în zadar să sâli, în vreme ce duhul aduse un diamant care-i deschisă o strălucitoare cărare! Să bem deci pentru acea care, lungă vreme deşteptă suspinele poetului, pentru juna fată care dete cântecilor aceea ce aurul nu putu cumpăra niciodată! Amorul care caută lăcuinţa sa lângă măriri, lângă bogăţii, este ca posomorâtul gnom care lăcuieşte în întunecoase mine de aur! Dar amorul poetului pluteşte în o regiune mai strălucitoare. Cerurile sunt patria sa, deşi femeia îi ţine pre pământ. Să bem deci pentru acea care lungă vreme deşteaptă suspinele poetului, pentru fecioara care dete cântecelor aceea ce aurul nu putu cumpăra niciodată!

Melodia XXXI - Erin! Oh! Erin!

Asemenea lampei strălucitoare, care pe sfântul altar din Kildar a ars în curgerea mai multor veacuri de întunece şi de vifore, inima pe care durerile au apăsat-o zadarnic trăieşte încă după ele, jună şi arzândă. Erin, oh! Erin! Pintre lacrimile unei lungi nopţi de robie, astfel de strălucitor mi s-arată duhul tău. Naţiile au căzut, iar tu trăieşti încă; soarele tău răsare când ceilalţi apun şi deşi norul robiei a întunecat aurora ta, amiaza libertăţii va luci încă împregiurul tău. Erin, oh! Erin! Deşi îndelung în umbră, steaua ta va străluci când stelele cele mai falnice să vor întuneca! Ploaia nu degeră, vântul nu deşteaptă crinul ce doarme în vremea înghieţatelor ceasuri a iernii, pană ce mâna primăverii desleagă recele lui lanţ şi ziua şi libertatea bine-cuvântă pe juna floare! Erin, oh! Erin! Iarna ta a trecut şi nădejdea care a trăit mai mult decât ea, e gata a înflori.

Melodia XXXII - Balada

Ea purta rare şi preţioase odoare. Toiagul ce îl avea în mâni era împodobit cu o strălucitoare verigă de aur, dar frumuseţa ei întrecea schinteitoarele ei odoare şi toiagul său alb ca zăpada. „Tinerico! Nu te temi că vei rătăci astfel singură şi frumoasă în calea astă pustie? Fiii lui Erin sunt ei atât de buni sau de înghieţaţi încât să nu-i poată ademeni nici aurul nici femeia?“ „Domnule cavaler! Nu simt nici o grijă, fiii lui Erin nu mă vor ofensa; căci, deşi le sunt dragi cele frumoase şi sculele aurite, domnule cavaler! dar le sunt dragi mai mult cinstea şi virtute!“ Ea şi-a urmat calea şi fecioreasca ei zâmbire a protectat-o şi a luminat-o prin toată Insula Verde. Fie pentru d-a pururea binecuvântată acea ce să încrezu cu totul în cinstea şi fala Erinului!

Melodia XXXIII - Înainte de război

În numele nădejdei ce face a tresari inimile noastre înainte mergătoare luptei de mâni; pe soarele acesta a cărui lumină ne va aduce lanţe sau slobozenia, moarte sau viiaţa, oh! să ne aducem aminte că traiul nu poate avea nici o mulţămire pentru acel ce nu trăieşte slobod! Precum steaua zilei se ascunde subt valuri, astfel un erou se coboară în secriu în mijlocul rouăi a lacrimilor naţiilor. Ferice e acel a cărui bătrâneţă este îndulcită de zâmbetele copiilor săi, care îl ajută a se coborâ pe răpedele coborâş al anilor; dar, încât mai slăvit mor acei ce închid ochii pe sânul biruinţei! încujbat pe cărbunii murinzi a focului său de strajă, vrăjmaşul îngălbineşte, în vreme ce inima sa îi aduce aminte de câmpul războiului unde noi am întunecat lumina slavei sale! în veci să nu mai înnoade lanţul de care ne am mântuit atunci! Ascultaţi! Cornul războaielor ne cheamă! Oh! Până a nu însera, să facem a circula în triumf astă ostăşească cupă! Mai multe inimi a cărora bătăi să îndesesc acum, în astă seară, reci şi înghieţate vor dormita pentru de a pururea, şi nu se vor mai deştepta nici de strigarea biruinţei: însă cât de slăvit somn va fi acel a eroului pe care va plânge universul cu mirare!

Melodia XXXIV - După război

Noaptea s-a coborât şi a învălit pe vingători; fulgerul a lăsat a se vedea costişa depărtată unde acei ce au perdut această straşnică zi s-au adunat obosiţi şi în mic număr, dar neânfricoşaţi încă! Nădejdea ostaşului, înfocare patriotului, pentru d-a pururea întunecată, pentru d-a pururea stinsă! Ah! cine va spune ce au cercat eroii când tot este perdut, afară de viaţă şi cinste!

Tristul şi cel de apoi ceas a visului libertăţii şi a luptei viteziei s-a trecut încet, în vreme ce tăcând ei au prevegheat până ce străluci întâia rază a dimineţii şi-i împrumută cu lumina sa ca să moară! Este o lume unde sufletele sunt slobode, unde tiranii nu corump darurile naturei: dacă moartea e o intrare a cei strălucitoare lumi, oh! cine ar voi să trăiască rob în aceasta?

Melodia XXXV - Elena sau Dama de Rosna

Vă aduceţi aminte de Elena, fala satului nostru. Dulce şi modestă, ea binecuvântă soartea sa, de când William Streinul a luat-o de soţie şi amoriul împodobeşte cu lumina sa smeritul lor lăcaş. Ei au călătorit împreună în viaţă, bătuţi de vânturi. în sfârşit, William zisă cu întristare: „Aidem să căutăm noroc în alte câmpii“. Elena suspină şi părăsi smeritul ei bordei.

Ei nemerniciră osteniţi pe căi pustii; inima junei soţii era strânsă, când pe la sfârşitul unei zile de vifor, văzură de departe trufaşele turnuri a unui castel rădicându-să pintre copaci, „în astă seară, zisă junele soţ, vom cere acolo un adăpost. Vântul e rece şi ceasul târziu.“ El sună din corn cu un aer măreţ şi portarul să închină când ei trecură preste pragul porţii.

„Bine ai venit, nobilă damă, strigă junele soţ; castelul acesta e al tău, precum şi acest codru întunecos.“ Ea îl socoti smintit; şi însă el spunea adevărul. Elena e damă de Rosna-Hal! Lordul de Rosna iubeşte cu tinereţă pe acea a cărui amor şi credinţă îl câştigă William Streinul; şi lumina fericirei, subt aceste aurite locuri, străluceşte tot astfel de curată ca şi subt smeritul coperemânt de papură!

Melodia XXXVI - Ţăranul irlandez către amoreza sa

Pintre dureri, pintre primejdii, zâmbire ta a veselit calea mea şi a acoperit cu florile nădejdei spinii ce mă împregiura. Cu cât era mai posomorâtă soartea noastră cu atâta curatul nostru amor strălucea de o mai vie lumină. Curând ruşinea să prefăcu în slavă: frica dete loc celui mai înfocat zel. De unde eram rob m-am făcut iarăşi slobod în braţele tale, şi sufletul meu binecuvântă durerile ce mă costasă dragostea ta. Răvala ta era cinstită când pe tine te adapă cu ocări şi dispreţuire; tu purtai o cunună de spini în vremi ce aurul împodobea fruntea ei. Ea mă chiema în templile sale când tu plângeai ascunsă în peşteri. Prietenii săi era toţi tirani; iar ai tăi, vai! era robi; şi însă eu aş iubi mai bine a dormi la picioarele tale în mormântul meu decât a priimi o însoţire ce o urăsc sau a te lipsi măcar de un singur din gândurile meii. Te clevetesc cu mişălătate acei ce zic că dorinţele tale sunt fragede. Dacă tu ai fi fost necredincioasă, obrazii tăi n-ar fi atât de galbeni! Mai zic că ai purtat atât de mult aceli lanţuri de defăimare încât ele au lăsat pe inima ta slugărească şi adânca lor în tipărire. Oh! nu-i crede! Nici un lanţ n-a putut supune acest suflet înflăcărat. Unde străluceşte duhul tău, acolo străluceşte şi libertatea, unde este duhul Domnului acolo este şi slobozenie.

Melodia XXXVII - Asupra muzicei

Când nemernicim nenorociţi prin viaţă, plângând tot aceea ce ne făcea a iubi traiul, dacă vro arie care ne era dragă în zilele copilăriei noastre vine la auzul nostru, oh! cu ce îmbătare adunăm acoardele ce trezesc gânduri de multă vreme adormite, şi recheamă zâmbire în ochii stinşi de lacrimi! Suflarea binefăcătoare a cântărilor, auzite odinioară în ceasuri mai fericite, e asemene zefirului ce lunecă suspinând pe flori orientale pline de miroase. Adierea suspină încă, deşi florile sunt veştede şi fără viaţă; astfel, când trece visul plăcerei dulcele său suvenir învie în suflarea muzicei. O, dumnezeiască muzică! Graiul neputincios şi slab să retrage dinaintea magiei tale! Pentru ce simtimentul ar mai vorbi vrodată când tu poţi singură răsufla tot sufletul său? Adimenitoarele vorbe a prieteniei ne înşală; făgăzile amorului sunt şi mai amăgitoare; ah! numai dulcele accent a muzicei poate mângâia cu dulceaţă fără a trăda vreodată!

Melodia XXXVIII - Origina Arpei

Să zice că această arpa pe care o deştept acum pentru tine era odată o sirenă ce cânta subt mare, şi care adeseori seara trecea strălucitorile valuri ca să întâlnească pe verdele ţărm pe un june pe care-l iubea. însă ea iubea în zadar; el a lăsat-o să plângă, şi să scalde cu lacrimile sale toată noaptea lungile ei cosiţe, până ce ceriul, îndurându-să de un amor atât de tânăr şi de adevărat, prefăcu în astă dulce arpă pe vergura mărilor! Frumosul ei sân să rădică ca şi înainte, faţa sa era tot aşa zâmbitoare, trupul ei să îndoi graţios. Părul său, lăsând a cădea plânsul din tot strălucitorul creţ, acoperi braţul ei de zăpadă şi să prefăcu in coarde de aur.

Pentru aceasta, dulcea arpă amestecă atât de îndelung graiul amorului cu tristul accent a durerei până ce, despărţindu-le, tu ai învăţat cântările ei a fi numai amor lângă tine, şi durere când mă laşi!

Melodia XXXIX

Nu fugi încă, iată ceasul când plăcerea, asemenea florei miezei-nopţi care, nevoind a străluci la lumina zilei începe a se deschide pentru fiii nopţii şi fecioarele ce iubesc reveroasa luce a lunei! Frumuseţa şi luna n-au fost făcute decât spre a împodobi aste ceasuri de umbră şi de mister: atunci dulcile lor atracţii fac a să înfla undele şi împlu cupele de nectar! Oh! rămâi! Oh! rămâi! Viaţa împleteşte atât de rar o ghirlandă precum acea din astă-seară; oh! ar fi păcat a sfarmă atât de curând laţele sale. Nu fugi încă; fântâna ce izvora în vremile vechi subt umbrirea lui Ammon deşi cura răcoroasă şi înghieţată în vremea zilei, începea a străluci asemenea sufletelor vesele la apropiare nopţii. Ca şi dânsa inima şi căutăturile femeii, pre atât de reci la amiazi ca şi pâriile iernei, trebui să s-aprindă când înturnarea nopţii aduce iarăş ceasul focului sfânt Oh! rămâi, oh! rămâi! Dimineaţa va mai găsi ea vreodată ochi asemenea de străluciţi precum acei ce schânteie aici?

Melodia XL - Cânt naţional

Plângeţi, plângeţi, ceasul slavei voastre a trecut; revele voastre de slavă au perit; fatalul lanţ din nou e ferecat şi nu mai sunteţi oameni! în zadar inima eroului a sângerat; glasul înţăleptului în zadar a răsunat. Oh! Libertate! Dacă flacăra ta s-a stins odată, niciodată nu sa mai aprinde! Plângeţi, poate în zilele viitoare vor învăţa a iubi numele vostru; mai multe fapte se vor deştepta încungiurate de razele slavei, care au dormit îndelungă vreme în defăimare! şi când vor trece prin jalnica insulă unde odihnesc în sfârşit stăpânul şi robul, amiraţi vor întreba cum au putut nişte astfel de înjosite mârii domoli inimi atât de viteze?

„Soartea aşa a voit, vor zice ei; o ursită vrăjmaşă a urzit neunirea voastră: în vreme ce tiranii să unea în ura lor, pe voi niciodată dragostea nu v-a unit! Dar inimile ce trebuia să se împreune s-a depărtat una de alta; omul a pângărit aceea ce Dumnezeu îi dasă, până ce s-a văzut blâstemând altarul unde alţii în genunchi chiema ajutorul cerurilor!“

Melodia XLI - Adio la Arpa mea

Scumpă arpă a patriei mele! Te am aflat în întunece; recele tăcerei lanţ atârna de multă vreme asupra ta; plin de trufie, te am apucat, o, iubită arpă a insulei unde m-am născut! Am sfărmat legăturile tale, te am dat iarăş la lumină, la libertate şi la cântări! Arzătoarele gemete a amorului, uşoarele accenturi a fericirei deşteptară cele mai tinere şi mai vioase ale mele acoarde; dar tu ai rezis atât de ades adâncul durerei suspin, încât îl scapi şi în mijlocul bucuriei tale. Scumpă arpă a patriei mele! Adio acoardelor tale, acest dulce cânt va fi cel de pe urmă pe care coardele tale îl vor tovarăşi. Mergi, dormi! Soarele slavei strălucească asupra somnului tău, până în ceasul când o mânâ mai vrednică te va deştepta din nuou. Dacă inima patriotului, a ostaşului, a amorezului a săltat ascultând cântecele noastre, slava este a ta; eu eram numai adierea ce te desmerda trecând; căci ca şi ea deşteptam acoardele tale, a cărora sălbatică şi necunoscută dulceaţă este numai a ta!

Melodia XLII

Arpă iubită! deştept încă o dată dulcile tale acoarde atât de îndelung adormite; la al nostru din urmă adio te-am scăldat în lacrimi şi plânsurile mele te priimesc astăzi. Nici o luce de bucurie n-a strălucit asupra ta; asemenea acestor arpe a cărora cereşti acoarde au povestit robia acea ca şi a ta de posomorâtă, tu ai rămas atârnată de lungile ramuri a sălciei. şi însă, de când coardele tale au răsunat pentru cea de pe urmă dată, un ceas de pace, de triumf a sunat; mai multe inimi generoase au săltat de nădejdi, care acum sunt îngropate în ruşine. Atunci încă, când pacea, plutind pre pământ şi pre mare, cânta imnul tău de veselie, deşi ea aducea lumei bucuria şi nădejdea, ea nu aducea pentru tine decât nuouă lacrimi! Deci cine poate cere accenturi de plăcere tângâioaselor tale coarde, o, arpa mea! Vai, cântul cel vesel şi mânecat a ciocârliei a răsunat tot astfel de rău la moartea lebedei! Cum, eu, care te iubesc, care te binecuvântez, aş chiema suflarea ta pentru accenturi de libertate, când însăşi ghirlandele cu care te împodobesc sunt trist mestecate de lanţe şi de flori! Dar să ne îmbărbătăm: dacă accentul bucuriei te mai poate însufleţi, reaflă pentru mine veselele tale acoarde; arată lumei amirate cât poate fi de dulce încă muzica ta cu toate ferele şi durerea ta: cu ce uşurinţă, în mijlocul întunecelor ce te împregiură poţi încă a te deştepta la fiorul plângerii; asemenea statuiei sfărmate a lui Memnon care, din sânul ruinelor, face a să auzi dulci şi armonioase accenturi!

Melodia XLIII - Ziua naşterii prinţipului

Deşi durerile noastre sunt adânci, astăzi le vom uita; zâmbirea va străluci pintre lacrimile noastre, ca o rază a soarelui ce străluceşte pintre ploaie; nu s-ar fi mai aflat inimi dacă stăpânitorii noştri ar voi mai făcute decât ale noastre pentru recunoştinţă şi fericire!

Dar când lanţul nostru mai puţin greu a contenit de a ne face a suferi, când nădejdea îl împodobeşte cu flori, atunci o nuouă legătură vine de asupreşte sufletul nostru! Oh! bucuria ce o gustăm, asemenea luminei polurilor, este un fulger în mijlocul întunecilor, prea strălucitor ca să poată ţinea îndelung. Dar de ar fi măcar cea mai de pe urmă şi slabă schânteie a focului sufletului nostru, să o aprindem iarăş ca să sărbăm pe prinţipul nostru. Ruşine înjositului curtezan ce cutează a ne numi sperjuri! Straşnici către vrăjmaşii noştri, prietenii noştri ne vor afla credincioşi; şi cel mai nobil tribut dat unui cap rigal este dragostea unei inimi care iubeşte şi libertatea, în vreme ce mişeii care pătează slava noastră, care ne răpesc drepturile noastre, vor fugi spăimântaţi, departe de focul războaielor, verdele steag va înainta cel mai întâi. Oh, aş răspunde de credinţa noastră, pe viaţa mea! Chiemaţi la lupte, în acelaş ceas, am izgoni amarele noastre suvenire, ca să arătăm ce poate braţul vechiului Erin, armat asupra vrăjmaşului în ziua consfinţită prinţipului. El iubeşte Insula Verde şi dragostea sa e săpată în inimi care au suferit prea mult ca să uite.

Aşa, nădejdea noastră va fi încoronată, dragostea noastră va avea răsplătirea sa; Erin va videa iarăş zile curate şi strălucite!

Diamantul să sfarmă subt îndesite izbiri, dar nimic nu poate întuneca razele sale; fieşcare rămăşiţă răspândeşte pân la sfârşit vioasa ei lumină; asemenea Erin, patria mea, deşi sfărmatâ de durere, este în tine o lumină care nu va trece: un curaj care străluceşte pintre suferinţi, şi zâmbeşte la necazurile tale în astă zi slăvită!

Melodia XLIV - Junele Rev de amor

Oh! au trecut zilele unde frumuseţa strălucitoare a înlăţat inima mea cu lanţele ei, când revul vieţii, din ziori până în noapte, era amorul, numai amorul! O nuouă nădejde poate înflori, zile nuouă vor veni poate, luminate de raze şi mai dulci şi mai line, dar nu e nimic în viaţă care să fie pe jumătate atât de dulce ca cel întâi vis de amor!
Bardul poate a să înalţă la o slavă mai curată când focul juneţei a trecut; poate scoate o zâmbire de la înţăleptul ce să armá cu asprimea împrotiva lui: dar niciodată la amiaza slavei sale nu va cerca o bucurie atât de dulce ca acea pe care o gustă când a cântat, pentru cea întâi dată, frumoasei sale, arzânda sa flacără, şi a vâzut-o roşindu-se întru auzul numelui iubit atât de ades rezis! Oh! chipul acest slăvit pe care un întâi amor l-a săpat în inimile noastre, nu să uită niciodată: ea pluteşte nencetat deasupra verdilor rediuri ce lăcuia juneţa; singure rămăşiţi a primăverii în deşartele regioane a suvenirului. Acesta este un parfum ce pere cum să împrăştie înaripatul vis a dimineţii vieţii!

Aceasta e o lumină ce nu mai poate străluci pe cursul încet şi monoton a zilelor!

Melodia XLV

Asemenea unei raze a soarelui ce face a schinteia de mii focuri surfaţa apelor, în vreme ce, reci şi întunecoase, valurile curg dedesubt, zâmbetul plăcerei poate colora chipul deşi inima înghieţată curge trist la ruinarea sa. Este o fatală aducere-aminte, o amară măhniciune care aruncă umbra sa cea înghieţată totodată preste bucuriile şi preste durerile noastre, pe care viaţa nu le poate nici înnegura, nici străluci, pentru care bucuria nu are balsam şi întristarea ghimpi. Oh! acest gând stă în mijlocul veseliei ca o creangă moartă şi fără frunze care revede strălucitoarele zile a verii; razele înviindului soare în zadar sa joacă împregiurul ei; ea poate zâmbi la lumină; dar ea nu va mai înverzi!

Melodia XLVI

Unde sunt săbiile vechilor zile? Unde sunt oamenii ce le purta? înarmaţi ca să apere drepturile lor, ei să rădica înalţi şi tiranii să târá înaintea lor! Curate atunci, curţile nu înlănţasă curagiul lor; ei nu căuta alte cinsti decât ale virtuţei. Oh! căci nu avem săbiile vechilor zile! etc. Unde sunt împăraţii ce înflorea atunci? Unde e pompa ce îi încorona, când inimi şi braţe de oameni slobozi era singura lor strajă? încredinţat la suflete credincioase, tronul să împregiura cu un cerc de dragoste pe care trădarea nu cuteza a-l călca. Oh! căci nu avem împăraţii ce înflorea atunci! etc.

Melodia XLVII

Cât iubesc ceasul când se stinge lumina zilei, când razele soarelui parcă se topesc în marea tăcută! Atunci se înalţă dulcile reve a zilelor trecute, atunci suvenirul sloboade către tine suspinul său de seară! în vreme ce privesc brazdele de lumină ce se joacă pe linele valuri spre strălucitul occident, ard de a urma astă cărare plină de raze şi aurită, care îmi pare că trebui să fi ducând la vreo insulă norocită şi pacinică!

Melodia XLVIII - Balada fromoasa Kathleen

Lângă lacul acela a cărui posomorât ţărm n-a răspuns niciodată la dulcea ciocârliei cântare, unde stânca râpoasă să înalţă în văzduh, sfântul Kevin, june încă, s-a dus să caute somnul. „Aici, cel puţin, îşi zisă el cu linişte, nici o femeie nu va turbura odihna mea.“ Ah! bunul sfânt nu cunoştea acest sex viclean şi tot ce poate întreprinde! El fugea de ochii Kathleenei, ochii acei de un albastru ceresc! Ea îl iubisă cu tinereţe şi îndelung, dorind ca să fie el al ei cu totul, fără a gândi că face rău. în orice loc sfântul putea a fugi, curând auzea uşorul ei pas după el; de să îndrepta spre răsărit sau spre apus, ochii Kathleenei strălucea încă dinaintea lui. Culcat pe râpoasă stânca, în sfârşit doarme în pace, visând de ceriuri, şi încredinţat că acolo, cel puţin, zâmbirile unei femei nu-l vor urma. Dar nici cerul, nici pământul nu sunt scăpate de puterea acei ce iubeşte, în acelaş minut, când el dormitează în linişte, Kathleen plânge plecată pe dânsul. Fără frică, ea a urmat paşii săi până la locul acest sălbatec şi pustiit, şi când dimineaţa veni să lovească privirile sale, el întâlni şi dulcii ochi a Kathleenei. Ah! sfinţii aceştia au o inimă prea cumplită! Furios, sare din aşternutul său, şi cu o împingere pornită, o prăpăstuieşte din vârful stâncei plecate. Glendalug! posomorâtele tale valuri au fost mormântul frumoasei Kathleene; curând sfântul (vai, prea târziu!) a priceput amorul său şi a gemut asupra soartei sale. „De ar putea, zisă, sufletul ei să răpauseze în ceruri!“ Atunci o dulce muzică a ieşit din sânul lacului şi s-a văzut umbra sa zâmbindă lunecând pe unda fatală.

Melodia XLIX - Cânt sacru

O, Dumnezeule, viaţa şi lumina acestei lumi minunate! Strălucirea zilei, zâmbirea nopţii de la tine vin. Spre orice parte vom înturna privirea noastră, pretutindine slaba ta schânteie şi tot ce este frumos şi strălucit de la tine vine! Când ziua sloboade o rază de adio pintre norii serii, în mijlocul cărora iubeşte a să opri, când alte ceruri ne să arată pintre aceste portice aurite, aceste văpsele atât de dulci, atât de radioase, care înseamnă apusul soarelui, vin de la tine, Doamne! Când noaptea cu aripile negre şi semănate de stele întunecă cerul şi pământul, asemene frumoasei paseri a căreia posomorâte pene schânteie de ochi nenumăraţi ; această sfântă întunecime, aceste focuri dumnezeieşti, măreţe, nesfârşite, vin de la tine, Doamne! Când primăvara, pururea jună, sloboade parfumele sale, duhul tău încălzeşte îmbâlsămitele ei suspine ; şi toată floarea ce încununează vara e născută subt ochiul tău cel luminos. Spre orice parte vom înturna privirea noastră, pretutindeni slava ta scânteie; tot ce este frumos şi strălucit de la tine vine!

Melodia L - Cânt sacru

Tronul tău e căzut, o, Israile! tăcerea domneşte pe dropiile tale; lăcaşele tale sunt pustii, fiii tăi plâng în lanţuri. Unde este maica care te hrănea pe sterpele ţărmuri a Etamului? Focul cerului ce te povăţuia nu mai luminează singurateca ta potică.Doamne! Tu iubeai Ierusalimul; odată el era al lui cu totul; dragostea lui era cea mai frumoasă a ta moştenire, puterea ta, tronul slavei tale, până în minutul ce duhul răului a venit de a vestezit verdele tău oliv şi când altarele Salemului s-au aprins pentru alţi Dumnezei.

Atunci s-a întunecat steaua Solimei; atunci au perit zilele sale de slavă, ca iarba câmpului pe care vântul deslănţat o smulge şi o împrăştie. Dumbrăvile prin care îmbla odată cei puternici ai pâmântului sunt mute şi pustiite. S-au afundat acele vinovate turnuri unde Baal împărăţea ca Dumnezeu! Mergiţi, o, izbânditorilor, zisă Domnul! Muiaţi săbiile voastre în sângele lor, şi surpaţi zidurile sale pe care Domnul nu le mai apără! Fiicile Sionului părăsite calce în picioare oasele părinţilor lor, şi valea uciderei din Enom să nu poată încăpea pe toţi morţii!

Melodia LI - Purcederea

Măcar că văd cu durere fugind dinaintea ochilor mei iubitul ţărm a Erinului, însă lângă tine voi afla pretutindeni Insula Verde.

În exil, sânul tău va fi patria mea, şi ochii tăi lumina ce va străluci locurile unde vom nemernici. Voi fugi cu prietenul meu în vrun pustiu posomorât, pe ţărmul rece încungiurat de stânci ameninţătoare, unde ochiul streinului nu ne va ajunge. Viforul în furia sa e mai milostiv decât vrăjmaşul mânios pe care îl lăsăm în urma noastră. Voi privi auritul tău păr care încoronează graţioasa ta frunte; cu capul răzemat pe dulcea ta arpă, o voi auzi slobozind sălbatecele ei acoarde, fără a mă mai teme că saxonul cu inima înghieţată va rumpe o coardă de la arpa ta sau o cosiţă din părul tău.

Melodia LII

De câte ori Benschee a ţipat! De câte ori moartea a desfăcut legăturile strălucitoare pe care slava le a alcătuit! De câte ori ea a deslegat dulcile lanţe a amorului!

Pace nobilelor inimi ce răpausază! Pace ochilor credincioşi ce plâng! Suspine îndelung frumoasele şi vitezii pe mormintele eroilor!

Soartea ne făcu a ne naşte în posomorâte şi nenorocite zile; luceferii per unii după alţii. Tot numele strălucitor ce-nrăvărsa lumina sa asupra ţării noastre a fugit. Amare şi triste sunt plânsurile acelui ce geme pe nădejdi stinse, pe bucurii perdute pentru de-a pururea, dar lacrimile ce curg pe groapa eroilor sunt strălucitoare de slavă şi de nemurire! Toate farele noastre sunt stinse. Tu ai căzut, erou a o sută de războaie! şi tu, iarăş tu, a cărui accente înfocate da lumei adevărul, pacea şi libertatea! Nu mai sunt! Dar în câtă vreme va străluci vitezia, în câtă vreme dulcea îndurare va răspinge războiul, Erin va spune cu fală cum au trăit ei şi cum au murit!

Melodia LIII - Cânt scos din „profetul învălit“ a lui KHorassan

(traducţie slobodă)

Este un duh a cărui suspine îmbalsamite ard în aer şi pătrund până în adâncurile pământului; când un dulce colorit străluceşte asupra feţelor, când un tânâr simtiment face a palpitá inimile, duhul este aproape: când buzele se întâlnesc, duhul este acolo! Suflul său este curat ca parfumul acestor flori, şi ochii săi umezi... oh! ei samănă crinilor albaştri, când adierea zefirului clatină unda azurie împregiurul mlădiţelor lor!

Mă închin ţie! Mă închin, o, puternice Dumnezeu, duh de amor şi de fericire! ceasul ce îţi este consfinţit înaintează: niciodată luna n-a răspândit o luce mai dulce şi mai misterioasă, grăbeşte a veni! în numele fecioarei şi a ostaşului ce se însoţesc roşindu-se, precum valurile şi soarele de seară să amestecă în orizon! Pe plânsurile care patima face a răspândi, asemene picăturilor de ploaie ce cad din cerul înflăcărat! Pe cea întâi săltare de amor ce face a se bate inima junelui amorez! Pe fericirea de a se revidea! Pe durerea de a se dispărţi! Pe toate bucuriile ce tu ai dat muritorilor şi care, dacă ar trebui a ţinea pururea, ar face un rai din pământul acesta!

Te chiemăm, putere înaltă! Duh de dragoste şi de fericire! Ceasul ce-ţi este consfinţit să apropie, şi niciodată o mai dulce luce n-a luminat un cer mai senin. Grăbeşte a veni!

Melodia LIV

Când văd ochii aceşti zâmbitori, plini de nădejde, de bucurie şi de lumină, ca şi când nici un nor n-ar putea întuneca un cer atât de strălucitor şi curat, suspin gândind cu ce iuţală durere poate înnegura toate aste raze şi a face mai a uita acestei inimi atât de vesele, atât de fericite acum c-a cunoscut vrodată bucuria.

Timpul s-apropie cu toate dezâncântările, nădejdile amăgite, prietenii ingraţi şi amorul care lasă pretutindeni pe unde trece o inimă înghiaţată sau aprinsă!

Juneţa curată ca zăpada pe care ploaie furtunelor n-a pâtat-o încă, o dată ce a vărsat plânsurile patimelor, nu poate lua mai mult primavareasca sa strălucire!

Melodia LV

Adeseori, în vremea liniştei nopţii, până nu apucă somnul a înlănţa simţurile mele, memoria aduce împregiurul meu lumina zilelor trecute; zâmbirile, plânsurile copilandrii, vorbele de amor atât de scumpe atunci; ochii ce strălucea, acum veştezi sau închişi, inimile vesele ce nu mai saltă!

Astfel, în vremea nopţei liniştite, până nu apucă somnul a înlănţa simţurile mele, tristul suvenir readuci lumina zilelor trecute.

Când îmi aduc aminte de toţi prietenii pe care i-am văzut căzând împregiurul meu, ca frunzele în negura toamnei, mi să pare că îmblu singur prin sala deşartă a bancheturilor. Făcliile sunt stinse, ghirlandele vestezite, toţi oaspeţii s-au dus, toţi, afară numai de mine! Astfel, în vremea nopţei liniştite, până nu apucă somnul a se îngreuia asupra mea, tristul suvenir readuci slaba lucire a zilelor ce nu mai sunt!

Melodia LVI - Cânt sacru

Nu veni, Doamne! în vestmintele luminoase ce aveai pe munte în ziua mâniei tale; vino, învâlit de umbrele acele adânci şi măreţe pe care tânăra îndurare tinde pe faţa ta ce de foc! Doamne! tu îţi aduci aminte de noaptea în care norodul tău făcea faţă vrăjmaşului pe ţărmurile Mării Roşi; stâlpul tău cel luminos vestea Egiptului moartea şi pustiirea, în vreme ce Israil se bucura, noaptea, întru lucire focului razelor tale! Astfel, când straşnicii nori ai mâniei tale îngrozesc lumea, ascunde-ne, în îndurarea ta, amerinţătoarea ta faţă. în vreme ce, împilaţi de spaimă, vinovaţii te privesc, întoarce spre noi dulcea lumină a dragostei tale!

Melodia LVII

Soarele dimineţii strălucea de o vie lumină, văzui o barcă uşoară legănându-să cu molătate pe ape. Mă înturnăi când soarele îngălbenind să depărta de ţărm, barca era tot acolo, dar valurile fugiseră. Ah! astfel este soartea strălucitoarelor nădejdi a dimineţii vieţii. Trecătoarele valuri a bucuriei ne sprijinesc un minut şi apoi ne părăsesc. Tot valul ce ne purta pe strălucita sa creasta, când vine seara, ne lasă singuri pe ţărmul pustiu. Nu-mi mai vorbiţi niciodată de lumina dulce şi senină care împodobeşte apusul zilelor noastre, de liniştea nopţii. Oh! Daţi-mi, daţi-mi via răcoare a dimineţii; norii săi şi plânsurile sale plătesc mai mult decât frumoasa lumină a serii. Oh! cine n-ar dori înturnarea ceasului când patima deşteaptă o nuouă viaţă în toată fiinţa noastră, când sufletul, asemene lemnului ce să face preţios arzând, îi slobozi toate parfumele sale în delicioasele focuri a amorului!

Melodia LVIII - Cântu sacru a Mariamei

„Iară Mariam prorociţa, sora lui Moisi, au luat timbana în mâna sa, şi au ieşit toate muierile după ea, cu timbane şi cu hore“ (Biblia, Ieşirea, XV, 20).

Răsune timbana sonoră pe posomorâta mare a Egiptului! Iehova biruieşte, norodul său este slobod! Cântaţi, căci trufia tiranului s-a sfârâmat; carele şi călăreţii, atât de frumoşi şi de vitezi, în zadar să fălea! Domnul a grăit şi carele şi călăreţii s-au afundat în spumoasele ape! Răsune timbana sonoră pe posomorâta mare a Egiptului! Iehova triumfează, norodul său este slobod!

Slavă împăratului oştilor, slavă Domnului! Graiul său este săgeata noastră, şi suflarea sa sabia noastră! Cine se va mai înturna la Egipt ca să spuie soartea acelor pe care el i-a trimis în făloasa lui trufie? Domnul şi-a plecat ochii din vârful stâlpului scânteilor şi ale lui mii de vitezi au perit în ape! Răsune timpana sonoră pe posomorâta mare a Egiptului! Iehova triumfează, norodul său este slobod!

Melodia LIX

Toată lumea aceasta nu este decât o umbră fugătoare unde iluziile să urmează cu răpezie; zâmbetele bucuriei, lacrimile durerei sunt minciunoase păreri care strălucesc în ochii omului ca să-l înşale, ca să-l îndure. Numai cerul este adevărat! Lucirea aripilor slavei este minciunoasă şi trecătoare, ca şi văpselile cele întunecate de seară, florile amorului, a nădejdei, a frumuseţii se deschid pentru mormânt. Numai cerul este strălucitor! Săraci călători a unei zile viforoase, izgoniţi din val în val, fulgerul imaginaţiei, raza mai liniştită a mintei numai cât ne arată primejdiile calei.

Numai cerul este liniştit!

Melodia LX

Nu plângeţi asupra acelor pe care vălul mormântului i-a ascuns din ochii noştri în fericita dimineaţă a vieţii, pân a nu vestezi păcatul răcoare şi juneţea sufletului, pân a nu pângări pământul aceea ce era născut pentru ceruri. Moartea secă această undă frumoasă pân a nu o pătá durerea; ea îngheaţă în toată strălucire cursului său. Ea va dormita până ce un soare nemuritor va veni a topi recele ei lanţe, şi o va da Edemului pe care ea înrourează şi unde ş-a luat izvorul ei dintăi! Nu plângeţi etc.

Nu plângeţi asupra tinerei soţii a Vallei, cea mai drăgălaşă şi mai zburdatecâ dintre frumoasele noastre, care e acum perdută de-a pururea pentru noi. Pân a nu apuca a se-ntuneca primăvăreasca strălucire a vieţii, când florile răcoroase ieşite din ghirlanda amorului împodobea încă fruntea sa, duhul iubit fugi din lumea astă neguroasă, din care ea nu cunoştea decât zilele soarelui; şi imnele pe care cu un glas atât de dulce le murmura murind, buze pre atât de curate ca şi ale sale, le rezisese în ceruri!

Nu plângeţi asupra ei... în primăvara vieţii ea a zburat spre pământul acel unde sufletul îşi desfăşură în sfârşit aripile sale; şi acum, asemenea stelei ce se zăreşte pintre rece rouă a serii, strălucitoare, priveşte de sus plânsurile care noi, vărsăm.