Sus în deal la mănăstire,
Plânge sora-ntr-o grădină,
Plânge noaptea şi suspină
Dup-a lumii fericire:

De când eu eram copilă
Sunt de toţi ai mei uitată
Şi de rude fără milă
În pustiuri lepădată!

Fără vină, din născare
Mă văzui eu pedepsită,
Şi de-a lumii dezmierdare
Mă simţii în veci lipsită!

În amar trăind de mică,
Ochii-mi plâng, sufletu-mi geme,
Şi, ca pomul ce jos pică,
Viaţa-mi cade fără vreme!

Ah! sfârşească-se îndată
Astă viaţă de durere!
Vie moartea aşteptată
Ca o dulce mângâiere!

Ce spui, dragă surioară?
(Zise hoţul din pădure)
Cu-ai tăi ochi ca două mure,
Tu, frumoasă lăcrimioară,

Tu să mori, dulce minune!
Şi de Domnul nu-ţi e frică?
Dragă soră tinerică,
Fă trei cruci ş-o rugăciune.

De vrei ochii să-ţi lucească
Într-un rai de veselie,
Şi ca floarea din câmpie
În piept inima să-ţi crească,

Hai cu mine-n codrul verde
S-auzi Doina cea de jale,
Când plăieşii trec în vale
Pe cărarea ce se pierde.

Să vezi şoimul de pe stâncă
Cum se-nalţă, se izbeşte
Peste corbul ce zăreşte
În prăpastia adâncă.

Iar ciocoiul cum se pleacă
De mă vede la potică!
Cum, smerit, în genunchi pică
Şi de fală se dezbracă!

Am doi zmei de bună cale,
Doi!... nici vântul nu-i întrece!
Am tovarăşi doisprezece,
Şi la brâu patru pistoale.

Am la piept o cruciuliţă
Cu lemn sfânt, cu moaşte sfinte,
Şi-n piept inimă fierbinte,
Ca fierbintea ta guriţă.

Am o piatră nestemată
Care noaptea viu luceşte,
Precum ochiu-ţi ce pândeşte
Fericirea depărtată.

Lasă tot, neagră chilie,
Comănac, mătănii, rasă,
Şi de vrei a fi voioasă
Ca o zi de voinicie,

Vin în lumea fericită
Cu voinicul ce te cheamă,
Căci cu dânsul nu e teamă
De-a mai fi călugărită!

De-a mers sora, nu e ştire;
Iar de-atunce prin grădină
Nici nu plânge, nici suspină
Nime-n deal la mănăstire.

1842, Hangu