13 decembrie 2018, 14:40 Rubrica vizitatorilor-autori 12555

Se pot lăsa „proeuropenii” Dragnev şi Varta de falsuri şi xenofobie?..

Vom continua analiza manualelor editate pe bani româneşti în 2011, de astă dată „Istoria românilor. Epoca modernă. Partea I. Manual pentru clasa a VII-a", autori D. Dragnev şi I. Varta – ce-i doi eroi care în 2002 au născut unul din cele mai xenofobe manuale de istorie a românilor, plin de ură de cavernă faţă de toţi „duşmanii neamului românesc".

Cum le este specific tuturor „patrioţilor români", deja din introducere (p. 107), contrar Recomandărilor Consiliului Europei, autorii le comunică elevilor că „cultura şi civilizaţia... prezintă un bun comun al întregului neam românesc" (sintagmă de esenţă rasistă), ignorînd „alte neamuri" conlocuitoare. Probabil, în opinia lor aceştea nu au avut cultură şi civilizaţie. Şi în general, dacă pe paginile acestei scrieri naţionaliste se vorbeşte ceva despre reprezentanţii minorităţilor naţionale – doar cu conotaţie negativă. Chiar şi Eteria şi eteriştii sînt prezentaţi excepţional în culori negre (p. 154-155). Ba şi religia după ei urmărea scopuri românizatoare: una din sarcinile principale în acea perioadă era „apărarea ortodoxiei, care cimenta unitatea neamului românesc" (p. 134). Dacă se urmezi această „logică ghimpistă", atunci şi Hristos era român.

De pe paginile manualului se insuflă ură faţă de alte ţări şi popoare. Astfel la p. 140 citim: „Rusia căuta să-şi camufleze intenţiile agresive, declarîndu-se apărătoare a creştinilor aserviţi de musulmani". Formula folosită de autori este jignitoare pentru ruşi şi aduce a rusofobie. Chiar şi războaiele eliberatoare ruso-turce sînt prezentate ca o urgie pentru băştinaşi (p. 121, 140, 141, 143, 148, 149, 151, 159), iar efectele pozitive ale acestor războaie sînt interpretate exepţional ca un rezultat al activităţii proprii a „românilor".

Autorii promovează ideea (p. 143, 166, 167, 168, 169, 171) despre caracterul antiromânesc al „colonizării masive a provinciilor româneşti" „ocupate" „cu populaţie alogenă" (terminologie nazistă antieuropeană). „Ţarismul se sprijinea pe populaţia alogenă... care acaparase industria şi comerţul şi căreia îi erau străine interesele naţionale... O politică similară promova Austria în Banat, Transilvania şi Bucovina, unde au fost aşezaţi masiv colonişti, care erau sprijinul administraţiei habsburgice în aceste provincii româneşti" (p. 176). În afară de fobie faţă de ţările vecine şi minorităţile conlocuitoare o asemenea „informaţie" nu poate trezi nimic alteceva.

Din manual în manual aceşti „istorici" repetă minciuni gogonate. Astfel la p. 169 aflăm că în 1812 „în Basarabia locuiau aproximativ 340000 de oameni... Deşi ţăranii din nordul şi centrul Basarabiei aveau puţin pămînt, autorităţile ţariste au preferat să colonizeze ţinuturile sudice cu populaţie adusă de peste hotare şi din alte gubernii ale Rusiei – ruşi, ucraineni, bulgari, găgăuzi, greci, germani, polonezi etc... Între 1837 şi 1856 în Basarabia se stabileau anual peste 21000 de imigranţi. Aceeaşi politică de colonizare era promovată de guvernul ţarist şi în teritoriile din stînga Nistrului". În primul rînd, avem o îngrămădire de falsuri. În al doilea rînd, această „informaţie" poate trezi la elevi doar ură faţă de „alogenii venetici".

Ne permitem doar o scurtă analiză a „informaţiei" difuzate. Vom începe cu cifra de „340000 de oameni". În primul rînd, nu există nici un fel de date exacte referitor la numărul populaţiei. Ele sînt estimative. Este cunoscut numărul familiilor – 43160, cifră prezentată şi de autori la pag. 170. Numai Dragnev şi cu Varta ştiu cum se pot deduce 340 mii de oameni din 43160 de familii. În al doilea rînd, procentele locuitorilor Basarabiei şi „Transnistriei" după principiul etnic – 90, 51, 86, 74 „români" – sînt nişte aiureli totale („visuri savante á la Antonescu"), deoarece în acele timpuri nimeni nu ducea evidenţa respectivă.

Privitor la faptul că „ţăranii din nordul şi centrul Basarabiei aveau puţin pămînt", iar „autorităţile ţariste" n-au dorit să le ofere moldovenilor loturi în „ţinuturile sudice" este o minciună neruşinată. În primul rînd, din cauza numărului mic de populaţie pămînturi erau destule în „nordul şi centrul Basarabiei" şi nimeni din locuitorii acestor raioane pe atunci nu dorea să se strămute undeva. În al doilea rînd, „autorităţile ţariste" aşezau pe aceste pămînturi ortodoxi, indiferent de originea lor etnică. A afirma că ele „au preferat să colonizeze ţinuturile sudice cu populaţie" „neromânească" este o absurditate naţionalistă românească, care are drept scop învrăjbirea popoarelor conlocuitoare din Moldova. Atunci de unde avem o populaţie moldovenescă atît de numeroasă în fosta stepă a Bugeacului, dacă ţarismul i-a împiedicat pe moldoveni să se aşeze cu traiul în aceste teritorii?

Referitor la faptul că „între 1837 şi 1856 în Basarabia se stabileau anual peste 21000 de imigranţi" de asemenea este o aiureală totală. În primul rînd, politica guvernului rus de aşezare organizată a populaţiei de peste Dunăre (inclusiv a volohilor) în sudul Basarabiei a luat sfîrşit în anii 1829-1830 şi în perioada indicată de autori coloniştii de peste Dunăre au continuat să sosească în număr foarte mic şi doar din cont propriu. În al doilea rînd, dacă să-i credem pe „specialiştii" Dragnev şi Varta, numărul populaţiei bulgare şi găgăuze practic din 1856 şi pînă în prezent n-a crescut. Probabil, aceşti doi „savanţi" cînd scriu, cîndesc cu cel de-al cincilea punct de sprijin...

De asemenea este o minciună sfruntată afirmaţia despre „exodul populaţiei româneşti peste Prut" după 1812 (p. 149). Dacă luăm întreaga perioadă examinată numărul celor veniţi în Basarabia este de multe ori mai mare decît al celor plecaţi în vest.

O minciună neobrăzată, dar şi o dovadă a ignoranţei „autorilor" constituie şi afirmaţia precum că „Dobrogea era o provincie locuită preponderent de români". În mod special, pentru iluminarea academicianului Dragnev şi membrului guvernului Varta, vom prezenta nişte cifre. În 1878 în Dobrogea locuiau circa 110 mii de oameni, din care aproape 50% erau bulgari, peste 10 mii – rusnaci, peste 11 mii – ruşi, restul turci şi tătari. Volohii alcătuiau doar 2-3% din numărul total al populaţiei, adică în lexiconul ghimpo-dragnevist, „majoritatea"!..

Tot pentru aceşti „cărturari" vom aminti că la 2 aprilie 1878 primul ministru al României I. Brătianu a declarat că este inadmisibil de a înainta problema includerii Dobrogei în componenţa României, deoarece, atît în plan geografic, economic, cît şi etnic, şi istoric Dobrogea nu este românească. Plasată la sud de Dunăre ea constituie o continuare a Bulgariei, este locuită preponderent de bulgari, turci, tătari. Români nu sînt acolo.

De asemenea şi în acest „manual" este prezent fenomenul „furtului istoric" şi extrapolării prezentului în trecut (p. 108, 110, 124, 135 etc.). A numi pentru sec. al XVIII-lea Kolozsvárul Cluj, iar Valahia Ţară Românească, sau să scrii că în 1688 s-a „constutuit limba română literară" (p. 126) este identic cum i-ai zice lui C. Brîncoveanu preşedinte al României, iar lui Petri I secretear general al PCUS.

Un alt moment, întîlnit frecvent pe paginile „manualului" este ideea despre „anexările" şi „ocupaţiile" Transilvaniei, Banatului, Olteniei, Bucovinei, Basarabiei (p. 124, 125, 141, 148, 149, 151, 152, 168, 170, 171, 172). Aici se admite un „procedeu" antiistoric: reieşind nici măcar din hotarele României contemporane, ci din cele ale „României Mari" din perioada interbelică, se extrapolează dreptul internaţional actual asupra perioadei moderne timpurii referitor la rapturile teritoriale din secolele XVIII-XIX, declarîndule „ilegale". În primul rînd, un asemenea actor internaţional cum ar fi România, în acele timpuri nu exista. Cu regret, nici măcar Moldova sau Valahia nu erau asemenea actori. Pentru acea perioadă erau absolut legale aceste rapturi şi unicul stăpîn (din punct de vedere al moralei, mentalităţii şi dreptului internaţional din acele timpuri) al acestor teritorii era sultanul turc, care le-a şi transmis austriecilor şi ruşilor. Dacă să urmăm „logicii" lui Dragnev şi Varta, atunci Dobrogea, Transilvania, Banatul, ba chiar şi Bucovina (nemaivorbind de Basarabia) de asemenea au fost transmise (1878, 1918, 1944) României nelegitim, deoarece acest lucru s-a întîmplat în baza aceloraşi principii juridice şi politice.

Și, ce este foarte principial – după Dragnev și Varta pe acest pămînt locuiesc doar români, iar că pe lume mai sînt și moldoveni, „savanții" noștri nici n-au auzit vreo dată!..

În concluzie putem constata că „manualul" în cauză este o „operă" antieuropeană şi antimoldovenească de falsificare a istoriei, avînd un caracter naţionalist-etnicratic românesc. Scopul ei constă în aţîţarea vrajbei interetnice şi cultivarea la copiii moldoveni a „sindromului umilitului", care este o manifestare a complexului inferiorităţii şi poate provoca doar ură în sufletele purtătorilor lui.

Iosif Belous, Sergiu Raţa