20 noiembrie 2016, 12:56 Rubrica vizitatorilor-autori 47636

Libertate, egalitate, fraternitate – minciună a democraţiei

Raţionînd despre esenţa societăţii noastre, aș dori să analizăm acele baze sociale, care denaturează esenţa omului şi se numesc "democraţie".

După Marea Revoluţie Franceză, în societate au învins anumite idealuri sociale şi politice. Succint, acesta sînt prezentate în triada revoluţiei – libertate, egalitate, fraternitate. Astăzi, practic, toate ţările şi popoarele îşi bazează orînduirea socială pe această deviză. Dar haideţi să privim cu mai multă atenţie şi să stabilim în ce măsură această idee, în forma ei declarată, conduce lumea. Ori asta e doar o poveste relatată de un idiot, ori sînt doar vise pentru cei săraci?

Libertate pentru cine?

Cît de liber este omul modern şi cît de reală poate fi în general această afirmaţie? O idee mai iluzorie în lumea modernă decît libertatea (socială, politică, umanitară sau religioasă) e greu de găsit. Societatea modernă suferă de o dublă identitate socială. Una e în cuvinte, iar alta – în fapte. Această divizare îmi aminteşte de o femeie din nuvelele lui Ivan Bunin, care cu unul se culcă, iar cu altul visează. Aşa e şi societatea noastră, cu libertatea iluzorie, adoarme sub poveştile democraţiei, dar visează la ordine şi o mînă puternică.

Întrebaţi pe oricine – ce şi-ar dori, ordine prosperă sau haosul „democraţiei" moderne? Acesta sau vă va trimite, sau va răspunde onest că saţietatea şi prosperitatea îi sînt mai scumpe decît declaraţiile oarbe despre o libertate inventată. Libertatea pentru cine? Pentru cei puţini, care au înşeuat statul şi orînduirea mondială? Pentru cei care deţin principala cheie a libertăţii şi democraţiei, care deţin bani şi putere?

Veţi înţelege cît de efemeră este libertatea noastră. Or, noi pînă în prezent depindem de o mînă de oameni care decid cum vom trăi şi cum vom gîndi. Decid ce avem voie şi ce nu. Dictatura guvernării lor e mai complicată decît sistemele monarhice de conducere. Noi sîntem conduşi dur şi totalitar. Dar ei conduc indirect – prin intermediul mass-mediei, prin iluziile televiziunii, radioului şi publicaţiilor. Şi noi credem în toate acestea. Înainte de fiecare scrutin sîntem înconjuraţi de informaţii false despre candidaţi la diferite funcţii elective. Gloata e oarbă şi crede în acea gumă ideologică servită o dată la patru ani. Or, ni s-a băgat în cap că democraţia este fundamentul libertăţii personalităţii, baza alegerii şi dreptul de a influenţa asupra mersului evenimentelor.

Dar asta nu e aşa. Democraţia este o reminiscenţă milenară. Chiar şi în Grecia antică ea deja nu mai funcţiona. Iar dacă funcţiona, atunci reducea la zero tot ce era mai bun în societate, iar în sus urca tot ce era mai putred, flexibil, fără verticalitate şi laş. Dacă cineva a uitat, amintim că anume democraţia cu libertatea ei inventată a condus la pieirea unor personalităţi ca Socrate, Alcibiade, Seneca etc.

Cum poporul decidea soarta

Să ne amintim procesul asupra lui Socrate – singurul filozof grec care, prin gîndurile şi declaraţiile sale a transformat viziunea elenă şi globală asupra lumii. Aristotel scria: „... Socrate a studiat virtuţile morale şi primul a încercat să ofere o definiţie pentru ele".

Reprezentanţii ramurii patristicii elene, în general, trasau paralele între Socrate şi Hristos, văzînd în ideile lor ceva comun şi menţionînd plecarea lor similară din viaţă. Diferenţa este doar în problema Învierii şi în faptul dă Hristos era fiul lui Dumnezeu şi, prin urmare, era nemuritor, iar Socrate – doar un om onest, care a salvat viaţa conducătorului de oşti din Atena antică Alcibiade, acuzat de trădare. Marele filozof a fost condamnat în anul 399 înaintea erei noastre de către un tribunal al Atenei democratice. O clică de conducători atenieni i-au prezentat lui Socrate acuzaţii că el „nu cinsteşte zeii pe care îi cinsteşte oraşul, ci introduce noi divinităţi şi este vinovat de faptul că corupe tinerii". Într-un final, ca un om liber, Socrate nu a fost ucis de călău, ci singur a băut otravă.

Este curios faptul că judecata lui Socrate a avut loc într-o atmosferă democratică. Cetăţenii abilitaţi hotărau prin vot soarta celui mai deştept om din Atena sau chiar din Grecia. Unde sînt cei rătăciţi sau laşii care au condamnat la moarte conştiinţa Republicii Ateniene? Istoria a uitat numele lor şi nu şi le va aminti niciodată. Socrate însă a rămas în memoria oamenilor nu doar drept cel mai înţelept filozof, dar şi ca un om curajos, care, acceptînd moartea prin otravă, a aşteptat-o o lună. Iar pe patul de moarte e a rugat să i se aducă lui Asclepios – fiul lui Apollo – drept jertfă un cocoş, simbolizînd moartea sa ca o vindecare. El a rîs de cei care nu au înţeles că moartea lui a fost eliberare din chingile sociale ale acestei lumi.

Anume democraţia este vinovată de moartea lui Socrate, precum e vinovată şi de izgonirea celor mai buni locuitori ai Atenei. Or, Atena a cunoscut ostracizarea. Votarea cu cioburile pe care era scris numele cetăţeanului care ameninţa democraţia statului, după care, deseori, erau alungaţi cei mai buni oameni din oraş şi din republică. Democraţia greacă l-a ucis nu doar pe Socrate, ei erau sute. Mulţi nu au murit, în schimb au fost umiliţi ca marele Diogen, care nu a fost acceptat de societatea greacă.

Să ne amintim de omul public din Atena, liderul grupului aristocratic al lui Tucidide – fiul lui Meles. Tucidide era un dușman al domnitorului atenian Pericle, care este cunoscut drept unul dintre părinții fondatori ai democrației ateniene. Pericle, în 444 î.Hr., a inițiat ostracizarea – un vot popular pe cioburi - și a obţinut expulzarea lui Tucidide. Astfel, democraţia l-a condamnat la exil pe marele comandant, salvatorul Atenei.

Ne putem aminti şi de urmaşii lui Pericle, care au fost expulzaţi de demos din republică. A acelui Pericle, care, potrivit lui Plutarh, după căderea lui Tucidide şi expulzarea lui prin ostracizare, timp de 15 ani, a deţinut puterea absolută. În aşa fel, democraţia nerecunoscătoare proceda cu cei mai buni fii ai săi.

Democraţia permitea crima

Situaţia nu era mai bună în Sparta, unde spartanii, în general vînau populaţia băştinaşă înrobită – hiloţii. Aşa se numeau în Sparta fermierii aflaţi în stare intermediară între şerbi şi robi. Orice cetăţean al Spartei putea ucide un hilot fără a fi pedepsit pentru asta.

Lucrurile stăteau mai prost în Roma Antică. Chiar şi pe timpul imperiului, Roma era o republică în care împăraţii erau doar primii dintre cetăţeni, magistratura superioară a Romei. Împăraţii şi anterior erau doar conducători militari, aleşi din rîndul oamenilor pe timpul războiului, pentru a conduce acţiunile militare. Ulterior, ei erau divinizaţi, dar ei făceau parte din acea democraţie, cu care se mîndrea Roma. Să ne amintim de Seneca – învăţătorul lui Nero – şi soarta lui, sinuciderea lui. Aşa a sfîrşit-o nu doar el. Aceasta era soarta celor mai buni fii ai democraţiei.

Democraţie era şi în Cartagena, care s-a opus expansiunii Romei multe secole. Anume conducerea democratică a Cartagenei l-a transmis pe Hannibal, marele comandant punic, care timp de 20 de ani băga groaza în romani şi deţinea cea mai mare parte din Italia.

Nici în republicile din epoca Renaşterii treburile nu mergeau mai bine. Republica veneţiană s-a remarcat prin comerţul cu marfă vie. Iar Milano şi Florenţa – prin execuţiile şi lupta de după culise a clanurilor oligarhice. Anglia revoluţionară de pe timpul lui Cromwell, decapitîndu-l pe Carol I, a transformat statul cîndva înfloritor într-un poligon pentru execuţii. Era interzisă nu doar sărbătorirea Naşterii Domnului, dar şi a Învierii. Capetele erau tăiate în fiecare zi. Tăindu-i pe adepţii lui Carol I şi ai prinţului Rupert, republicanii înfuriaţi au început să-i taie pe ai lor. Cu adevărat, nu doar revoluţia, dar şi republica şi democraţia îşi devorează copiii. Aşa e ea, lumea liberă.

Republica Franceză, în general a făcut din ghilotină o maşină-automat, o maşină care în pieţele oraşelor decapita încontinuu floarea naţiunii franceze. Apoi, ucigîndu-i pe aristocraţi, democraţia a început să-şi devoreze fii. Danton, Robespierre sînt exemple elocvente.

Nu mai bună era şi democraţia în Rusia de pe timpul revoluţiei burgheze din februarie. Anume ea, mult aşteptata libertate, a pregătit venirea bolşevicilor cu teroarea lor şi veşnicele execuţii. De notat că bolşevicii au început la fel ca şi adepţii libertăţii, egalităţii şi fraternităţii, adică ai democraţiei. Ce a ieşit din asta se vede din distrugerea bisericilor, impunerea noii morale şi a noilor idealuri sociale, teroarea din anii 1930 şi 1940, bătaia de joc asupra oamenilor şi a drepturilor lor.

Democraţia s-a epuizat?

Atunci de ce avînd intenţii bune, lucrurile în toate societăţile democratice mergeau prost, totul se încheia cu încălcarea drepturilor şi teroare sîngeroasă?

Răspunsul e simplu. Democraţia este o orînduire socială care s-a epuizat demult.Să ne amintim cuvintele unui scit care a vizitat Atena. El spunea că grecii sînt oameni stranii. Ei au democraţie, puterea poporului. Esenţa ei constă în faptul că cei deştepţi vorbesc frumos, iar proştii decid cine are dreptate. Şi la ce bun? Pentru că cei imperfecţi nu-i pot judeca pe alţi imperfecţi. Cei imperfecţi nu pot conduce şi decide soarta statului, or, atunci, potrivit profesorului Preobrajenski, distrugerea survine în cap.

Mai pe scurt, o spălătoreasă nu putea conduce statul. Aceasta o demonstrează toată istoria regimurilor democratice. Marşul victorios al democraţiei în a doua jumătate a sec. XX a condus la regimurile sîngeroase, la moartea a mii de oameni ce nu au fost de acord cu viitorul luminos. Democraţia în Europa s-a transformat astfel, încît minoritatea dictează drepturile majorităţii despre faptul cum să adopte legi, cum să educe copiii, ce artă să dezvolte etc. Cu democraţia a început Coreea de Nord, unde conducătorul-nepot îşi execută unchiul – generalul Statului Major. Democraţia în Africa e sînge şi teroare. Astăzi, democraţia a ajuns în RSA. Puțini știu că în Rhodesia și în Africa de Sud există o adevărată teroare a populației albe locale. Descendenții preoților voodoo devastează moşiile latifundiarilor albi, ucid în aleile întunecate ale orașelor sute de cetățeni albi. Cine nu mă crede, să deschidă site-urile descendenților buri și britanici și să vadă cîţi oameni nevinovați mor în fiecare zi.

În Zimbabwe sînt prădaţi mereu urmaşii populaţiei europene şi deposedați de proprietate, la fel în Zambia şi Angola. Apogeul transformărilor democratice au devenit revoluțiile arabe. Să ne amintim Libia bogată de odinioară și execuția lui Muammar Gaddafi, reacția la această execuție a unui democrat – doamna Hillary Clinton, al cărei soț a distrus din temelii Iugoslavia. Să ne amintim de Irakul bogat și modelul armoniei sociale și religioase – Siria. Să ne amintim de Liban, care în anii 1960 și 1970 ai sec. XX era o Elveție Orientală, iar astăzi este zdruncinat de un sistem reprezentativ democrat și confesional inventat.

Aș dori să menționez în special spațiul postsovietic. Cîtă suferință, sînge și lacrimi a adus generației noastre implantarea democrației. Democrația ne-a adus războaie pe Nistru, în Karabahul de Munte, Abhazia, Osetia de Sud, Tadjikistan. Apogeul a fost împușcăturile asupra Casei Albe în 1993 de către B.N. Elțin și acea teroare sîngeroasă instituită de cotropitori. Celui care nu ține mine, îi amintesc. A fost distrusă nu poșta sau conducerea colhozului, ci parlamentul celei mai mari țări din lume. O distrugere sîngeroasă, transmisă în direct de presa occidentală. Apoi, a avut loc exterminarea apărătorilor Casei Albe, care erau răniți, arestările membrilor Fondului Salvării Naționale, condus de S. Baburin și I. Konstantinov. Apoi a fost lagărul de concentrare în centrul Moscovei, pe stadionul Krasnaia Presnea. Cum putem aplauda acestei democrații? Or, precum se spune, ziua bună se vede de dimineață.

Haideți să ne amintim exterminarea populației băștinașe a Americii de către regimurile democrate. Rezervațiile indienilor din America, unde astăzi oamenii trăiesc mai greu decît în țările lumii a treia. Să menționăm și răscoala populației indiene în SUA în anii 1970. Pe 27 februarie 1973, așezarea Wounded Knee („Genunchiul rănit") din rezervația Pine Ridge (statul Dakota de Sud) și care număra 40 de locuitori, a fost capturată de adepții Mișcării indienilor americani – mișcarea luptătorilor pentru drepturile indienilor.

Pe 29 decembrie 1890, aici a avut loc un conflict renumit între Sioux și armata SUA, în rezultatul căruia au căruia au murit peste 150 de indieni, inclusiv femei și copii. Aceasta a fost ultima luptă a indienilor din America pentru drepturile lor, pentru că a fost înăbușită în sînge și lacrimi sub ochii a mii de rude și confrați.

Cine nu ține minte teroarea împotriva populației irlandeze a Belfastului? Împușcarea demonstrației din Londonderry? Politia dură a lui Margaret Thatcher, potrivit căreia doar britanicii aveau dreptul la libertate și credință, iar pe irlandezi acest lucru nu-i privea.

Să ne amintim de basci, care luptă de secole pentru libertatea lor, și populația băștinașă a Tibetului. Aceste nenumărate fapte demonstrează că democrația și libertatea astăzi sînt doar niște idei iluzorii. Deși în general, precum am arătat mai sus, democrația a fost întotdeauna așa, iar libertate a fost exact atîta cîte capete au căzut pe calea ei istorică.

În concluzie vom menționa următoarele: omul încă nu a reușit să creeze o societate ideală, construită pe principiile egalității, fraternității și libertății, iar calea democratică este doar o publicitate frumoasă a unei orînduiri destul de murdare. Or, cum s-a menționat anterior: „Democrație e în iad, iar în cer e împărăție".

Veaceslav Matveev