16 septembrie 2013, 11:56 Diaspora moldovenească 52410

Moldoveanca care a cucerit mapamondul

Aliona Munteanu și-a dorit să fie artistă de cînd era copilă. Acum se află peste ocean, în Canada, unde, zice ea, se simte excelent ca artist, deşi dorul de casă îi dă mari bătăi de cap, scrie moldova.org. 

Copilăria la Zaim, în satul care a dat culturii atîtea personalități. Cum a fost ea?

Eu am avut o copilărie foarte interesantă și frumoasă, dar în același timp și foarte educativă. De mică am crescut printre cărți, printre poezii și teatru, mama mea - Nina Munteanu - e bibliotecară.

Scrii, dansezi, faci teatru, film. Cum le reușești pe toate?
Le reuşesc pentru că toate se completează una pe alta. Dansez, după cum povesteam de cînd m-a născut mama, scriu pentru că-mi place limba în care am crescut, teatru şi film pentru că asta mi-am dorit mereu.

La București ai avut mai mult decît ar visa un tînăr artist: roluri importante în teatru, filme, apariții la televiziune, totuși ai ales să pleci peste ocean. De ce?
Într-adevar am păşit cu dreptul în Bucureşti şi am avut o carieră frumoasă. Nu am vrut neapărat să plec, am plecat în vizită unde m-am îndrăgostit şi am rămas.

Frica de a începe totul de la zero nu te-a încercat atunci cînd ai luat decizia de a schimba Bucureștiul pe Montreal?
Mie nu mi-a fost niciodată frica de nimic. Mereu am luat-o ca o provocare, ca un prag peste care trebuie să trec, şi am reuşit. Chiar îmi doream să învaţ mai multe, să răzbat mai departe şi să muncesc mai mult, astfel roadele sunt mult mai apreciate dupa aceea. Acum pot să spun că sunt foarte fericită, dar la început a fost foarte greu. Dar cu muncă şi răbdare multă trecem peste toate!

Ce alte activități îți ocupă timpul la moment?
Ador copiii! De aceea din cînd în cînd am şi spectacole de marionete.

Cînd ai fost ultima oară acasă și cum te împaci cu dorul?
Ultima oară am fost acasă de Hram, în 2010, şi tare-mi este dor de casă, de sat, de părinţi şi de fratele meu Sergiu. Cu dorul nu stau bine, pentru că atunci cînd mă apucă vărs şiroaie de lacrimi, plîng ca un copil... Mă iau cu lucrul, cu activităţile, o văd pe mama pe skype şi-mi mai potolesc dorul. Am plecat din 1999 de acasă, la studii prin lume, se fac deja 13 ani şi eu tot cu gîndul stau la Moldovioara noastră. Nu-mi voi uita niciodată rădăcinile şi-mi va fi mereu dor de casă.