20 iulie 2024, 14:00 Istoria 22688

Domnul Moldovei – stăpîn și conducător al țării

Şeful statului, conducătorul Ţării Moldovei era domnitorul/domnul. „Domnitorii Moldovei, — afirma D. Cantemir, — nu erau nici unuia (dintre principii creştini) mai prejos în privinţa puterii şi dreptului pe care-1 aveau asupra supuşilor săi”.

După cum menţionează în diferite locuri С. С. Giurescu, separarea puterilor este o idee modernă. Semnificaţia ei este simplă: cel care cîrmuieşte/stăpîneşte nu are dreptul să judece, iar cel care judecă nu trebuie să facă legi. În perioada de statornicire a Statului Moldovenesc — secolele XIV-XV, ca şi în întreaga Europă, era cu totul altă situaţie: regele, ducele, ţarul, iar în Moldova  ̶ domnitorul — una şi aceeaşi persoană era şi cîrmuitor şi judecător, şi supraveghetor al executării poruncilor şi hotărîrilor suveranului. Prin primul său hrisov, semnat la 11.02.1400, domnitorul Moldovei se intitulează: „Милостью божию Александр воевода, господарь Земли Молдавской” ̶ din mila lui Dumnezeu Alexandru voievod, domn (= stăpîn, suveran) al Ţării Moldovei. Astfel se va intitula Alexandru cel Bun în 87 din cele 91 de documente semnate de el şi păstrate, înrădăcind titulatura deosebită a suveranilor Moldovei: „господарь Земли Молдавской”, care va fi însuşită de cancelariile Europei şi a Rusiei.

Titlul de voievod înseamnă că domnitorul Moldovei era comandantul suprem al armatei. El organiza planul de luptă, precum Ştefan cel Mare la Baia şi Vaslui, conducea oastea la luptă, participa nemijlocit la bătălii. Indiferent de aptitudinile militare, domnitorii Moldovei în veacurile XIV-XV luau parte la bătălii. Au existat şi excepţii: participarea moldovenilor la luptele de la Grunwald, Marienburg, Bătălia de la Lenţeşti în care oastea moldoveană condusă de vornicul Boldur a învins invadatorii poloni.

Formula tradiţională în toate documentele semnate de domnitorii Moldovei „dei gratia”, (божией милостью, din mila lui Dumnezeu) se datorează providenţialismului – concepţie dominantă în veacurile mijlocii, conform căreia „destinele statelor şi ale popoarelor, apariţia, creşterea, decăderea şi pieirea lor sînt determinate de „atotputernicul Dumnezeu”. Pe de altă parte, folosirea acestei sintagme în titulatura domnitorilor Moldovei, întîi de toate în cele cu destinaţie externă, avea şi o motivaţie pur moldovenească. Deşi, în virtutea împrejurărilor, domnitorii moldoveni au fost constrînşi să se recunoască vasali ai Poloniei, Ungariei sau Porţii Otomane, dînşii în actele omagiale subliniau: „господарь Земли Молдавской, милостью божией” — din mila lui Dumnezeu, nu din îngăduinţa oricărui suveran străin. În actul omagial depus regelui Wladislaw al Poloniei la 12.03.1400 Alexandru cel Bun „făgăduieşte să slujim... pe iubitul nostru domnitor Wladislaw, Craiul Poloniei...”, dar rămîne „воевода молдавский божией милостью”. O astfel de politică permitea domnilor să manevreze între puterile din regiune, să evite conflictele militare inutile și să dezvolte statul, să mențină suveranitatea țării.