La 1400 vine la tronul Moldovei voievodul Alexandru. „Domnului acesta cu dreptate i s-a dat titlul de Bun, pentru că a dus în cea mai înţeleaptă orînduială toate lucrările pămîntului, şi politiceşte şi duhovniceşte, prin care măsură a lui i s-au sporit Moldovei slava...”. Cu toate că de abia se afirmase în contextul european, prevalat de mentalitatea expansionistă - extinderea suzeranităţii fiecărui subiect, Moldova timp de 32 de ani ai domniei lui Alexandru cel Bun (1400 - 1432) a dus o viaţă relativ tihnită şi prosperă. Oamenii pămîntului în frunte cu domnitorul lor se străduiau să aibă relaţii paşnice cu vecini, să-şi lucreze ocinile, să înmulţească, turmele, îmbogăţind ţara. Domnia îndelungată, durabilă şi paşnică a creat condiţii pentru valorificarea unor noi pămînturi, dezvoltarea meşteşugurilor, exploatarea cu mare folos pentru ţară a căilor comerciale − a drumurilor moldoveneşti, ce legau porturile − mari centre de desfacere a mărfurilor − Chilia şi Cetatea Albă cu Lvovul, Cracovia, Cameniţa, cu Braşovul, Sibiul şi Bistriţa (în Transilvania). Importanţa acestor artere de negoţ devine şi mai mare, rentabilitatea lor sporea simţitor, întrucît ele treceau prin Trotuş, Baia, Bacău, Suceava, prin Tighina şi Hotin. Alexandru cel Bun a stimulat circulaţia şi lărgirea nomenclatorului de mărfuri prin semnarea la 8.10.1408 a privilegiului comercial negustorilor lvoveni. După un an, la 1409, dînsul acordă un nou privilegiu negustorilor din Polonia şi Lituania.

La afirmarea puterii de stat în devenire, întărirea poziţiilor pe plan extern a contribuit extinderea esenţială a domeniului ţării, pe contul alipirii unor noi teritorii spre răsărit şi sud, afirmarea suveranităţii depline asupra ţinuturilor Pruto-Nistrene şi din sud. În condiţiile unei extinderi considerabile, de la începutul secolului al XV-lea, a teritoriului Statului Moldovenesc pînă la Nistru şi pînă la Marea Neagră, Alexandru cel Bun a trebuit să colonizeze aceste regiuni pentru a fi valorificate, dar, mai întîi pentru a consolida suveranitatea sa pe pămînturile Pruto-Nistrene. Alexandru cel Bun trebuia să demonstreze, că, într-adevăr, este „domn a toată Ţara Moldovei”.

Prin gramota sa din 3.06.1429 „Alexandru voievod, domn al Ţării Moldovei” a dat şi întărit feciorilor vornicului Ivan „peste Prut, la Derenice zece locuri; unde a aşezat sat Stanco, la Cornul Lîcinului, şi Fîntîna Rece şi unde este Andrieş, şi Bahmătăuţi şi, pe Ciuhru, sub Horodişte, şi Suhoverhul unde este Ivan al lui Filea, în tot acest hotar să-şi întemeieze zece sate...”. La 27.05.1429 Alexandru cel Bun i-a dat panului Ivan Cupcici „dincolo de Prut, Neagăuţi şi de Neagăuţi în sus pe Racoveţe pînă la hotarul lui Grozea, ce va putea să-şi întemeieze...”. Alexandru cel Bun a aplanat îndelungatul conflict cu centrul ecumenic ortodox. La 1401 Patriarhia de Constantinopol a recunoscut Mitropolia Moldovei şi caracterul canonic al mitropolitului Iosif.

Răspîndirea autorităţii domnitorului asupra noilor pămînturi, intensificarea schimbului de mărfuri prin arterele comerciale ale Moldovei, dezvoltarea oraşelor şi a tîrgurilor, sporirea populaţiei acestor centre de comerţ şi meşteşugăreşti au extins baza socială a puterii de stat. Pentru a ocroti interesele ţării şi a întări poziţiile ei în această parte a Europei, Alexandru cel Bun recurgea la diferite mijloace diplomatice. Eforturile diplomatice ale lui Alexandru cel Bun au fost binefăcătoare pentru Moldova. La 1402 dînsul recunoaşte suzeranitatea Poloniei asupra Moldovei.

Vasalitatea Moldovei faţă de Polonia, în altă perioadă − faţă de Ungaria avea un caracter mai mult decorativ, protocolar: suveranitatea ţării şi a domnitorului nu erau ştirbite prin nimic, statul nu plătea tribut, nu era limitat în relaţiile sale externe. Domnitorul Moldovei împreună cu suveranii Poloniei, Ungariei, Lituaniei în 1429 a participat la lucrările Congresului de la Luţc (Volînia), care năzuia să amelioreze relaţiile dintre aceste state. Sprijinit de suzeranul polon, Alexandru cel Bun izbuteşte şi de această dată „să evite suzeranitatea ungară”.

Aşadar, întregirea teritorială, valorificarea pămînturilor Pruto-Nistrene, afirmarea suveranităţii asupra lor, determinarea graniţelor istorice ale Statului Moldovenesc şi recunoaşterea lor de către ţările vecine s-au produs în primele decenii ale veacului al XV-lea, în vremea domniei lui Alexandru cel Bun. Concomitent cu extinderea teritorială şi stabilirea frontierelor s-a răspîndit asupra întregului spaţiu statal moldovenesc şi denumirea Moldova. Pe timpul lui Alexandru cel Bun se aduc la Suceava de la Cetatea Albă moaştele sf. Ioan cel Nou, iar Gr. Ţamblac scrie „Mucenicia sf.Ioan cel Nou” – prima scriere originală în Moldova. Din timpul domniei lui Alexandru cel Bun ne-a rămas Tetravanghelul lui Nicodim – cel mai vechi (1404) manuscris moldo-slavon, se menţionează episcopia de Rădăuţi (1413), iar Gavriil Uric scrie vestitul „Tetravanghel cu miniaturi” (1429).