Când în 1453 Constantin al XI-lea Paleologul moare cu sabia în mână, este sfârşitul Imperiului Roman de Răsărit. Însă acest sfârşit este acceptat mult mai târziu. În acele momente grele, romeii nu consideră că sfârşitul imperiului s-a apropiat. În 1204 Constantinopolele fusese cucerit de trupele cruciaţilor, cerându-se Imperiul Latin. În acele momente, curtea imperială fuge la Niceea, formându-se Imperiul Nicenian ce reuşeşte să recucerească cetatea şi, astfel, să restabilească puterea imperială. Şi cu 200 de ani mai târziu, curtea imperială consideră că, în situaţia unei înfrângeri iminente, se pot refugia, pot crea un imperiu în exil şi recuceri ulterior Constantinopolele. Cu toate sfaturile curţii, Constantin al XI-lea Paleologul hotărăşte să rămână în cetate şi să lupte până la sfârşit. Mai mult decât atât, pierderea cetăţii de către dinastia Anghelos a dus şi la pierderea drepturilor imperiale, iar Constantin XI-lea Paleologul nu doreşte să se întâmple acelaşi lucru şi cu dinastia sa.
Însă acest sfârşit nu este cel fizic. În momentul în care este vizibil că asaltul otomanilor va fi victorios, hotărăşte să trimită absolut toţi nobilii romei din cetate. Rămân pe poziţii doar bărbaţii capabili să poarte o sabie în mână. El însuşi pregăteşte o corabie ce avea rolul de a pleca ultima din cetate cu încărcătura preţioasă: basileul şi garda de corp. Este surprins însă de un corp de oaste otoman şi ucis. Imperiul îşi pierde ultimul conducător legitim.
Doar pentru moment însă. Vestea morţii ultimului basileu nu produce un vid de putere distrugător, cel puţin din punct de vedere juridic. Când în 1204 trupele cruciaţilor cuceresc Constantinopolele, Alexios Comnen, fiul lui Ioan Comnen, se refugiază la Trapezunt împreună cu întreaga sa suită. Aici creează un nou stat – coasta de nord a Anatoliei, până la Sinope, pentru puţin timp şi Crimeea. Îşi ia titlul de Împărat al Romanilor, considerându-se pe drept basileu datorită linie directe şi faptului că uzurpatorii Anghelos decad din drepturi datorită pierderii Constantinopolelui.
Este împărat doar cu numele, în special deoarece puterea sa militară este redusă. Cu mult mai puternic este Imperiul Nicenian condus de abilul Mihail al VIII-lea Paleologul. Recucerirea Constantinopolelui în 1261 duce la preluarea titlurilor legale de către Paleologi. Cu ei se restaurează imperiul. Ioan al II-lea Megas Comnen acceptă finalmente faptul că nu pot avea pretenţii la coroană şi reia relaţiile cu Paleologii, recunoscându-i-se în schimb titlul de Împărat şi Autocrator peste tot Estul. Este în fapt o nouă reîmpărţire a Imperiului roman, de data asta sub alte considerente.
Constantin al XI Dragastes Familiile dinastice bizantine, Ducas, Paleolog, Lascaris, şi alte familii ale nobililor romei, se refugiază la Trapezunt. Vestea morţii lui Constantin al XI-lea Paleologul lasă loc lui Ioan al IV-lea Megas Comnen să îşi aroge, de data aceasta fără a avea împotrivire, titlurile pierdute la Constantinopole. Nu a fost încoronat niciodată ca Autocrator, Caesar sau Sebastos-Aougustos, însă este considerat de drept Basileus ton Romaion. Este un basileu mult mai mic decât cel din Constatinopole, lipsit de putere militară, supus unor relaţii matrimoniale cu vecinii din jur. Cum nici o veste rea nu vine singură, iar oamenii disperaţi ale soluţii greşite, David al II-lea Megas Comnen, ajuns pe tron, rupe toate alianţele fratelui său, socotindu-se îndreptăţit datorită titlurilor sale. Se va dovedi o alegere fatală. Titlurile nu pot ajuta militar, astfel încât pe 15 august 1461 cade ultimul bastion roman din Europa – Trapezuntul este cucerit.
Cucerirea Trapezuntului nu este finalul moştenirii bizantine. Hanul tătarilor din Crimeea acordă familiei Paleologilor cetatea Mangopului, creându-se în Crimeea Principatul Theodoro. În fruntea principatului este Alexios II Paleolog ce primeşte, cu multă pompă, toate titlurile imperiale romane, inclusiv cel de Basileus ton Romaion. Titlul este complet gol de conţinut militar şi politic. Principatul Theodoro se află la mila hanului tătar, prizonier mic şi insignifiant. Însă prin el importanta moştenire romană se păstrează intactă.
În 1457, la Suceava, se ridică pe scaun Ştefan al III-lea Muşat, cunoscut în istoria românească drept Ştefan Cel mare şi Sfânt. Militar desăvârşit, Ştefan reuşeşte să recreeze puterea Moldovei în zonă. În acelaşi timp duce o politică externă remarcabilă. Dorinţa sa principală este aceea de a crea stabilitate politică şi militară a micului stat valah. Încheie tratate de alianţă cu Polonia, reuşeşte să îl înfrângă pe Matias Corvin şi trupele ungare la Baia, înlăturând dominaţia maghiară, încheie o alianţă cu marele Cneaz al Kievului prin căsătoria cu Evdochia de Kiev, înfrânge trupele tătăreşti la graniţă. Toate acestea sunt elemente ce conturează portretul unui nobil local, demn de a fi apărător al ortodoxismului şi al moştenirii romane.
Maria de Mangop Alexios al II-lea îl alege pe Ştefan ca apărător al său. În ziua de 14 septembrie 1472 are loc căsătoria dintre Ştefan şi Maria Asanina Paleologhina. Odată cu această căsătorie, datorită faptului că Alexios al II-lea este bătrân, moare 3 ani mai târziu, cât şi faptului că fiul său Alexandru este necăsătorit, cu slabe speranţe de urmaşi, titlurile imperiale romane se transferă lui Ştefan al III-lea Muşat care devine din acel moment Basileus ton Romaion, Autocrator, Caesar şi Aougustos al Imperiului Roman. Este momentul în care Ştefan al III-lea Muşat devine păstrătorul puterii imperiale romane, transferate de la Caesar şi Augustus. Aşa se explică de ce Ştefan cel Mare apare în picturile vremurilor cu hlamida imperială pe umeri. În 1473 în dania Tetraevanghelului de la Humor se intitulează „binecredinciosul şi de Hristos iubitorul împărat” Din acel moment toate acţiunile lui Ştefan sunt puse în lumina titlului imperial ce îl purta. În 1473 denunţă plata haraciului către Imperiul Otoman, devenind în mod direct inamic declarat. În virtutea drepturilor asupra tuturor urmaşilor romani, începe campania de cucerire a Valahiei ca parte a Imperiului Roman .
1473 şi 1474 sunt doi ani de încercări infructuoase a lui Ştefan de cucerire a Valahiei. Sorţii luptelor cad într-o parte şi în alta. Domn este şi Radu cel Frumos, şi Ştefan prin Basarab Laiotă. Îndeajuns de multa ca Mehmed al II-lea Fatih să dorească să înlăture definitiv acest deţinător, legitim de altfel, al titlurilor Imperiului Roman. Aşa încât în iarna anului 1474 trupele otomane intră în Valahia, iar în 10 ianuarie 1475 are loc bătălia de la Vaslui, cu zdrobitoarea victorie a lui Ştefan. Un an mai târziu are loc bătălia de la Războieni, cu o nouă victorie a lui Ştefan.
Blazonul lui Stefan cel Mare În 1477 ultimul reprezentant al împăraţilor trece în nefiinţă. Odată cu Maria Asanina Paleologhina se stinge şi linia directă a basileilor de la Constantinopole, fără urmaşi. Ştefan al III-lea Muşat păstrează în continuare titlurile imperiale, cu titlu personal însă. Mai mult decât atât, renunţă în mod explicit la pretenţiile asupra tuturor teritoriilor locuite de valahi în 1480 când se obligă din nou la plata haraciului către Poarta Otomană. Visul imperial durează 7 ani, cu multe lupte şi victorii defensive. Deşi în istoria românească Ştefan este prezentat ca un voievod victorios, realitatea ne prezintă un împărat ce nu reuşeşte să-şi recupereze teritoriile moştenite. Odată cu Ştefan al III-lea Muşat se stinge ultimul Împărat Roman. Încercările ulterioare ale principilor români de preluare a titlurilor nu sunt acceptate şi nicidecum legitime. Demn de remarcat este faptul că ultimul păstrător al coroanei imperiale este un valah coborâtor din vechii traci. Cum istoria cea care pune lucrurile în ordine, Imperiul Roman creştin este creat de Constantin cel Mare, împărat din lunga serie de traci, şi se sfârşeşte cu Ştefan cel Mare, urmaşul tracilor romanizaţi şi respinşi de xenofobii romei.
Adaugă în playlistul nou
Playlisturile mele
