— Ştii ce să facem?

— Aştept ca sfinţia-ta să mă pui la cale.

— Mai nainte de toate, trebui să nu ne abatem niciodată de la legile dumnezeieşti şi de la legile omeneşti. Ei bine, fiule, pravila împărătească a preaevlaviosului împărat Justinian zice că dreptatea este τό οίχεϊου δίχαιου έχαςτφ υέμειυ.

— Eu nu ştiu greceşte, părinte.

— Aceste cuvinte se tălmăcesc pe româneşte aşa: să dai fiecui ce este al lui.

— Prea bine; dar nu înţeleg ce legătura poate fi între pravila împărătească şi copilul Mihu?

— Ia gândeşte-te bine.

— Ba te rog, părinte, să-mi lămureşti priceperea, căci ştii că eu n-am învăţat multă carte.

Chir-popa Sofronie s-a sculat, a făcut câţiva paşi prin odaie şi se reaşeză în faţa lui Luca,

— Ascultă dară, fiule. Ai auzit că pravila împărătească sună curat: să dai fiecui ce este al lui. Bagă seama: ce este al lui. însă spune-mi, ce este şi poate fi al unui copil adus din codru? Vezi bine, al lui este codrul. Vrea să zică, înţelesul pravilei, în împregiurarea de faţă, se răstălmăceşte aşa: dreptatea este de a da lui Mihu ce e al lui, adică de a-i da codrul.

— De a-i da codrul?

— Fireşte. Postelnicul, aducându-l din codru şi hărăzindu-i o locuinţă în acest palat, voia să-i dea mai mult decât ce avusese, căci un palat e mai mult decât un codru. Băiatul s-a arătat nevrednic de a se bucura de un aşa prisos, după vorba Sântei evanghelie: „Nu vărsareţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, să nu le calce cumva sub picioarele lor şi întorcându-se să nu vă rumpă pre voi“.

A-i ridica viaţa pentru o asemenea vină e nedrept, fiindcă moartea îl va lipsi nu numai de palat, ci chiar de codru, adică de ceea ce avusese mai nainte. Dreptatea ne iartă ca să luăm prisosul, de care nu ştiu a se face vrednic şi prin care poate să ne va-teme pe noi înşine; dreptatea însă nu ne iartă de a-l dezbrăca şi de ce a fost al lui. Mă pricepi, fiule?

— Cu încetul, încep a mă dumeri, părinte.

— Mai pe scurt grăind, trimite-l în codru şi lasă-l acolo, căci aşa se rosteşte în înţelepciunea sa cea mare pravila împărătească:

τό οίχειογ δίηαιογ έχάδτφ γέμειγ.

— Dar în codru copilul va muri de foame, părinte.

— Dumnezeu nu lasă nici pre pasările cerului, zice Sânta Scriptură.

Rămas singur, Luca s-a gândit foarte mult, după obiceiul său, asupra teoriei lui chir-popa Sofronie, şi, măcar că judecata cea sănătoasă îl făcea să ghicească că este o sofismă, pe de altă parte, stegarul trebuia să recunoască ca nu are alt mijloc mai potrivit de a scăpa de periculosul copil.

— Iorgule! zise el cătră gramatic, încalecă ia pe Mihu cu tine, du-l în Codrul Cosminului şi lasă-l acolo.

— Dar ce o să zică postelnicul?

— Lasă pe mine, să-i răspund eu; acest copil nu mai poate rămânea la noi.

— Şi să-l duc tocmai în Codrul Cosminului?

— De acolo l-am luat.

— Dar drumul e lung, primejdios, mai cu seamă pentru cineva singur... Oare nu e totuna orişicare codru?

— Crezi să fie totuna?

— Să-l duc, bunăoară, într un codru de lângă Suceava; să fie numai codru!

— Bine zici; să fie numai codru! Iorgu vroia să iasă.

— Mai aşteaptă! îi strigă Luca. Să iei cu tine un burduf de brânză şi două pâini albe... lasă băiatului... să nu moară de foame pană ce-l va găsi cineva.

Iorgu păşi spre uşă.

— Mai stai încă; să-i laşi şi un urcior cu apă... sau nu! ba da! un urcior ceva mai mare.

— Ai sfârşit?

— Da.

Iorgu puse mâna pe broasca uşii.

— Mai este ceva, Iorgule... nu, nu; poţi să pleci. Zicând astea, Luca ridică ochii spre icoană, făcu o cruce

Şi şopti: "Iartă-mă, Doamne!" Apoi se puse a scri o epistolă cătră postelnic, încheind-o cu cuvintele: "Lucrat-am dupre povaţa prepodobrnicului(preabunului) chir-popa Sofronie."

Partea a II-a

Capitolul I

Care ar fi prea frumos în versuri lungi, ceea ce ne face a-l închina d-lni... Botnărescu