string(7) "library" string(8) "document"
1391
1475
1457
1639
1574
300
1504
1465
1822
1385
80
1497
1410

Ursita

10 11 12 13 14 15 16 17 18 19

Abia Luca şi cei nouă însoţitori ai săi zburară călări din curtea palatului, cum îndată chir-popa Sofronie ieşi din apartamentul său, ţinând subsuori o lungă scândură albă; un ucenic, îmbrăcat călugăreşte, ducea după sânţia-sa o scară, cu ajutorul căriia scândura fu aşezată şi legată deasupra arcadei porţii; pe scândură se citeau, scrise cu litere mari, una lângă alta, următoarele trei inscripţiuni, greacă, slavonă şi română:

Ο ευ αμαρτωλοις αμαρτωλοις Σωφρουηος ιερομουαχος Γαυγονρ λεγει ξητω Βογδαυ βοεβοδας...

Iz greşnih naigreşnii cerneţ Sofronie Gunşţur recè: da zdravstvuiet Bogdan voivoda...

Dintre păcătoşi mai păcătosul călugăr Sofronie Gangur zice: „Să trăiască Bogdan-voievod“... Chir-popa Sofronie se retrase apoi cu o patriotică smerenie, zicând în gândul său: „Un mare pas spre Mitropolie!“

Pe când astea se petreceau în palatul postelnicului şarpe, pe Podul Saşilor, o democraţie desculţă făcea după modul său alegerea de domn al ţării. O gloată de pescari, de ţărani, de robi ţigani şi tătari, de precupeţi, de grădinari, bărbaţi şi femei zbierau cât le lua gura:

— Întru mulţi ani să domnească Petru-vodă!

— La palat! După mine, fraţilor! striga un june de vro patrusprezece ani, nalt, frumos, cu o figură măreaţă şi descinsă, care se părea menită pentru domnie.

Însă nu mult timp zâmbi junelui pretendinte perspectiva tronului. La capătul podului îl întâmpină o numeroasă ceată sub povăţuirea armaşului Fliondur.

— Lăsaţi jos armele! strigă acesta, rădicind în sus măciuca, măcar că mai toţi partizanii bastardului în loc, de arme nu aveau decât ciomege şi pietre.

Rareş, ţinând mâna pe pumnar, aborda pe Fliondur:

—Jupâne armaşe, ajută-mi şi te voi face vel-vornic de ţara-de-Jos.

Fliondur voi a pune mâna pe îndrăzneţul june, dar acesta repede îi dete o palmă şi, fâcând apoi o săritură îndărăt, dispăru în mulţimea poporului.

— Ţineţi-l! ţineţi-l! striga armaşul, înflăcărat de furie şi de ruşine. Poporul râdea.

— Ucideţi-i! urmă Fliondur cătră ceata sa; ucideţi-i de tot! ucideţi-i pe blestemaţii ăştia, pe mojici ăştia!

Poporul începu a fugi.

Deodată, din partea în care se afla ceata armaşului, apăru călare vânatorul Focşa şi, apropiindu-se de Fliondur, îi zise:

— Răscoală lângă casa doftorului domnesc!

Fliondur trimise trei cetaşi cu porunca de a se închide toate porţile oraşului, ca nimeni să nu iasă, şi apoi purcese cu toţii spre locuinţa doftorului.

Liniştea a devenit însă perfectă numai atunci când Fliondur a declarat „pe cinste“ că Ştefan-vodă n-a murit încă.

Să ne-ntoarcem la Petru Rareş.

După neisprava negociaţiunii sale cu Fliondur, el alergă spre Poarta ungurească. Vă aduceţi aminte că în direcţiunea acelei porţi se afla casa postelnicului şarpe. Ajungând la ea, Petru văzu inscripţiunile cele ultradevotate ale lui chir popa Sofronie.

„Aici se cinsteşte numele lui Bogdan — Îşi zise el zâmbind— şi prin urmare aici nimeni n-o să mă caute; voi adăsta ascuns până la noapte. Poarta ungurească e aproape...“

Cugetând astfel, Petru intră în curtea palatului; se furişă în grădină şi se pitulă în tufe.

Peste a jumătate de oră, Luca reveni cu oamenii săi şi cu doftorul Geronimo.

După ce puse la cale toate trebile casei, încredinţând pe cei răniţi în sarcina italianului, el îşi aduse aminte că a uitat în grădină preţiosul manuscript al lui Zonara.

Dar închipuiţi-vă mirarea sa când zări, înaintând spre el dintre crengi, pe bastardul lui Ştefan cel Mare.

— D-ta, stolnice, aici?...

— Eu, Luca, răspunse bastardul, întinzându-i mâna cu o nobilă francheţă; nu voiam a mă ascunde, căci te văzui intrând pe tine, şi te cunosc cine eşti...

— Dai ce te-a adus?...

— Scapă-mi viaţa!

Ţi-o scap, stolnice... vino după mine, adause Luca, conducând pe Rareş la o uşă din fundul grădinii.

În seara acelei zile, crainicii, adecă heralzii domneşti, înştiinţară poporul cu sonul trâmbiţelor că a doua zi de dimineaţă au a se aduna la Câmpul Dreptăţii pentru alegerea unui nou domn...

Capitolul IV

în care cei vii se încurcă şi un mort vine să-i descurce.

Zăcând pe patul morţii, Ştefan cel Mare pusese pe cler şi pe boieri să-i jure că primesc de domn pe fiul său Bogdan; pentru a se asigura apoi contra nestatorniciei aristocraţilor, bătrânul vodă chemă pe toţi curtenii săi — copii de casă, aprozi, paici, postelnicei etc. — şi-i făcu să declare că vor apăra domnia lui Bogdan contra oricui.

„Jurăm — ziseră tinerii curteni, cu o mână pe Evanghelie şi cealaltă pe sabie— jurăm pe Dumnezeu, pe Maica Precista, pe apă, pe pământ, pe foc, pe văzduh, pe pâne, pe vin, pe paloşele noastre...“

Astfel era jurământul militar pe atunci;

Şi, în adevăr, Ştefan-vodă era silit să ia toate precauţiunile putincioase, căci, deşi fiu de domn, ba încă de cel mai ilustru domn al României, deşi brav şi inteligent totuşi, junele Bogdan, după legile ţării, nu avea dreptul de a se urca pe tronul Moldovei... De ce?

Bogdan-vodă era un bărbat frumos şi bine făcut; avea o statură de mijloc, o talie subţire şi un mers graţios; avea o pieliţă foarte albă, păr negru unduios, sprâncene arcate, musteţi elegante, o bărbuţă creaţă, un nas delicat... dar cu toate acestea îi strica un lucru de nimica: ochii încrucişaţi, din a cărora cauză poporul îl numea „Bogdan cel orb“ sau „Bogdan cel grozav“.

10 11 12 13 14 15 16 17 18 19