— Ba să mă ierţi tu pe mine, fratele meu.

— Dă-mi dară voie, măria-ta, dă-mi voie de a stărui, de a stărui ca să mă ierţi nu numai pe mine, nu numai pe mine, stăpâne, nu numai pe mine, ci încă pe o altă credincioasa slugă a ta, foarte credincioasă slugă...

— Spune, Arbure...

— Ştii, măria-ta, îţi aduci aminte, măria-ta, de nenorocitul, de mult nenorocitul postelnic şarpe...

Vodă nu-l mai auzea: se părea adormit.

Capitolul III

Foarte încurcat, fiind foarte revoluţionar...

Pentru a înţelege starea de lucruri în care Moldova fu aruncată deocamdată prin agonia lui Ştefan cel Mare, trebuie mai nainte de toate să limpezim chestiunea succesiunii domnilor după vechiul nostru „obicei al pământului“.

Este învederat că, pe baza unei atari constituţiuni, fiecare moarte de domn trebuia să fie simptomul unei turburări din partea poporului de jos — care se încerca a dobândi şi el o acţiune în alegerea stăpânilor — şi din partea pretendenţilor, la cari intrigau pe lângă aristocraţi, zicându-se a fi os de domn.

Chiar înainte de a muri Ştefan-vodă, două răscoale se declarară la două capete ale Sucevei: răscoala dentăi, în Mahalaua Măcelarilor, era condusă de mătuşa Despa; cea de al doilea, pe Podul Saşilor, de cătră stolnicul Petru Rareş, bastard al principelui.

Dacă mătuşa Despa avea o ură pentru cineva, apoi, precum văzurăm, numai pentru doftorul domnesc, talianul Geronimo da Cesena.

Când vânătorul Focşa îi aduse din fugă vestea despre moartea lui vodă, descriindu-i cum sufletul domnesc ieşi prin un horn al palatului în forma de fum albui, ea strigă: „L-a otrăvit neamţul!“ .

La vale de aşa-numita movilă a mătuşii Despei se trăgea d-a lungul râulul un şir de căsuţe, în cari locuiau mesniţii sau măcelarii, profesiunea ce o puteau exercita atunci numai românii; iar dintre toate acele căsuţe, cea mai frumuşică, cu stâlpi roşii şi cu obloane verzi, era a starostelui meşter Belibousin-Crăciun.

Mătuşa Despa alergă în uliţă să povestească descoperirea sa vecinilor, şi peste o oră, vro două sute de măcelari, cu steagul breslei, cu pestelce la brâu, cu cuţite şi topoare în mâni, având în fruntea lor pe starostele întovărăşit de vicleana doftoroaie, cutreierau stradele Sucevei, răcnind: „Moarte neamţului!“

Cu cât înainta procesiunea lor, cu atâta creştea numărul. Ungurii cojocari, vecini cu Mahalaua Măcelarilor rădicară şi ei steagul; apoi urmară mai mulţi băieţi de pe la crame, adecă prăvălie, slugi boiereşti, ştrengari şi alţii, încât în curând ceata se urcă la o cifră aproape de o mie de duşmani ai nenorocitului medic.

Pe când mătuşa Despa, ca un general priceput, explica pe drum armatei sale nelegiuirile vrăjmaşului, vânătorul Focşa intră în palatul postelnicului şarpe şi, după mai multe căutări, găsi pe Luca în grădină, lungit pe iarbă sub umbra unui arbore, ascultând pe Iorgu care-i citea dintr-un manuscript slavonesc întitulat Aici se începe paralipomenonul lui Zonara...

Grămăticul citea:

„Cade-ni-se nu din cărţi a ne lumina, ci din curăţenia minţii celei limpezite de cătră duhul dumnezeiesc; şi precum cărţile cu cerneala se scriu, aşa inima noastră cată cu duhul lui Dumnezeu scrisă a fi...“

În acest moment Focşa intră, sau, mai bine, năvăli în grădină, strigând:

— A murit vodă!

— Cine ţi-a spus-o? întrebă Luca cu linişte, lăsând cartea la o parte şi sculându-se în picioare.

— Cine mi-a spus-o! Mă mir cum de n-o ştii d-ta, după ce o ştie tot târgul!... ş-apoi uită-te — adause el arătând printre crengele copacilor spre poartă — uită-te, toate slugele abia acum se întorc de la Dealul lui Vodă, nici una nu rămăsese acasă...

— Cum de-i lăsase vornicul curţii să iasă fără ştirea mea?

— Ba chiar vornicul a fost cu dânsii. Des-demineaţă trecu pe uliţă un aprod domnesc trimis să cheme pe toţi boierii la palat şi ne spuse că adecă vodă moare; pe dată toate slugele au şi pornit în fuga mare la Dealul lui Vodă, eu singur mai rămăsei, gândindu-mă a cere voie, dar...

— Şi ce aţi văzut la Dealul lui Vodă?

— Văzurăm ieşind din palat mai mulţi boieri cu oamenii lor şi am auzit de la unii că vodă a şi murit; atunci mă grăbii a mă întoarce acasă, dar pe drum m-am abătut pe la mătuşa Despa şi ce să vezi?!

— Ce?

— Îmi spuse că doftorul neamţ este acela care a otrăvit pe vodă.

— Ţi-a spus-o ea?

— Chiar ea mi-a spus-o.

— Iorgule!

— Ce să facem acum, bădiţă! Ne-a murit bunul şi viteazul nostru domn!

— Doftorul se află într-o mare primejdie.

— Doftorul?

— El mi-a scăpat viaţa, şi eu sunt dator de a scăpa pe a lui.

— Nu te înţeleg, bădiţă.

— Mă vei înţelege îndată... Spune Focşo, să se înarmeze şi să încalece Faur, Balea, Gagul, Dobrotă, Caplea, Pancea, Mogoş şi Ursul; să ia scuturi, săbii şi suliţe; tu, Iorgule, vei merge cu mine; iar tu, Focşo, aleargă la vel-armaş de-i spune că poporul năvăleşte asupra casei doftorului...

— Poporul năvăleşte? De unde o ştii d-ta?

— Aşa să-i spui... iute!