bată-l norocul să-l bată! Iară vodă, cum îl auzi, simţi că bine vorbeşte copilul, şi te iertă, postelnice.

— Bine că-mi aduseşi aminte de armăşia nepotului meu, zise şarpe. Cat să cer iertare de la tine, Luco...

— De la mine, jupâne unchiule! întrebă Luca, sculându-se în picioare.

— Chiar de la tine... Pare-mi-se că osândişi astăzi la moarte patru coţofene?

— Dar, jupâne unchiule; patru ţigani ce se încercară a prăda casa noastră.

— Ştiu. Era între ei şi un copilaş, un băiat mic?

— Se poate; eu nu i-am văzut la faţă; îi prinsei noaptea şi-i dedei pe mâna armăşeilor...

— Ei bine, ştii cât de mult îmi plac copiii...

— Dar nu prea ai noroc în alegere, jupâne unchiule.

— Vrei să-mi dai a înţelege despre copilul cel din Codrul Cosminului? Apoi de, greşeşte omul câteodată! Oricum să fie, eu cer de la tine să ierţi pe copilul ţigănaş, şi am şi poruncit armăşeilor să mi-l aducă aici.

— Să fie după voia ta, jupâne unchiule, răspunse Luca, reaşezându-se.

— Nu te pot pricepe, frate postelnice! Nu te pot pricepe! zise hatmanul Arbure, sfârşind paharul cu bere al său. Ciudată fire mai ai şi tu! Ciudată! îţi plac copiii, şi nu poţi suferi...

Fruntea lui şarpe se încreţi.

— Mai ciudată este firea ta, hatmane, râzând vornicul Boldur. ţie îţi plac muierile şi numai muierile, ghiuj nesăţios ce eşti!

În acest moment întră Iorgu, a cărui faţă era turburată, se plecă la urechea lui Luca şi-i şopti ceva. Armaşul deveni palid.

— Ce este? ce este? întrebă postelnicul.

— O mare nenorocire, unchiule!

— Ce nenorocire? spune...

— Copilul de ţigan...

— Ei, urmează...

— Copilul de ţigan, pe care l-ai scăpat de ţeapă, nu este altul decât copilul cel adus; din Codrul Cosminului.

— Să-l trimiteţi înapoi să-l înţepe! zise cu iuţeală chir popa Sofronie.

Postelnicul zâmbi cu amar.

.....Ai uitat, părinte, frumoasa cazanie ce ne-ai ţinut astăzi asupra ursitei oamenilor. A doua zi, după o matură chibzuinţă între toţi amicii postelnicului şarpe, copilul Mihu a fost trimis să crească în frica lui Dumnezeu la Mănăstirea Neamţ.