Frageda-i vârstă îl ajuta mult pentru a impresiona pe cei curioşi, cari aveau mari temeiuri de a crede că un copil nu poate, nu este in stare de a minţi cu atâta dibăcie, ci vorbeşte curat din inspiraţiune.

Când îl întreba o femeie tânără şi frumoasă, el îi răspundea că o iubeşte un mândru june, că moare şi se topeşte după ea, că ei amândoi au mulţi şi puternici duşmani, dar toată vrăjmăşia va rămânea în zadar, căci îi aşteaptă norocul şi aşa mai departe. Ce-i drept, unde este acea femeie tânără şi frumoasă care să nu iubească şi să nu fie iubită? care să nu-şi închipuiască că o pizmuieşte lumea? care să nu spere că va birui toate piedicele?

Când îl întreba o femeie tânără şi urâtă, el îi răspundea că ea sughiţă şi oftează după călugărie, că viaţa nu are pentru ea nici o plăcere, dar nu departe e timpul când îi va zâmbi şi ei fericirea şi o va lua de soţie un viteaz, care de mult o îndrăgise şi numai nu îndrăzneşte să-şi dezvălească văpaia...

Când îl întreba o femeie bătrână, el îi prorocea trai îndelungat, adăogând, cu un aer profund, că ea are un neam, fiu sau nepot care o iubeşte foarte mult şi care sau că este în drum, sau că-l aşteaptă o călătorie depărtată, că se va întoarce încărcat de slavă şi de averi, că apoi se va însura, va face un băiat şi o fată etc., etc.

În acest mod, Mihu ajunse în curând a fi mesia neamului ţigănesc; judele nu-l atingea niciodată cu groaznica sa biciuşcă; hainele cele mai frumoase din câte cădeau în mâinile ţiganilor serveau pentru împodobirea ingeniosului copil; mâncările cele mai gustoase dintre mâncările ţigăneşti erau de drept ale lui; şi — lucru ciudat! — ştiindu-se important, Mihu se simţea acum mai mulţumit în mijlocul zdrenţăroşilor şetrari de cum fusese mai nainte în splendidul palat al postelnicului şarpe, unde-l irita preponderenţa lui Luca, a lui Iorgu, până şi a vânătorului Focşa.

În ziua morţii lui Ştefan cel Mare, şetrele din cari făcea parte eroul nostru se nemeriră aşezate lângă oraşul Siret nu departe de Suceava; un oraş pe atunci mare, împoporat, ornat cu palaturi şi biserici, celebru prin relaţiunile sale comerciale cu Polonia, prin depozitele sale de săbii, arcuri, cuşme etc., astăzi căzut la treapta unui mic târguşor pe jumătate armenesc.

Afară din Siret, pe drumul Sucevei, în dreapta se întindea o luncă; în stânga, faţă-n faţă, se lungea un edificiu de lemn în care se fabrica, se vindea şi se bea bere.

Bere? o băutură atât de germană şi atât de modernă în ţara noastră? bere în epoca lui Ştefan cel Mare? ce anacronism! vor striga desigur lectorii, citind aceste rânduri.

Le vom răspunde pe scurt, încuragind mai ales pe acei ce nu beau bere din sentiment patriotic, că ea nu este nici germană, nici modernă!

Mai întâi de toate, cuvântul bere e curat românesc, fiind un substantiv format din verbul a bea. Slavii tot astfel numesc berea pivo, de la verbul piti, a bea.

Al doilea, până în momentul de faţă, locurile în cari se păstrează orice fel de băutură — bere, vin, rachiu etc. — poartă la noi numele de pivniţă, adică berărie, ceea ce dovedeşte că la început acele locuri nu erau în România decât numai pentru bere.

Dacă aceste două consideraţiuni se vor părea glumeţe, vom putea înşira texturi lămurite, pozitive, autentice, cum că vinul era puţin cunoscut românilor în secolii XV şi XVI, afară numai doară de domni şi boieri, pe când berea, nectarul civilizaţiunii moderne, era băutura universală a poporului de jos.

Aşezământul comercial moldovean al lui Alexandru cel Bun legiuieşte anume că nici un străin să nu se amestec în fierberea berei, această industrie fiind permisă numai românilor neaoşi.

Italianul Della Valle, călătorind prin ţările noastre în prima jumătate a secolului al -XVI, se pronunţă în această privinţă nu mai puţin clar, zicând că românii se adapă cu cerevisia(bere).

Aşadară, jos gloria berarilor nemţi! trăiască berea română!

Înântrul berăriei despre care ne este vorba, cu uşe deschise, şedeau, beau, cântau şi strigau o mulţime de ţărani de prin satele învecinate, căci era o zi de marţi, o zi nenorocită pentru tot felul de lucruri, dar indiferinte pentru beţie, după credinţa norodului.

Afară, denaintea berăriei, nechezau şi tropotau mai mulţi cai, legaţi împrejurul unei căruţe foarte mari, din cele cunoscute atunci sub numele de care armeneşti, iar în fruntea cailor sta doi armeni cu haine negre, cu păr lung şi cu barbe şi mai lungi.

— Mi se pare că ne-a înşelat blăstematul de vameş, zise turceşte armeanul cu barba în furcă, clătinând din cap.

— Să mai socotim o dată, răspunse suflecându-şi mânecele armeanul cu barba ţuguiată.

— Legea zice să se ia vamă în Siret de pe tot calul câte doi groşi...

— Ei bine?

— Noi avem optsprezece cai; vameşul trebuia să ne fi luat numai treizeci şi şase de groşi, pe când el ne-a luat tocmai de trei ori atâta, adică două grivne douăzeci şi opt de groşi.

— Cum de nu vrei să-nţelegi, Carabete, că noi am cumpărat caii chiar în Siret...

— Te înţeleg foarte bine, dar ce urmează de aci?

— Legea zice că unde vei cumpăra calul, acolo să plăteşti şi patru groşi de cumpărătură.

— Bine... stai dară, Ovanese! câte patru groşi calul, optsprezece cai face o grivnă treizeci şi doi de groşi, iar nu două grivne douăzeci şi opt de groşi.

— Nătâng mai eşti, Carabete! Apoi uiţi cei doi groşi de cal vama Siretului?

— Mă prea ameţeşti, Ovanese! Una din două: sau doi groşi, sau patru groşi!

— Ba nici doi, nici patru, ci şase: patru de cumpărătură şi doi vamă.

— &#Î;ţi baţi joc de mine, Ovanese! Din ce lege luat-ai tu cei şase groşi?

Pe când armenii se certau, ţiganul Baro, care îi observa de mult, lungit lângă o şatră pe iarbă verde a luncii, în faţa berăriei, se sculă, se apropie încetişor de caii armenilor, dezlegă pe cel mai frumos armăsar unguresc, în preţ cel puţin de o sută de zloţi după valoarea de atunci, încalecă, şi ...... la fugă!

Armenii îl zăriră când era deja departe.

— Pradă! pradă! strigă Carabet şi, aruncându-se fără multe cuvinte pe un alt cal, purcese în goană.

Câţiva ţărani, stând cu ploştele pline de cerevisie în uşa berăriei, plesneau de râs.

— A păţit-o păgânul de armean! şi e drept să fie aşa, că ştii zicătoarea: armeanul plăteşte gloaba!

În acest moment apăru pe drumul de la Suceava un olăcar, adecă curier, zburând ca săgeata în direcţiunea Siretului; dar când se apropie de berărie, calul său, nemaiputând de o alergare atât de furioasă, însoţită de pocnitoarele lovituri ale unui bici ferecat, căzu jos şi-şi dete, sufletul.

— Trăsni-te-ar să te trăsnească! —răcni olăcarul, îndreptându-şi brâul ce-i acoperea tot mijlocul până la piept şi al căruia neobicinuită lărgime era semnul distinctiv al profesiunii curierilor statului— trăsnite-ar să te trăsnească!

Şi, uitându-se împregiur, el merse, cu un pas de autoritate, la caii armenilor, puse mâna pe coama unui bidiviu ca să vază de-i pe plac şi-l dezlegă.

— Ce faci, ce faci, omule? strigă Ovanes,