string(7) "library" string(8) "document"
1832
80
1475
1401
1385
1822
1646
1359
514
1467
82
1504
1307

Ursita

17 18 19 20 21 22 23 24 25 26

— Tăceţi, oameni buni, că vă dau pe toţi dracului! Furii ăştia s-au încercat să prade casa în care şade jupânul armaş. De aceea, cu porunca măriei-sale lui vodă, o să-i înţepăm, dacă vă place; iar dacă nu vă place, o să-i înţepăm fără plăcerea d-voastre, adause vătaful în glumă.

Poporul rencepu a râde.

— La lucru, băieţi! urmă vătaful către gâzi.

— De la care să începem, măria-ta? întrebă ţiganul călău.

— De la care? ia, de la frumuşelul ăsta, căci se pare a fi mai voinic decât ceilalţi, răspunse vătaful arătând la Baro.

— Iertare! iertare, măria-ta! ţipă tâlharul. Iertare! Lasă-mă numai să mă spovedesc, să mă împărtăşesc, să mă...

— Nu huli, cioară! Tu să te spovedeşti? Dar cine nu ştie că eşti un hoţ şi jumătate? Tu să te împărtăşeşti? tu coţofană!

— &#Î;ncai să începi de la altul, măria-ta; începe de la copilul ăsta, că el ne:a pus la cale, el ne-a dăscălit...

Poporul îşi întoarse privirile asupra copilului, dar nu-şi potu îndestula curiozitatea, căci băiatul ţinea capul în jos, lăsând să-i cază pe faţă lungile sale plete de culoarea roşiatecă.

— Zici că te-a dăscălit copilul? zise vătaful. Cu atât mai rău pentru că te-ai arătat atât de mişel încât să te dăscălească un mucos; mai iute pe ţeapă!

Călăul puse mâna pe Baro.

— Vai mie! vai mie! vai mie! zbiera ţiganul cu o voce-ascuţită. Nu vreau să mor! nu vreau să mor! nu vreau!

— Te crez că nu vrei! observă zâmbind vătaful. Poporul izbucni iarăşi de râs.

— Ei, nu-l mai înţepaţi? strigă din gloată o voce de bas. Vătaful rădică fruntea cu mândrie.

— Bre! cine ne porunceşte aşa răstit? Ia să-l văz la faţă, ca să mi-l învăţ!

— Da, da! învaţă-l mă rog, învaţă-l, măria-ta! ţipă Baro, profitând de această ocaziune pentru a-şi prelungi, viaţa măcar cu câteva secunde.

Individul cel grabnic şi necunoscut nu crezu de cuviinţă a răspunde la apelul vătafului, persoană prea puternica prin puterea vel-armaşului, care era preaputernic prin puterea lui vodă.

— Acuma, înţepaţi-l! a zis vătaful liniştindu-se.

— Staţi! staţi! se auziră deodată mai multe voci din popor, şi gloata, despărţindu-se în dreapta şi-n stânga, lăsă să apară o ciudată trinitate, ce ieşea din fundul unei cârciume.

Era o babă foarte beată şi doi moşnegi ceva mai puţin beţi.

—Fătul meu! strigă unul din moşnegi cătră vătaf. Fătul meu! După obiceiul pământului... Vezi bine... o fată fecioară... vezi bine... scapă... vezi bine... scapă p-un osândit la moarte.

Pentru a înţelege aceste cuvinte ....... căci adesea şi cuvintele unui om beat se pot înţelege trebuie să ne amintim o veche lege naţională, care se păstra la noi pană în timpul fanarioţilor şi în puterea cărei un vinovat, fie cât de mare se ierta de moarte de-ndată ce o fecioară declara al lua de soţ.

Această frumoasă lege, întrucât ştiu eu, se născu şi se înrădăcină numai la romani, dovedind, mai bine decât orice alta, superioritatea morală a străbunilor noştri, cari cugetau, cu o justeţă sublimă, că un om nu poate fi rău de vreme ce o fiinţă atât de angelică, atât de gingaşă, atât de nevinovată ca o fată fecioară primeşte a se uni cu el pe toată viaţa.

Vătaful, armăşeii, poporul pufniră de râs pentru nu mai ştim a câtea oară, privind triumfala păşire, balanţată în toate părţile, a ciudatului triumvirat, şi auzind neaşteptata propunere a moşneagului: o propunere altfel de tot imposibilă după instituţiunile noastre de atunci, căci o fată fecioară româncă era oprită cu cea mai mare asprime de a merge după un ţigan, iară o fată fecioară ţigancă nu se socotea în rândul femeilor.

— Ei bine, moşule — zise vătaful — unde-ţi este acel, odor de fată fecioară?

— Unde? iat-o, vezi bine... Iat-o, fătule!

Şi, zicând asta, moşneagul arătă la baba pe care o ducea de braţ.

— Poate nu vezi că sunt fecioară? poate nu crezi? strigă baba.

Este anevoie de a descri sau măcar de a-şi închipui zgomotoasa ilaritate ce cuprinse în clipă toată adunarea şi care se manifestă prin mii de glasuri strigând:

— Să trăieşti, fetiţo!

—Vrei să te-nsori cu tinerica asta? întrebă vătaful pe Baro.

— Vreau, măria-ta! însoară-mă, măria-ta! Copilul, care sta până atunci cu faţa în jos lângă cea mai mică din cele patru ţepe, se îndreptă deodată şi strigă cu vioiciune:

— Ba ia-mă pe mine, mătuşico! ia-mă pe mine! vreau să mă-nsor şi eu!

— Te iau şi pe tine, dragu maniei! vă iau pe amândoi... murmura baba, a cărei limbă începea a-se închega.

Iarăşi râsete.

— Uf! destul atâta! am râs de ne-am prăpădit, zise vătaful. Acuma să sfârşim odată! trage-l pe ţeapă, calăule! în-ţeapă-l binişor pe mirele!

Trecură deja două ore de când gloata îşi petrecea cu veselie, în perspectiva supliciului, pe seama nenorociţilor osândiţi. Se părea acuma că ţepele o să se mânjească în fine cu sângele ţiganilor... dar nu! pe neaşteptate interveni o nouă întrerupere.

Înconjurat de o mulţime de săcui călări, apăru poştelnicul şarpe, care, îndemnat prin scrisoarea domnească, s-a nemerit să se întoarcă tocmai în ziua aceea din îndelungata sa bejenie.

Poporul, care-l cunoştea foarte bine şi-l pomenea cu dragoste, mai cu seamă de când nu-l mai vedea în toate zilele, răcni cu entuziasm:

17 18 19 20 21 22 23 24 25 26