„Luca ştie unde se adăposteşte Rareş, gândi în sine Boldur, dându-se jos de pe cai şi fruntea bătrânului vornic se încreţi de nemulţumire. El o ştie şi voieşte a mi-o descoperi, pentru-a câstiga prin o mârşavă trădare trecătoarea milă a domnului. Aşa sunt toţi oamenii!“

Vornicul scuipă şi fără a rosti un cuvânt, merse după Luca în fundul grădinii.

Aci junele se opri şi, punându-se în genunchi, apucă mâna lui Boldur.

— Naşule, sunt bun de înţepat

— Tu?

Sunt de zece, de o mie de ori mai vinovat decât Fliondur.

— Ce spui?!

— Fliondur nu ştiu să prină pe Rareş, şi de aceea a pierdut armăşia; ei bine... cum să o primesc eu, eu care de bunăvoie am scăpat pe Rareş? Faţa vornicului se însenină.

— Tu ai scăpat pe Rareş? Nu glumeşti? Tu l-ai scăpat?

— Aşa este, jupâne naşule; dă-mă acuma pe mâna călăraşilor tăi, ca să mă ducă la temniţa cea mai adâncă şi cea mai întunecoasă.

Ba dimpotrivă, să trăieşti, fătul meu! să trăieşti la la mulţi ani! Te-ai purtat ca un adevărat român, ca un adevărat nepot al lui şarpe, ca un adevărat fin al naşului tău! şi vornicul lipi buzele sale de fruntea lui Luca. Faţa noului armaş se roşi de mulţumirea faptei bune şi de mândria conştiinţei.

— Ascultă, dragă finule, urmă vornicul. Nu toate judecăţile domneşti sunt drepte, căci şi domnii sunt oameni.

Aşadară, oricine poate să îndrepteze greşeala unui domn fără ca să-l supere, în ascuns, pe neştiute — căci a se împotrivi singur făţiş puterii domneşti ar fi o nebunie — face o faptă bună. Greu este de a plăcea totodată şi lui Dumnezeu, şi lui vodă. Puţini oameni au norocul tău, finule armaşule.

După această profundă locuţiune, vornicul făcu o scurtă pauză şi adause cu zâmbet:

— Ciudate fiinţe mai sunt şi domnii ăştia! Pedepsesc pe Fliondur pentru vina lui Luca, şi rădică pe Luca pentru o faptă ce le place lor să o numească viclenie împotriva domniei. Zău, anevoie este de a vedea bine, după ce o dată te-ai făcut domn! Foarte anevoie!

— Însă, naşule, fi-va oare frumos din parte-mi de a mă folosi cu strâmbătate de rătăcirea măriei-sale?

— De frumos, nu e tocmai frumos; dar n-ai ce face, fiule!

— Aş putea să nu primesc armăşia...

— Te va întreba: de ce?

— De ce? Pentru că... pentru că... fiindcă...

— Şi la un aşa răspuns, măria-sa îţi va tăia capul. Place-ţi? ş-apoi să vorbim şi altmintrea. în fundul cugetului nu eşti oare încredinţat şi mângâiat că ai făcut o faptă bună? îmi vei răspunde: da! Atunci, dacă este aşa, finule, atunci însuşi Dumnezeu te răsplăteşte, iar vodă nu este în împrejurarea de faţă decât o unealtă mută şi surdă a unei voinţe mai presus de toate.

Vornicul făcu o cruce.

Luca de asemenea.

— Spune-mi acuma — zise Boldur — când şi cum scăpat-ai tu pe voinicul Rareş?

— Întorcându-mă de la bătaia cu măcelarii, îl găsii din intâmplare dosit aici în grădină. Cum mă zări, pe dată el se încredinţă singur în mânele mele. Sunt fecior de boier: nu-l puteam respinge. Mă grăbii a-l ascunde cu mare pază, până va veni prilejul să-l scoatem teafăr peste hotare.

— Vrea să zică, el este încă la palat? Du-mă să-l văz, finule.

Vornicul şi Luca aflară pe Rareş povestind cu foc lui Iorgu ceea ce ar face el fiind domn. şi anume:

N-ar mai pedepsi pe nimeni cu moartea. Pentru, pedeapsa trupească ar întrebuinţa numai verge, şi încă din cele mai subţiri. Ar cinsti pe toţi boierii bătrâni ca pe nişte părinţi, iar pe cei tineri ca pe fraţi mai mari. Ar scuti poporul de jos de orice dare grea şi neobicinuită. Ar face ca negoţul să înflorească până la marginile pământului. Ar îndrepta judecăţile astfel, ca nevinovatul să nu piarză un fir de păr. Ar bate pe turci, pe tătari, pe leşi, pe munteni şi pe unguri, lăţind hotarele ţării până la Beciu. Ar preface visteria într-o fintână nesecată, din care s-ar putea adapa toţi cei însetaţi. Ar pune în slujbe numai pe oamenii cei mai vrednici dintre fruntaşii ţării. Ar înfiinţa scoale până şi-n fundul codrilor. Ar clădi mănăstiri şi biserice câte o mie pe an. Ar hrăni toată ţara de la masa domnească. Şi aşa mai departe, şi aşa mâi departe, şi aşa mai departe; ploaia cu cârnaţi încheia lista, ca în toate profesiunile de credinţă vechi şi nouă.

Intrând încetişor în odaie, vornicul şi Luca auziră câte cava din programa lui Rareş.

— Sunt pierdut! strigă bastardul lui Ştefan cel Mare când văzu pe Boldur şi, apucând pumnarul ce-i atârna la brâu, el voi a se străpunge.

Iorgu îi opri mâna.

— Nu fi copil, stolnice, zise vornicul, îndulcindu-şi vocea înăsprită pe câmpuri de bătaie. Ca un copil ai vorbit înainte de a intra eu, ca un copil vrei să faci acuma după ce am intrat.

—Vornice, aibi milă de mine!

— Nu e vorba de milă! Este vorba de a te scoate cât mai în pripă din Moldova, pentru ca să nu ne mai încurci pe noi ăştia, mânca-te-ar norocul!

Rareş aruncă jos pumnarul, se plecă şi sărută genuchiul lui Boldur.

—Cum crezi tu, finule? urmă vornicul, întorcându-se cătră Luca pentru a se feri de mulţumirile lui Rareş; cum crezi? care să fie mijlocul cel mai nemerit de a strecura pe stolnic din ţară?

— Ziua, cu faţa dezvălită, îl va cunoaşte lumea, iar cu faţa învălită, îl poate bănui. Noaptea, mi-e teamă să nu-l prinză sau portarii, sau dorobanţii, sau alte slugi hătmăneşti, naşule vornice.

Boldur aţintă pe Rareş ca vro cinci minute.

Băiatul nu avea încă nici măcar perspectiva musteţilor sau a barbei; faţa sa era netedă şi albă ca a unei fecioare, trăsăturele figurii erau de o frumuseţe rară, păr lung, talie subţire.