— Bine te-am găsit, mătuşo Despo! Mai întâi, am venit să-ţi mai mulţumesc o dată pentru... ştii pentru ce!

— Vrea să zică, ea te iubeşte acuma?

— E nebună după mine, mătuşo.

— Mă bucur.

— Bunătatea d-tale. Alta, am venit să te rog să vezi pe copilul ăsta bolnav...

— Aşa se poate; dar că eu, tocmai eu să mai calc vreodată pragul postelnicului, ferească-mă Dumnezeu! că doară nu sunt de râsul nemţilor!

— Apoi ce s-a întâmplat nu se mai poate întoarce, mătuşico.

— Ştiu, ştiu bine că vă căiţi acuma, dar lasă!... Ce boala are băieţelul?

— Parcă mi se sfâşie trupul, răspunse Mihu, ţinându-se cu amândouă mânile de mijloc.

— Atunci lasă-l aici la mine până mâine, vere Focşo.

— Nu te temi să rămâi singur? întrebă vânătorul pe Mihu.

— D-apoi de ce să mă tem? răspunse copilul cu mândrie.

— Aşa vine vorba, Mihule..

— Eu nu mă tem de nimic... dar mă doare!

— Voinic băiat şi-a găsit postelnicul! zise zâmbind mătuşa Despa.

— Voinic şi încă prea voinic! Nu ştiu ce mai are şi jupânul postelnic de-i gata să culeagă toţi copiii din drum, măcar că nu-i plac muierile!... Aşadar, îţi sărut mânile, mătuşico şi voi trece mâine dimineaţa.

— Cale bună, vere!

Ieşind Focşa, mătuşa Despa trecu în cămăruţa de alături, aduse o unsoare cenuşie, despuie pe băiat de haine, îl lungi pe masă şi se apucă a-i freca încheiturile oaselor, buiguind din gură următoarea galimatie în versuri;

Purces-a omul mare
Pe drumul mare
Cu toporul mare
La pădurea din pământ.
Nimeni nu l-a văzut,
Nimeni nu l-a auzit,
Numai Maica preacurată
Înaintea-i a ieşit şi l-a întrebat:
— Unde te duci?
La pădurea mare.
— Nu te du la pădurea mare,
Ci te du la Mihu,
Să-i tai toate durerile,
Din cap, din dinţi, din măsele,
Din nas, din ochi, din urechi,
Din fălci, din barbă, din frunte,
Din mâni, din mijloc, din picioare
Şi din tot locul,
Să rămână Mihu curat,
Luminat, făr’ de dureri,
Cum maică-sa l-a născut...

Băiatul răbda operaţiunea, silindu-se în căpuşorul său a născoci modul cum să declare în fine doftoroaiei adevărat-i dorinţă; dar mătuşa Despa îl freca şi-l întindea cu atâta virtute, încât Mihu îşi simţi toate oasele sfărâmate şi începu a ţipa:

— Lasă, mătuşico, că nu mă doare!

— Aşa degrab?

— Apoi nu mă durea nici mai nainte .

Aceste cuvinte avură asupra mătuşii Despei o putere electrică. Copilul îşi bătu joc de meşteşugul ei. înfuriată, ea îl apucă de păr, îl ridică în sus de pe masă şi apoi, punându-l drept pe picioare, îl întrebă tremurând de mânie:

— Cum ai spus, puşchiule? Nu te durea nici mai nainte? de ce dar venişi la mine?

— Nu te supăra, mătuşico! ascultă cuvintele mele...

— Spune, spune! Aşa că te-a învăţat doftorul neamţ de la curtea domnească?

— Ba nu, mătuşico!

— Ba aşa, blăstematule!

— Să vezi singură... bădiţa Luca...

— Ei bine! ce face bădiţa Luca?

—Vrea să mă omoare, ştiu bine că vrea să mă omoare, căci a văzut că mă iubeşte jupânul, şi se teme ca nu cumva să-mi lase mie toată averea; de aceea vrea să mă omoare; l-am auzit şoptind cu bădiţa Iorgu să mă omoare, şi cu doftorul neamţ...

— Şi cu doftorul, neamţ?

— Da, şi cu doftorul neamţ, l-am auzit şoptind să mă omoare; aşadar, m-am făcut bolnav, ca să te poci vedea pe d-ta şi să te rog...

— Ce vrei de la mine?

— Mai bine eu să omor pe bădiţa Luca decât să mă omoare el pe mine.

— Şi cum să-l omori?

— Dacă me-i ajuta d-ta...

— Eu? cu ce să-ţi ajut?