25 aprilie 2017, 15:23 9495

Un locuitor din Orhei a deschis Muzeul Moldovei Sovietice (Foto)

În Muzeu sînt aproximativ 20 de mii de exponate, printre acestea: mașina de cercetare, busturi ale eroilor trecutului sovietic, arme, uniforme, obiecte de uz casnic, începînd din perioada Imperiului Rus.

La început am trecut de drumul care ducea spre muzeu, deși am văzut indicatorul. Drumul s-a dovedit a fi, pur și simplu, foarte îngust și deteriorat. „Muzeu", indica panoul de la poartă. În apropiere se afla un transportor blindat („mașina de cercetare" - ne-a explicat proprietarul însuși) și automobilul „Volga". Pe poartă era stema URSS și atașat un aparat de telefon din copilăria mea, apelul costa două copeici. Nu veți greși ați ajuns acolo unde trebuie.

Am ajutat să fie găsit mormîntul unui soldat sovietic

Ion Adomniței locuiește în satul Cucuruzeni, raionul Orhei exact 60 de ani, toată viața lui. A fost agronom în colhozul „Frunze" din localitate, apoi s-a făcut proprietar privat, luînd „cotele" lui și ale familiei sale, unindu-le a obținut aproximativ două hectare. Pe de o parte – un lac, pe de altă parte – un rîuleț nearătos, s-ar fi putut părea: construiește un loc de odihnă și dezvoltă agroturismul, așa cum fac toți ceilalți, dar ... Domnul Adomniței a mers pe altă cale.

- În anii 90 am văzut, că au venit în satul nostru activiștii de la Frontul Popular, au legat bustul lui Lenin, care stătea în fața Consiliului Sătesc, l-au smuls și cu un ZIL l-au tîrît pe pămînt, pentru a-l arunca la gunoi – își amintește Ion Adomniței. Stăm cu dumnealui într-un foișor pe lac, beam ceai – (tovarășii chinezi care au fost în excursie mi l-au făcut cadou) − cu biscuiți și vorbim. – Nu le-am permis să facă acest lucru, mi-am luat bustul mie.

Bustul, de altfel, îi întîmpină pe vizitatori și astăzi la intrare. Alături se află busturile tovarășilor Frunze (din clădirea Consiliului Sătesc), a lui Lazo, a scriitorului Gorki.

- De la asta a și început totul. – zîmbește Ion. − la început colecționam, pur și simplu, lucruri vechi, dar s-au adunat o mulțime foarte rapid, pe zi ce trecea.

Și atunci Ion Adomniței a decis să creeze un muzeu privat! Muzeul de Istorie al regiunii. Acesta urmînd să atragă în același timp și turiștii la moșie. Un fel de Muzeu al URSS!

- Acesta nu este un muzeu al URSS! − neagă proprietarului. – Aici e istoria regiunii, începînd de la Imperiul Rus, apoi aderarea Basarabiei la România, încheindu-se cu Imperiul Sovietic!

Expoziția muzeistică este amplasată în două case mici. Mergem spre spațiile de depozitare. Dumnezeule, numai ce nu e aici! Icoane (aproximativ 300!), monede (cele mai vechi de aproximativ 1800 de ani), cuțite (cele mai vechi datează din secolul 2 î.Hr.), ceasuri – de perete și de buzunar, de mînă și de podea, radiouri, primele televizoare sovietice, patefoane (e chiar și unul care era purtat la cingătoare, unul mic de tot)

- În acele timpuri în loc de player era! – rîde proprietarul.

El nu este numai proprietar, ci și ghid. Despre fiecare lucru poate vorbi nu numai cu dragoste, ci, de asemenea, ore în șir!

- Aici e arhiva! - arată hîrtiile Ion. - Acum cîțiva ani a avut loc o întîmplare interesantă.

A sosit la Cucuruzeni o bătrînică de 70 de ani din Rusia, ea a venit împreună cu fiica ei și nepotul. Singurul lucru pe care a reușit să-l afle, este faptul că tatăl ei a căzut pe front, eliberînd satul Cucuruzeni, dar unde este înmormîntat nu se știa.

− În arhivele Ministerului Apărării nu a reușit să afle nimic, acolo arhivele sovietice au fost distruse, ea a fost sfătuită să mi se adreseze mie −povestește Ion. − Și iată! − El îmi întinde documentele îngălbenite. − Uite, №30 ...

Citesc soldatul Veaceslav Gontari, a murit în anul 1944, este îngropat ...

− În cadrul operației de eliberare a satului Cucuruzeni au murit 290 de soldați sovietici, avem aici trei gropi comune − spune Ion. – În baza acestor liste am și aflat unde este înmormîntat Veaceslav Gontari. Slavă Domnului, că i-am găsit mormîntul.

„Nu voi bea din veselă rusească!"

În depozitele Muzeului sînt aproximativ 20 de mii de exponate! Și nu toate sînt expuse pentru a putea fi văzute de către toți, nu ajunge loc pentru toate. Mergem spre ce-a de-a doua casă, ermetic închisă cu ușile duble și o mulțime de lacăte. Aici se păstrează armele.

Îți taie respirația: arme din epoci diferite, de diverse calibre! Pistoalele din secolul al XIX-lea coexistă pașnic cu mitraliera „Maxim", alături: săbii, spade, arme albe, tot aici − mitraliera Degtiariov, automatul MG-40 (Schmeisser). Uniforme sovietice și naziste, căști de protecție, grenade, faustpatron, este aici chiar și budionovca adevărată (șapcă în Armata Roșie) și o mască de gaze pentru cai!

− Din acesta nu se poate împușca, cu toate că armele sînt înregistrate. – ne liniștește proprietarul. – Polițistul de sector mă vizitează cu regularitate, mă verifică...

Au fost tentative de a fura armele, de Anul Nou, hoții au încercat să intre înăuntru prin acoperiș, Ion i-a speriat.

− Acum trebuie să pun sistem de alarmă, dar nu-mi ajung bani! – se tînguie el.

Banii − un punct sensibil pentru un arhivar voluntar. Niciodată nu sînt suficienți.

Muzeul nu este pentru a cîștiga bani, nu obosește să repete Ion, oamenii trebuie să-și cunoască istoria. Deși este nevoie de bani pentru a instala alarma, trebuie angajată o persoană ca să facă inventarul exponatelor muzeului...

− Muzeul meu este înregistrat la Ministerul Culturii, ei și ce?! – întreabă retoric Ion. − De cîte ori i-am invitat aici, nu vine nimeni. Ministrul adjunct i-a răspuns odată că nu are timp. Alți vizitatori însă găsesc timp. Vin excursii școlare din toată Moldova.

− Copiii nu cunosc deloc istoria! – spune mîhnit Ion. − Nu cunosc nici istoria propriei țări, nici pe cea a lumii. Cine a fost Lenin, ce e puterea sovietică, în timpul căreia au trăit părinții lor, cînd a fost Revoluția și a început Marele Război pentru Apărarea Patriei, nu știu nimic! Pentru ei este o altă lume, o altă Planetă!

În schimb, sosesc deseori oaspeți din: Rusia, Turcia, Statele Unite ale Americii, Germania, Franța, Afganistan și chiar din Pakistan! Toți admiră exponatele...

− A venit un mediator al unui colecționar moldovean tare serios, spunîndu-mi, că-mi dă o mulțime de bani pentru o casă, în care se află o parte din colecția Muzeului, iau totul de acolo, −spune Ion. – Îmi propunea bani grei, am refuzat ...

- Dacă ați fi acceptat ați fi devenit milionar în euro?

- Da ... soția mea, cînd a aflat ce ofertă am refuzat, a umblat o săptămînă de parcă ar fi fost bolnavă...

Printre altele, autoritățile locale și naționaliștii convinși împreună cu unioniștii tare nu-l au la inimă pe Ion Adomniței.

− Mă urăsc − îmi spune el simplu − pentru că le arăt acea istorie, care a fost, de fapt, nu cea pe care au desenat-o. Pe vremea Uniunii Sovietice au fost atît lucruri bune, cît și rele, dar de ce distorsionezi istoria? Ieri a fost conducător al organizației de partid al colhozului, peste noapte și-a schimbat macazul, devenind naționalist, care urăște tot ce e sovietic!

Ion își amintește de un incident care a avut loc în timpul Hramului satului. El pregătise o expoziție a samovarelor (iar el are aici exemplare foarte vechi, chiar din secolul al XVIII-lea!):

− Venise asistenta medicală din sat, am vrut să-i torn o ceașcă de ceai din samovarul de Tula, iată priviți, aici este, iar ea îmi răspunde: „Eu nu voi bea nimic din vesela rusească!"

Ca orice colecționar adevărat, Ion Adomniței ascunde sursele din care-și primește comorile.

− Ceva cumpăr, ceva schimb, altceva mi se aduce, pur și simplu, așa − spune el fără tragere de inimă. − Icoane, uneori, cumpăr cu 30 de lei, un ceas de buzunar l-am cumpărat o dată cu 50, iar apoi a venit un colecționar, care a spus că o astfel de icoană la Londra costă 4000 £!

Trebuie să vă spunem neapărat că vizitarea Muzeului este absolut gratuită! Dacă dvs., veți dori în afară de aceasta să vă odihniți aici în mijlocul naturii (iar locurile aici sînt superbe! Foișoare, cascadă, barcă) și o gustare, atunci va trebui să plătiți, nu foarte mult, destul de modestă e plata, vă asigur.

- Și totuși ce v-a făcut ca atît de mult timp, bani și efort să investiți în Muzeul dvs.? − am pus eu întrebarea care mă chinuia permanent. − Poate că ar fi fost mai bine să vă fi vîndut toate exponatele ați fi trăit viața unui om bogat!

− Dar cum poți să-ți vinzi propria istorie?! – îmi răspunde Ion cu întrebare, la rîndul lui. – Amintirea strămoșilor tăi, inima și sufletul tău?! Iată eu nu pot face acest lucru. Totul nu-mi va rămîne mie, ci viitorului, copiilor mei, nepoților!

− Și dacă copiii și nepoții vor vinde colecția dvs.?

- Oare sînt ei în stare să facă acest lucru?! Aceasta doar e amintire, iar ea nu este de vînzare ...

Am avut un caz

A venit o dată la Muzeu unul dintre foarte bine cunoscuții deputați ai Parlamentului Republicii Moldova.

− I-a plăcut tare mult, – zîmbește Ion Adomniței. – S-a așezat în foișor, a cinstit, s-a cherchelit și mi-a spus:

− Mă duc la ziua de naștere a unei rude apropiate a lui Filat (iar acela pe atunci era prim-ministru atotputernic), vinde-mi ceva dintre exponatele sale, i-l voi face cadou omagiatului.

− Nu pot − a spus Ion. – Doar e o piesă de muzeu, nu este de vînzare!

− Îți voi plăti o mulțime de bani! – i-a spus extrem de surprins deputatul, cum să refuze o mulțime de bani, dar, mai ales, să-i facă un serviciu unui oaspete, care deține puterea. – Bani foarte grei!

− Așa și nu i-am vîndut! – dă nedumerit din mîini Ion. − Deși banii erau tare mari pentru mine, m-ar fi ajutat într-adevăr la acel moment ...