15 ianuarie 2024, 17:30 Personalități 66080

Veronica Micle – muza blondă a lui Eminescu

Frumoasa Veronica Micle i-a furat inima lui Eminescu. Din frumuseţea Veronicăi Micle s-au născut poate cele mai frumoase poezii de dragoste ale marelui poet. Muza lui Mihai Eminescu l-a cunoscut pe poet la Viena, în 1872. Fără a ţine cont de piedicile morale, cei doi au început timid, în capitala austroungară, o relaţie de amor ce avea să fie condimentată, în următorii 17 ani, cu multă pasiune, intrigi, despărţiri şi reîmpăcări demne de telenovelele din zilele noastre.

Bîrfele despre întîlnirile lor romantice prin Iaşi şi intimităţile care depăşiseră cu mult limitele dintre o femeie căsătorită şi un tînăr artist, neconfirmate oficial însă niciodată, au curs în epocă. Se spune chiar că nu de puţine ori, Ştefan Micle, soţul cu 30 de ani mai în vîrstă al Veronicăi, a primit scrisori în care anonimi îi relatau escapadele soţiei. În 1879, toate acestea aveau să se termine, o dată cu moartea lui Ştefan Micle. Ceea ce ar putea părea o uşurare pentru dragostea dintre cei doi amanţi, avea însă să se transforme într-o iubire chinuitoare din motive cît se poate de pragmatice: banii şi distanţa. Ea nu a reuşit decît după cîţiva ani să obţină pensie de urmaş, iar el a trebuit să se mute la Bucureşti.

În toamna lui 1879, Veronica şi Eminescu au petrecut împreună aproape două luni în Bucureşti, iar în primăvara anului 1880 vorbeau pentru prima dată de posibilitatea căsătoriei. Problemele financiare şi opoziţia de care  s-au izbit în societate vor zădărnici însă planul îndrăgostiţilor, iar pînă în toamna anului 1881 relaţiile dintre ei se vor răci. Din cele două luni de iubire cu Eminescu la Bucureşti, din toamna anului 1879 ar fi apărut chiar şi un copil, menţionează fiica Veronicăi cîţiva ani mai tîrziu, copil care însă s-ar fi născut mort.

Flacăra iubirii s-a reaprins în 1882, cînd Veronica a revenit la Bucureşti, iar cei doi au locuit cîteva luni în imobilul de pe strada Buzeşti, nr. 5. Zadarnic a încercat ea să-l convingă să se căsătorească: opoziţia prietenilor lui şi depresia care deja îl stăpîneau pe Eminescu au blocat orice demers în acest sens. În toate aceste scandaluri, în care nu doar Maiorescu a încercat să-i despartă, ci şi Slavici sau Macedonski, de frică să n-o piardă, Eminescu nu scăpa ocazia s-o îmbărbăteze, printre zeci de rînduri de dezmierdări.

În 1883 a debutat boala care avea să-i fie fatală, şase ani mai tîrziu, lui Mihai Eminescu. Diagnosticul pus atunci de medicii de la Sanatoriul doctorului Şuţu din Bucureşti a fost „psihoză maniaco-depresivă”. A fost trimis de medici la tratament la Viena, apoi prin Italia, revenind în Iaşi abia peste un an. Au urmat luni întregi de tratamente şi recuperare, iar în 1887 a ajuns în grija surorii sale, Henrieta, la Botoşani. În tot acest timp, Veronica, mutată la Bucureşti împreună cu copiii, încerca să-l convingă să revină în Capitală, pentru a fi mai bine îngrijit. A reuşit să-l facă să vină la Bucureşti abia în aprilie 1888. Multe dintre scrisorile pe care şi le trimiteau cei doi au fost ascunse după moartea lor, iar cînd au fost descoperite, autentitcitatea lor a fost pusă la îndoială, spun criticii.

În februarie 1889, Eminescu avea să fie internat definitiv în sanatoriul doctorului Şuţu, unde se va stinge la 15 iunie 1889. Printr-o stranie coincidenţă, chiar în momentele în care Eminescu se prăpădea pe patul de spital, iubita sa Veronica scria un poem chiar despre moarte şi iubire. Nici ea nu l-a putut uita, la data de 4 august 1889 luîndu-şi viaţa. Sinuciderea s-a petrecut la Mănăstirea Văratec, unde se retrăsese. Golise sticluţa de arsenic cu lăcomie, la miezul nopţii.