30 noiembrie 2023, 11:30 Istoria 13415

Dregătoriile în Moldova

Ca şi alţi suverani europeni — regi, ţari, herţogi, duci, domnitorul Moldovei avea slugi de diferite ranguri. Printre dregătorii se enumera, întîi de toate vornicul (dvornicul). De acum titlul, de la slav. двор — (curte) ne sugerează că vornicul era mai marele pe curtea domnească, avînd în supuşenie întregul ei personal. Fiind cel mai însemnat între dregători în veacurile XIV-XVII în Moldova vornicul avea şi atribuţie militară: comanda armata în lipsa domnului. Avea drept ajutori pe vornicul de gloată sau de poartă.

Logofătul în Moldova era şeful cancelariei domneşti: alcătuia, redacta actele, scrisorile oficiale, era purtătorul peceţilor — cea mare pentru documentele oficiale, şi cea mică — pentru actele mai puţin însemnate. Spre deosebire de alte ţări vecine, în Moldova logofătul era responsabil de hotărnicirile moşiilor.

Vistierul numit în documente vistiernic administra finanţele ţării, avea subalterni în diferite perioade pe diacul de vistierie, cămăraşul de vistierie, pe marele vameş.

Spătarul, numit în documentele slavone меченош era purtătorul spadei domneşti, avînd, în Moldova, соmanda asupra cavaleriei.

Spre deosebire de alte ţări vecine, cel ce dă vinul la masa domnească în Moldova se numeşte ceaşnic. Acest dregător avea grijă nu numai de servirea băuturilor, ci şi de viile de la Cotnari. Vtori ceaşnic avea grijă de podgoriile de la Huşi.

Stolnicul la mesele domneşti are cam aceleaşi atribuţii ca şi ceaşnicul: serveşte, după ce mai întîi gustă personal, bucatele. Este ajutat de vtori şi treti stolnic sau stolnicei.

Postelnicul avea grijă de patul de culcare al domnitorului, conducea la domnitor vizitatorii. Cronicarul Macarie îl numea „păzitorul patului domnesc". În virtutea funcţiei sale, postelnicul în Moldova, treptat devine sfetnic de taină (şi traducător personal), un fel de „mareşal al curţii".

Ca oricare altă curte regală europeană, cea a Moldovei avea alţi dregători, care în actele domneşti, intrau în formula boieri mici: pivnicerul avea grijă de pivniţele domneşti; cămăraşul avea în grijă cămara domnească sau, cum i-am zice astăzi, monetaria. Prima monedă în Moldova — groşi — a fost bătută de Petru I Muşat.

Clucerul purta cheile de la magaziile şi cămarele domneşti, unde se păstrau proviziile. În Moldova clucerii strîngeau dări „din curechi", „alte mărunţişuri", inclusiv „ sămînţă de cînepă" şi multe altele.

Portarul este o dregătorie moldovenească cu atribuţii specifice: era străjerul porţii domneşti, avînd sub comandă pe vtori, treti portar sau portărei. Portarul Sucevei devenise dregător important, şef al garnizoanei cetăţii de scaun a Moldovei.

Aprodul avea în sarcină executarea sentinţelor domneşti, cu excepţia execuţiilor capitale şi supunerea la cazne — atribuţii ce reveneau armaşului.
Sulgerul avea grijă de aprovizionarea curţii domneşti cu carne; dregătoria ploscarului (de la slav. плоска), altfel zis cuparul (de la cupă), a fost desfiinţată de Ştefanal III-lea cel Mare.

Medelnicierul (de la slav. меденицэ „lighean, vas de aramă") turna domnului apă pe mîini cînd acela dorea să se spele.

Clucerul de arie avea grijă de depozitele de grîne ale domniei, ulterior i s-a zis jitnicer; pitarul avea în sarcina sa pregătirea şi împărţirea pîinii la curtea domnească; şatrarul, dregător de asemenea, documentat în Moldova, avea grijă de corturile domneşti în timpul campaniilor...

Aceşti dregători, mari şi mici, alcătuiau Curtea domnească a Moldovei, aparatul de stat, dintre care Domnitorul alegea Sfatul domnesc, constituia Cancelaria de stat a Moldovei. Dintre cei mai de nădejde şi apropiaţi Domnitorul numea pîrcălabii, dregătorie, documentată în 1387. În tot cazul, această demnitate de mare preţuire pe vremea lui Ştefan al III-lea cel Mare avea prerogative caracteristice numai în Moldova. Pîrcălabii erau mai marii pe ţinuturi sau oraşe de anumită însemnătate — un fel de prefecţi, deţinînd, totodată, şi funcţiile de căpitan şi judecător al ţinutului. D. Cantemir scrie: "Spre a împărţi dreptate locuitorilor Moldovei, au fost rînduiţi în flecare oraş sau tîrg anumiţi judecători, care în unele locuri se numesc, de obicei, pîrcălabi, iar în altele - vornici şi cămăraşi. Ştefan al III-lea cel Mare i-a învestit pe pîrcălabi cu atribuţii militare, punînd sub comanda lor nu numai cetăţile, ci şi zonele din preajma acestora, avînd poruncă domnească de a le apăra şi a le aproviziona. Astfel, pîrcălabii deveniseră un fel de guvernatori militari, cumulînd şi funcţii administrative. Pîrcălabii „stau de strajă la hotare" — în zonele şi direcţiile de apărare strategică a Moldovei. D. Cantemir precizează: „La Hotin, Cernăuţi, Suceava, Neamţ şi Soroca (Roman, Crăciuna, Orhei, Chilia, Cetatea Albă) sînt doi pîrcălabi, fiindcă acestea sînt cetăţile cele mai de seamă ale Moldovei". Letopiseţele moldo-slavone, actele Cancelariei domneşti a Moldovei, cronicile moldoveneşti ale lui Gr. Ureche, M. Costin, opera literară istorică a lui Mihail Sadoveanu conţine sute de pagini de glorie despre pîrcălabii de Chilia, Cetatea Albă, Suceava, Neamţ, Crăciuna, Hotin. С.С.Giurescu precizează: „În unele ţinuturi de margine ale Moldovei şi anume în Putna, Tecuci, Hotin, Neamţ, Cernăuţi, Soroca, pîrcălabii s-au numit staroşti, după modelul dregătorilor asemănători din Polonia"

Cercetînd procesele demografice din Moldova după recensămintele din 1772-1773, 1774 şi 1803, P. Dmitriev afirmă că starosta era „dregătorul" suprem în ţinuturile Putna şi Cernăuţi, executînd aceleaşi funcţii, ca şi ispravnicii în alte ţinuturi. Ca şi cea a pîrcălabilor, staroştilor, dregătoria ispravnicului cu timpul a fost modificată. La început ispravnicul era slujitor (curtean) ce executa diferite sarcini. Ulterior devenise unul din cei doi reprezentanţi ai domniei în ţinuturi cu funcţii administrative, fiscale şi judecătoreşti. Serdarul, rang boieresc, era comandantul trupelor de grăniceri în ţinuturile de sud şi de răsărit ale Moldovei; din veacul XVIII avea funcţii administrative, fiscale şi judecătoreşti în ţinuturile Orhei şi Lăpuşna. Una din cele mai însemnate dregătorii ale Moldovei pînă în epoca modernă a fost hatmanul.

Membru al Sfatului domnesc, hatmanul, dregătorie moldovenească, avea funcţia de pîrcălab şi portar al Sucevei (şeful garnizoanei cetăţii de scaun), fiind, totodată, şi comandantul forţelor armate ale Moldovei. Marele cronicar moldovan I. Neculce a fost hatman al Moldovei: „Dumitraşco-vodă (D. Cantemir) dacă au simţit pre Antiohie Jora hatmanul că-l pîrăşte la Moscu l-au mazilit şi m-au pus pre mine, pe Ioan Neculce spătarul, hatman în locul lui Antiohie".