01 aprilie 2024, 14:30 Istoria 38005

Ștefan cel Mare și neamul Rahmaninovilor (Foto)

Dr. hab. Aurelian Dănilă Academician coordonator al Secţiei Ştiinţe umanistice şi arte a AŞM

Rezumat: Unul din momentele puţin cunoscute se referăla faptul că Ştefan cel Mare ar fi bunelul unuia din muzicienii iluştri ai secolului XX – Serghei Rahmaninov. Acest lucru îl aflăm din „Datele istorice cu privire la originea nobililor Rahmaninov", publicate la Kiev în anul 1895, cu privire la preocupările multor generaţii Rahmaninov, care au activat, în particular, în sfera ştiinţei militare, literaturii şi muzicii.

În a doua jumătate a secolului al XV-lea, la cîrma Moldovei veni unul dintre cei mai viguroşi bărbaţi ai neamului, ca timp de aproape cincizeci de ani să făurească o ţară puternică şi frumoasă, al cărui popor a ştiut să-l preţuiască de-a lungul secolelor, dîndu-i şi astăzi cinstea cuvenită – Ştefan cel Mare şi Sfînt. Sub aspect istoric, este cea mai glorioasă personalitate a neamului, care a creat şi păstrat un stat ce s-a impus cu o autoritate binemeritată în această parte a Europei.

La noi, din cîte ştim, nu s-au făcut suficiente cercetări fundamentale despre marele voievod (din ceea ce am reuşit să cunoaştem, am găsit multe lucruri inexacte, controversate) – pare-se că nici vremurile de odinioară nu erau din cale-afară de încurajatoare pentru asemenea investigaţii. A venit însă timpul să aflăm mai multe despre figurile proeminente ale acestui plai, pentru ca urmaşii urmaşilor noştri, cunoscînd adevărul adevărat, să se poată mîndru cu marii înaintaşi.

Am dori să ne referim, în cele ce urmează, la un lucru mai puţin cunoscut (sau chiar total necunoscut) majorităţii cititorilor. Ştefan cel Mare este bunicul (cu mulţi, mulţi de „stră" înainte) a unuia dintre cei mai mari muzicieni ai secolului XX – Serghei Rahmaninov. Pentru confirmare este necesar săne amintim, mai întîi, de familia şi unele episoade din viaţa personală a domnitorului.

Se ştie că, fiind căsătorit de trei ori, Ştefan cel Mare a avut copii cu fiecare soţie, dar, în paralel, şi odrasle nelegitime. Prima nevastă, Evdochia, fiica cneazului de Kiev Simion Olelkovici, îl naşte în 1464 pe Alexandru, iar în 1466 – pe Elena, care va deveni cneaghină a Moscovei. Cea de a doua soţie, Maria de Mangop, naşte trei copii: Bogdan, Ilia şi Petru. Primii doi aveau să moară la o vîrstă fragedă (despre Petru se mai spune că ar fifost nelegitim). În 1478 domnitorul Moldovei se căsătoreşte pentru a treia oară. Soţie îi devine Maria Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos, voievodul Munteniei. În 1481 se naşte Bogdan-Vlad care moşteneşte, în 1504, scaunul domnesc şi devine cunoscut sub numele de Bogdan cel Orb. Bogdan-Vlad a avut o soră, Maria.

Cîţiva copii nelegitimi a avut cu marele voievod o oarecare Marusea. Din alte legături sentimentale se mai cunosc Petru Rareş (devenit ulterior domnitor), două fete măritate cu nobili din Polonia şi un fiu, Ion.

Anume acest Ion, în 1490 (se mai presupune şi 1491), vine cu doi feciori ai săi, Vasile şi Ion, la Moscova, la sora lui Elena, care era căsătorită deja de cîţiva ani cu Ivan cel Tînăr, fiul ţarului Ivan Vasilievici. Trista istorie a Elenei se cunoaşte, amintim doar că după moartea prematură a soţului ei, Ivan cel Tînăr, Dimitrie, fiul Elenei şi nepotul lui Ivan al III-lea şi al lui Ştefan cel Mare, devine moştenitor al tronului. Însă după a doua căsătorie a lui Ivan Vasilievici cu grecoaica Sofia Paleologu şi naşterea feciorului Vasilii, dar şi în urma intrigilor de la curte, Elena va muri în închisoare în 1502, iar peste şapte ani, în vîrsta de 25 de ani, se va despărţi de cei vii şi fiul ei, Dimitrie (există o versiune cum că ar fifost otrăvit de grecoaică).

... Ion sosi în Rusia fără permisiunea Marelui cneaz. Exista însă o lege a lui Ivan al III-lea, potrivit căreia un străin poate veni la Moscova numai după ce devine posesorul unui document special. Supărarea lui Ivan Vasilievici a fost mare, drept urmare fiind trimiterea lui Ion în oraşul Uglici, unde locuia fratele suveranului, Andrei Vasilievici. Aici, în Uglici, oaspetele moldovean, devenit în scurt timp Ivan cu porecla „Vecin", s-a stabilit cu cei doi feciori ai săi. (După o versiune, porecla de „Vecin" provine dintr-o discuţie pe care a purtat-o domnitorul Moldovei cu feciorii săi în timpul împărţirii unei moşii. Cînd Ion întrebase cam pe unde sînt pămînturile repartizate lui, Ştefan cel Mare ar fi spus că el, Ion, va fi vecin cu Bogdan. De atunci Ion purta porecla de „Vecin". Cu ea a şi venit în Rusia).

Andrei Vasilievici l-a primit mai mult sau mai puţin binevoitor, oferindu-i cîteva sate, moşii, care ulterior au fost înscrise ca proprietate a Rahmaninovilor. Feciorii lui Ivan Vecin erau porecliţi în Uglici „Voloh" (Ion în Rusia devenise, ca şi tatăl său, Ivan) şi „Rahman" (Vasile). Porecla „Voloh" (Valahu) venea de la Valahia, iar care ar fi originea poreclei ,„Rahman" e greu de spus. Am putea fi de acord cu presupunerea unuia dintre reprezentanţii familiei Rahmaninov, care afirmă că „rahman" sau „rahmanin", după dicţionarul lui Dal, ar însemna în unele regiuni ale Rusiei – „vesel", „vorbăreţ", în alte localităţi – „bun la inimă", „slab de caracter". Nu este exclus că porecla lui Vasile provine de la o trăsătură a caracterului său. Cert însă este că acest Vasile Rahman, nepotul direct al domnitorului Moldovei Ştefan cel Mare, porneşte arboreal genealogic al Rahmaninovilor. În registrul genealogic al timpului se menţionează, printre altele, că pînă în 1751 pe stema de familie a Rahmaninovilor era zugrăvit un cap de taur – stema statului moldav.

Odată cu venirea lui Vasilii al III-lea, feciorul lui Ivan Vasilievici şi Sofiei Paleologu, la cîrma statului, situaţia Rahmaninovilor se complicase, deoarece Marele Cneaz în mod intenţionat îi ţinea pe aceştia din urmă mai departe de Moscova şi sub o supraveghere specială, ca să nu apară prin preajma curţii rude de-ale fostei ţarevne Elena şi ale fiului ei, Dimitrie.

După moartea lui Vasilii al III-lea, în statul rus începe o perioadă de incertitudine provocată de diverse intrigi, de venirea la conducere a Elenei Glinskaia, apoi a lui Ivan Groznîi. Anii treceau şi, îndepărtaţi de centru, Rahmaninovii se transformau din familie de neam domnesc în intelectuali provinciali obişnuiţi. Mai tîrziu însă, judecînd după mărturiile unuia din Rahmaninovi, Perfilii, dar şi în urma studierii „Datelor istorice despre obîrşia nobililor Rahmaninov", lucrare publicată în 1895 la Kiev, aflăm căde-a lungul deceniilor şi secolelor Rahmaninovii şi-au spus cuvîntul mai ales în domeniul militar.

Cariera militară a început chiar de la Vasile, poreclit „rahman", au urmat Andrei şi Ivan, cel din urmă făcîndu-şi slujba cu mult succes în Kiev. Pe parcursul anilor, numeroşi Rahmaninovi, discipoli ai celor amintiţi, şi-au făcut serviciul militar în calitate de ofiţeri superiori, alţii trecînd în retragere şi devenind apoi chiar voievozi. Prin diferite isprăvi s-au evidenţiat coloneii Dei Ivanovici, Nazar Mihailovici, Fiodor Timofeevici, Anisim Grigorievici şi alţi reprezentanţi ai familiei Rahmaninov. Primind moşii drept răsplată „pentru serviciul sîrguincios", dar şi „pentru devotamentul pentru ţar şi Patrie", Rahmaninovii puteau fi întîlniţi pe la mijlocul secolului XVIII în Reazan, Voronej, Kursk, Tambov şi în alte regiuni ale Rusiei.

E de menţionat faptul ca fraţii Fiodor şi Gherasim Rahmaninov au participat activ la înfăptuirea loviturii de stat din 24-25 noiembrie 1741, în urma căreia tronul Rusiei a fost ocupat de Elizaveta Petrovna. Împărăteasa n-a ezitat să le mulţumească devotaţilor soldaţi, avansîndu-i în grad, dîndu-le noi moşii şi declarîndu-i printr-un ukaz special „nobili superiori ai Curţii" – titlul cu drept de moştenire şi pentru copiii acestora, dar şi pentru cei ce urmau să se nască din neamul lor.

În afară de militari, găsim la Rahmaninovi şi un savant cu renume, Ivan Rahmaninov, profesor al Universităţii din Kiev, al cărui tată, tot Ivan, fusese cu regimentul său prin Silezia, Saxonia, Boemia, ajunse pînă în Bavaria. Iar în 1845 luptă împotriva turcilor pe teritoriul Moldovei sub conducerea generalilor Liprandi şi Şoimanov. În 1856, tînărului savant Ivan Rahmaninov, despre care amintisem, în urma susţinerii disertaţiei cu tema „Baza teoriei mişcării relative" i se conferăgradul de doctor în studii matematice şi astronomice. De cîteva ori este ales decan al Facultăţii de fizicăşi matematică a Universităţii din Kiev, prorector, iar în 1881 devine rector al acestei instituţii. Autor a mai multor lucrări ştiinţifice, Ivan Rahmaninov a fost decorat cu cele mai înalte distincţii ale timpului.

Mulţi dintre Rahmaninovi, chiar militari fiind sau avînd o altă ocupaţie, manifestau un viu interes pentru literatură, artă sau muzică.

O atenţie deosebită merită un alt Ivan Rahmaninov, fiul acelui Gherasim care a participat la amintita lovitură de stat. Ivan Gherasimovici, care toată viaţa a făcut slujba militară, fiind obsedat de literatură, a lăsat numeroase traduceri, dar şi lucrări originale. A fost preocupat de creaţia lui Voltaire (pe care a tradus-o integral), propagînd filosofia acestuia şi considerînd-o fără egal în domeniu.

Începînd cu 1790, cînd Ivan Gherasimovici Rahmaninov se făcuse proprietarul unei tipografii în Petersburg, au văzut lumina tiparului numeroase lucrări ale lui Mersier, Miller, ale altor enciclopedişti progresişti. Era personal cunoscut cu I.A. Krîlov şi G.R. Derjavin, dar şi apreciat de aceştia ca „un foarte bun literat". Într-un timp, Ivan Andreevici Krîlov edita împreună cu I.G. Rahmaninov jurnalul „Politica duhov", iar cînd acesta din urmă, retras din armată, se mută cu traiul în satul Kazinka din gubernia Tambov, marele fabulist nu uităsă-l viziteze cu regularitate.

I. Rahmaninov transferase în Kazinka şi tipografia sa. După publicarea cărţii cu „toate operele, pînă acum netraduse în limba rusă, ale domnului Voltaire..." începe un scandal care se termină

cu distrugerea tipografiei şi arderea exemplarelor care mai rămaseră în depozit.

Revoluţia franceză şi executarea regelui Ludovic al XVI-lea au creat un mare disconfort la curţile europene. Şi Ecaterina a II-a, liberală pînă la acel eveniment istoric, susţinătoare a tot ce era nou în ştiinţă şi literatură, de data aceasta, speriată de unii „prieteni" ai lui I. Rahmaninov, a ordonat ca tot ce este editat în Kazinka din creaţia lui Voltaire sau a altor francezi, să fie distrus. În felul acesta, au fost arse peste 500 de cărţi ce se aflau în depozit, printre care trei denumiri traduse de însuşi Rahmaninov: „Operele alegorice, filozofice şi critice ale domnului Voltaire", „Ura învinsă prin dragoste" şi „Testamentul politic al domnului Voltaire".

Un alt fiu al lui Gherasim Rahmaninov, Alexandr, tot militar, era un violinist excelent. Se retrage de timpuriu din armată şi, împreună cu soţia, se stabileşte în localitatea Znamenskoie, gubernia Tambov, unde organizează un cor şi o orchestră de muzică populară. Moare în floarea vîrstei în urma unei răceli. Feciorul lui Alexandr, Arkadii, gusar, aghiotant al generalului Vranghel, a preluat de la părinţi aptitudinile muzicale, devenind un pianist virtuos, care trezea curiozitatea şi admiraţia multor muzicieni profesionişti ce veneau în turneu la Tambov. Cînd se afla la Petersburg, Arkadii Rahmaninov era invitat întotdeauna la contele Veliegorski pentru a participa la seratele muzicale, renumite în capitală. Avea şi lucrări proprii, unele din ele fiind chiar editate.

Akadii Alexandrovici Rahmaninov a fost să fie bunicul, prin fiul său Vasile, al marelui compozitor şi pianist al secolului XX Serghei Rahmaninov, nepot cu mulţi de „stră" înainte şi al domnitorului Moldovei Ştefan cel Mare.

... Unul dintre Rahmaninovii de la sfîrşitul secolului trecut a încercat să elaboreze arborele genealogic al familiei, recunoscînd că pot fi omiteri şi inexactităţi. Ultimele „crenguţe" din vîrful acestui Arbore genealogic astăzi se află în Elveţia, unde locuiesc descendenţii genialului muzician, deci şi ai celui care a fost şi este mîndria naţiunii noastre – Ştefan cel Mare şi Sfînt.

Bibliografie:

Рахманинов П. Исторические данные о роде Рахманиновых. Киев, 1985.
Бэлза И. Ф. С.В. Рахманинов. Москва, Музгиз, 1947.
Алексеев А.Д. С.В. Рахманинов. Жизнь и творческая деятельность. Москва, Музгиз, 1954.
Рахманинов С.В. Письма, Москва. Музгиз, 1955.
Бажанов Н. Рахманинов. Москва, Молодая гвардия, 1962.

Totodată, vă reamintim că informații amănunțite referitoare la Istoria Moldovei din cele mai vechi timpuri pînă în prezent; Domnitori şi conducători; Simbolurile Moldovei istorice; Simbolurile naționale ale Republicii Moldova; Forţa spirituală a Statului Moldovenesc pot fi găsite la compartimentul ISTORIA a proiectului moldovenii.md.