01 octombrie 2024, 11:30 Istoria 88921

Geţii vorbeau o limbă asemănătoare celei „latine”

Geto-dacii vorbeau o limbă tracică care făcea parte din marea familie a graiurilor indo-europene, fiind înrudită cu limbile protolatine, balto-slave şi iraniene.

La moment nu cunoaştem esenţa structurii lingvistice a graiului geto-dacilor. Nu ştim nici cum spuneau pentru „om” şi „femeie”, „bun” şi „rău”, „a fi” şi „a putea”, „eu” şi „tu”. În aceste condiţii au fost formulate mai multe teorii privind originea şi răspîndirea limbii geţilor. Unele teorii recente încearcă să explice din ce cauză geto-dacii au renunţat la limba lor în favoarea latinei, iar alte popoare care de asemenea s-au aflat sub stăpînire totală sau parţială a romanilor nu au refuzat la propria limbă. Astfel s-a constatat că populaţiile geto-dacice, sub diferite nume, ocupau o arie geografică vastă, din Europa Centrală pînă în Asia, aproape de China şi India. Actuala populaţie Punjabi, din nordul Indiei, de pildă este urmaşa unui neam de geţi (masageţii) localizaţi în Asia Centrală cu peste 2500 de ani în urmă. Aceşti urmaşi ai geţilor vorbesc o limbă ce seamănă cu moldoveneasca (româna). Dar multe din cuvintele punjabi comune cu moldovenească (româna) sînt comune şi cu latina. Aceasta înseamnă că geţii vorbeau o limbă asemănătoare celei „latine” mult înainte de expansiunea romană.

Ipoteza privind existenţa unei legături strînse dintre limba geţilor şi limba latină a fost expusă deja de cercetătorii din secolul al XIX-lea şi dezvoltată în secolul al XX-lea. Drept argument în susţinerea acestei ipoteze au fost invocate nu numai datele lingvistice dar şi cele arheologice, inclusiv imaginile de pe Coloana lui Traian unde geto-dacii comunică cu romanii direct, fără traducători.

Asemănările dintre limba geţilor şi cea latină se explică prin:

— substratul autohton, limbile vorbite de populaţiile protoindo-europene (de ex. purtătorii culturii Cucuteni), o parte din care a migrat şi în peninsula Apenină (Italia);
— fondul comun indo-european;
— împrumuturi de la o limbă la alta, explicabile prin contactele existente între vorbitorii acestora. Deşi este puţin cercetată problema care dintre aceste limbi este mai arhaică şi respectiv cine de la cine a împrumutat un şir de cuvinte.

Cel mai vechi popor din spaţiul carpato-balcanic amintit în relatările autorilor antici au fost tracii, un popor de origine indo-europeană a cărui etnogeneză s-a petrecut la sfîrşitul mileniului III – începutul mileniului II î.Hr. în spaţiul nord balcanic în vecinătate de alte populaţii indo-europene cum ar fi strămoşii hitiţilor, a italicilor, proto-balto-slavilor etc.

Prima menţiune a tracilor aparţine lui Homer. Poemele homerice menţionează două neamuri trace – sintii şi ciconii – ca aliaţi ai troienilor, precum şi numele unui rege al tracilor Resos.

Datorită unor particularităţi de ordin lingvistic şi a culturii materiale, vastul areal tracic este divizat de lanţul Munţilor Balcani (Haemus) în două mari părţi: tracii de nord şi tracii de sud. Autorii antici menţionează circa o sută de comunităţi tracice. Printre tracii de sud cei mai cunoscuţi erau: odrisii, beşii, bitinii, ciconii, edonii, iar printre tracii de nord: geţii (mai tîrziu dacii), tyrageţii, crobizii, tribalii, costobocii, carpii etc.