Însă aceasta este ştiut de fieşte carele: că Moldova mai înainte pînă a nu cădea supt stă­pînirea turcească, avea aşezămînt de pace cu Leşii, după cum mărturiseşte însuşi vlădica Pia­ziţius, măcar că'i stă împotrivă Dlugoş, Sarni­ţius şi Oricovius. Iară după aceea începînd a plăti haraciu la Turci, nici n'au avut Leşii gînd ca să o silească să fie supt ascultarea lor, ci mai ales unii din Craii lor umbla să le dea aju­tor, ca să se pue iarăşi în slobozenia ce avea mai înainte.

Al doilea republică mai mică, este Vrancea în ţinutul Putnei, la hotarul ţărei Româneşti din toate părţile încunjurat cu munţi straşnici şi sunt întru dînsul 12 sate cu două mii de case şi nici locuitorii aceştia n'au ştiinţă pentru plugărit. Pentru că şi ei se îndeletnicesc cu păstoriea oilor, ca şi Cîmpulungenii, şi plătesc pre an la Domnie o dajdie ştiută şi hotărîtă şi se ţin cu legile sau obiceiurile lor iară porunci şi judecători dela Domnie nu primesc.

Al treilea, este Tigheciul, în ţinutul Fălciilor adică un codru ce este despre hotarul Tătarilor de Bugeag şi este pieptul Moldovei cel mai tare între Prut şi între Basarabia. Locuitorii plătesc la Domnie pre tot anul o dajdie mică şi sunt toţi călăreţi şi mai nainte era ei la număr opt mii de oameni, iară acum deabia sunt două mii pentru oaste şi întrec cu vitejiea pre toţi cei­lalţi Moldoveni, încît se obişnueşte a se zice pentru dînşii acest proverb „Cinci Tătari de Crăm, plătesc mai mult decît zece de Bugeag şi cinci Moldoveni, biruesc pre zece Tătari de Crăm. lară cinci Codreni adecă, Tigheceni, bat pre zece Moldoveni”. Pentru dînşii am vorbit mai mult la partea întîea.

CAP. XVII. Despre năravurile Moldovenilor

Fiindcă ne-am apucat să arătăm năravurile Moldovenilor, pentru care lucru nici unii din cei străini, sau prea puţini au ştiinţă adevărată, dragostea ce avem asupra patriei noastre, şi neamul dintru care suntem născuţi, ne îndeamnă ca să lăudăm şi să închinăm pre locuitorii ţă­rii, cărora avem să le mulţămim pentru iubirea noastră, ne stă însă şi dragostea adevărului în cale, ca să lăudăm aceia, care cu dreptate ar fi să se hulească. Căci mai de mîntuire le va fi lor, cînd li se vor aşterne slobode înaintea ochilor greşalele care le fac, decît să fie înşe­laţi şi amăgiţi cu vreo măgulire mîngăioasa şi apărare iscusită şi prin aceia să creadă că urmează bine întru greşalele acele, pentru care toată lumea cea cu năravuri bune îi huleşte. Deci noi din pricina aceasta voim să zicem cu­rat, că noi la năravurile Moldovenilor nu pu­tem să aflăm nimic lesne ca să putem lăuda, osebit de credinţa cea adevărată şi primire de oaspeţi.

Din toate greşalele care sunt obişnuite şi pre la alţi oameni, au şi Moldovenii de nu prea multe, încă nu prea puţine.

Năravuri bune sunt rari la dînşii, pentru că nu au nici creştere cum se cuvine, nici deprin­dere la năravurile cele bune şi pentru aceia cu greu se va găsi vreunul mai împodobit cu nă­ravuri bune decît alţii, de nu va avea vreo fire bună spre ajutor.

Dîrziea şi semeţiea este maica şi sora lor, căci dacă are vreunul cal bun şi arme bune, atuncea gîndeşte că nici un om nu poate să-l întreacă şi nu s'ar feri, de ar fi cu putinţă însuşi cu Dumnezeu să se lupte. Şi toţi de obşte sunt îndrăzneţi şi semeţi, foarte înţinaţi de a începe gîlceavă, însă prea lesne să liniştesc şi se îm­pacă iarăşi. Luptă cu sabia cîte doi numai, nu obişnuesc; şi ţărănimea încă prea rar se întoarce la arme, numai din vorbe, ci cu beţe, cu ciomege şi cu pumnii astupă gura cea fără de omenire a protivnicului lor şi asemenea fac şi ostaşii, rar săr cu sabia unul la altul numai din sfadă şi cînd se întîmpla aceasta vreodată, trebue aciea sa sufere pedepsele cele mai cum­plite. Ei cu toţii sunt şegalnici şi veseli şi inima nu le este departe de gură; însă dupre cum uită degrab mînia, asemenea şi prieteşugul nu ţin îndelung şi de băutură n'au greaţă prea mare, însă şi prea tare plecaţi asupra ei încă nu sunt. Desfătarea lor cea mai mare este uneori a pe­trece în ospeţe dela 12 ceasuri pînă la 9 după miazănoapte şi alteori şi pînă la revărsarea zilei şi beau pînă ce varsă. Dar aceasta încă nu se obişnueşte în toate zilele, ci numai pe la sărbători mari şi earna cînd este vreme rea, şi sileşte frigul pre oameni ca să şează pre la ca­sele lor şi să-şi încălzească mădulările cu vin. Rachiu nimenea nu iubeşte, fără numai ostaşii, iară ceialalţi beau numai cîte un pahar înainte de masă. Cei ce locuesc în ţara de jos şi pe lîngă hotarul ţărei româneşti, iubesc vinul mai mult decît ceilalţi.

Odineoară s'au apucat pre rămas un Moldo­vean cu un Muntean, să vază carii sunt mai beţivi, Moldovenii sau Muntenii, ş'au mers pe podul din Focşani, care este hotar între Moldova şi între ţara Românească şi atîta sau gîlcevit amîndoi cu paharele, pînă cînd a căzut Mun­teanul de multă băutură de vin. Iar pre Mol­dovean pentru învingere, l-au dăruit Domnia cu boerie.

Arcul îl întind ei foarte bine, şi se pricep a purta şi suliţa. Iar cu sabia totdeauna fac ei mai multă izbîndă, iar puşte poartă numai vî­nătorii, pentru că zic că este lucru cu ruşine, să se lupte la oaste cu acest fel de arme, cu care nu poate să se cunoască nici meşteşugul războiului nici vitejia.

Ei la începutul războiului totdeauna sunt foarte vitezi şi de al doilea mai slabi de inimă.

Iar dacă îi înfrîng protivnicii înapoi, atuncea prea rar au bărbăţie să înceapă de a treia oară, însă au învăţat dela Tătari de se întorc iarăşi înapoi din fugă şi prin această apucare cu meş­teşug, au smuls biruinţa de multe ori din mîinile protivnicilor.

Către cei robiţi se arată acum cu blîndeţe şi acum cu tiranie, după cugetul lor cel nesta­tornic şi să ucigă pre vreun Turc, sau vreun Tătar, socotesc drept datorie creştinească şi pre cel ce se arată cu blîndeţe către aceste nea­muri, îl socotesc că nu este creştin bun; şi această urmare au adeverit-o ei prea cu îndes­tulare la pustiirea aceasta mai de pre urmă a Bugeagului, cînd a năvălit Petriceicu asupra Basarabiei, după războiul Austriecesc.

Ei nu au măsuri în cugetile lor, cînd le merge bine sunt semeţi, iar de le merge rău părăsesc bărbăţiea şi la vederea dintîiu nimic nu li se pare cu greu. Iar dacă li se întîmplă la aceia cît de puţină sminteală împotrivitoare, atuncea cad în uimire şi nu ştie ce să facă şi la urmă, dacă văd că ostenelile lor sunt zădar­nice, se căesc că s'au apucat însă prea tîrziu.

Deci dar nu putem zice alt nimic, fără nu­mai că. din prea osebită şi nemărginită prove­dinţă a lui Dumnezeu, o împărăţie aşa mare şi înfricoşată a Otomanilor, biruind cu armele sale pre toată puterea romanilor în Asia şi o bu­cată nu prea mică în Europa şi pre Unguri, Sîrbi, Bulgari şi alte stăpîniri nenumărate, aducînd cu sila sub stăpînirea sa şi pre Greci norodul cel mai înţelept. Iar pre un norod aşa prost şi fără de putere, n'a fost vrednică ca să-l silească cu război, ca să i se plece sub stăpînire şi mai pre urmă umblînd de atîtea ori să lepede jugul cel primit de bunăvoe, to­tuşi a rămas neatins şi nesmintit, atît la obi­ceiurile lui cele politiceşti cît şi la orînduelile cele bisericeşti.

De alta, nu numai că Moldovenii nu sunt iubitori de ştiinţi, ci mai la toţi le sunt şi urîte. Şi aşa nici numele ştiinţelor şi ale meşteşugu­rilor frumoase nu le sunt lor cunoscute; şi zic, că oamenii cei învăţaţi îşi perd minţea şi cînd voesc să laude învăţătura cuiva zic că este nebun de ştiinţa cea multă şi cel mai de ocară lucru este pentru că zic, că numai preoţilor se cuvine să, înveţe, iar pentru mireni este destul să citească şi să scrie şi să-şi iscălească numele şi să ştie cum îşi vor pune la isbod boii, caii, oile, stupii şi altele de acestea; iar celealte toate sunt netrebuitoare.

Femeile lor măcar că nu le ascund de băr­baţi aşa cu băgare de seamă ca Turcii, însă totuşi obişnuesc prea rar a se depărta de pe la casele lor, dacă sunt măcar de puţină ceva stare.

Cucoanele boierilor sunt bine închipuite, iar pentru frumuseţe cu mult mai în urma celor proaste. Căci acestea sunt cu chip mai frumos, iar cele mai multe sunt desfrănate unele beau pe acasă vin mult, iar la adunare prea rar se arată vreuna beată. Pentrucă un obraz femeesc se socoteşte a fi mai cinstit cu cît mănîncă şi bea mai puţin pe la ospeţe, şi pentru aceia prea rar poate cineva să o vază aducînd cîte o bu­căţică la gură, sau să-şi deschiză buzele pînă întru atîta, ca să i se vază dinţii, ci aşa de tăinuit vîră bucatele în gură, cu cît îi este prin putinţă, şi nimic nu socotesc mai de ru­şine, decît a se vedea părul capului la vreo femee cu bărbat sau văduvă şi este cea mai mare greşală, a descoperi la vedere capul vre­unei femei. Însă fecioarele socotesc ruşine să-şi acopere capul măcar cu cît de subţire pînză, pentrucă goliciunea capului, o înţeleg semn de feciorie.

Celelalte obiceiuri atîta sunt deosebite, ca şi aerul în cele mai multe părţi ale ţării. Locui­torii din ţara de jos, care sunt obişnuiţi de mult să trăiască în răsboiu cu Tătarii, sunt os­taşi mai buni şi oameni mai sălbatici decît ceia­lalţi şi mai mult sunt rescolnici şi nestatornici şi dacă n'au niciun protivnic străin să bată răz­boiu, atuncea de trîndăvire prea lesne se amă­gesc şi stîrnesc zurba asupra mai marilor săi, însă şi însuşi asupra Domniei. Pentru Dumne­zeiasca slujbă au puţină ştiinţă şi mulţi dintre dînşii, mai ales oamenii cei proşti, cu toţii zic: că fieştecăruea om este hotărîtă dela Dumnezeu ziua morţii sale şi mai înainte de ziua aceea nu poate nimenea să moară, nici să piară la războiu^[34], şi aceasta le dă lor atît de mare băr­băţie, încît, uneori orbeşte se slobod asupra protivnicilor lor. A ucide, sau a prăda pre Turci, pre Tătari şi pre Evrei, nu socotesc că este păcat nici ucidere, şi cei ce locuesc aproape de Tătari, fură şi ucig cu sirguinţă şi cînd fac vreo pradă în ţara Tătărască, zic că n'au pră­dat, ci ş'au întors numai al lor înapoi, pentru că zic că Tătarii n'ar fi avînd acum alt nimic, fără numai aceia ce au apucat cu sila dela strămoşii lor. Prea curviea este rară la dînşii. Iară cei tineri nu numai că socotesc a nu fi păcat, ci încă le este cinste ca să iubească pre ascuns curviea pînă ce sunt holtei, asemenea ca cînd ar fi slobozi de toate legile. Pentru aceia de multeori se aude la dînşii vorba aceasta:

„Fătul meu! fereşte-te de furtişag şi de ucidere, că eu nu te voi putea scăpa de spînzurătoare, iară pentru că te vei culca cu cineva, n'ai să porţi frică de peire, numai să plăteşti banii pe­zevenchiului”.

Primirea lor de oaspezi, care o arată către cei nemernici şi drumeţi este foarte vrednică de laudă, căci măcar că sunt prea săraci din pricină că se află megieşi cu Tătarii, însă nici­odată nu este să nu dee oaspeţului sălaş şi mîn­care, ţiindu-l în dar trei zile împreună cu do­bitocul său şi pre cel nemernic îl primesc cu feţe vesele, ca cînd ar fi frate, sau altă rudenie a lor şi unii aşteaptă cu masă pînă la 7 ceasuri din zi şi ca să nu mănînce singuri trimit pre slugi pe la căi, ca să cheme la masă pe cîţi drumeţi îi vor întîmpina. Numai singuri Vasluenii n'au lauda aceasta, că ei nu numai că îşi închid casele şi cămările de către oaspeţi şi cînd zăresc pre vreunul că vine atuncea se tăinuesc, îmbracă haine sparte, şi vin înapoi în chip de calici, şi cer milostenie însuşi dela cei străini.

Locuitorii de ţara de sus, au mai puţină pri­cepere la războiu şi nici sunt deprinşi aşa bine cu armele, căci ei mai bucuroşi îşi agonisesc pîinea în sudoarea feţelor sale ş'o mănîncă cu linişte şi în odihnă.

Asupra religiei sunt plecaţi mai pînă la Eres şi nu numai în ţinutul Sucevei sunt vreo 60 de biserici de piatră şi în toată ţara de sus mai mult de 200 mănăstiri mari de piatră, ci încă şi munţii sunt plini de monahi şi de sa­hastri, carii acolo în linişte îşi jertfesc lui Dum­nezeu viaţa cea cuvioasă şi singuratecă.

Furtişag este între dînşii prea puţin, sau nici ca cum şi totdeauna s'au aflat buni credincioşi Domniei şi măcar de s'a şi întîmplat între dînşii vreo turburare, însă şi aceea a fost numai din pricina boierilor de ţara de jos şi mai înainte de a se căsători sunt curaţi şi sunt oameni prea încuviinţaţi cu cari prea rar se află asemenea vreunul din ţara de jos.

În slujbele ţării sunt mai harnici decît cei­lalţi şi trebile gospodăriei le fac foarte bine şi poruncile le plinesc cu cea mai mare rîvnă şi la primirea oaspeţilor, se îndeletnicesc mai mult decît ceilalţi locuitori din ţara de jos.

Jocurile Moldovenilor au cu totul altă închi­puire, decît pre la alte popoare, căci ei nu joacă doi cu doi, sau patru cu patru, ca Franţezii, sau ca Leşii, ci joacă mai multe obraze deodată, împrejur sau în rînd şi altădată nu joacă bucuroşi, fără numai la nunte, cînd se ţin toţi de mînă şi joacă împrejur cu pas potrivit după cîntare, mergînd despre dreapta spre stînga, atuncea se chiamă horă, iară cînd stau în rînd şi se ţin de mînă, însă fruntea şi coada slobodă, atuncea se chiamă danţ cu cuvînt Leşesc.

La nunte sunt obişnuiţi să joace mai înainte de cununie în ogradă, sau şi în drum şi adecă cu două rînduri, unul de bărbaţi şi altul de femei şi la amîndouă rîndurile pun cîte un povăţuitor, om bătrîn şi cinstit, carele poartă în mîini toiag de lemn poleit şi legat la capăt cu naframă cusută şi unul dintre dînşii trage după sineşi pre ceilalţi din rîndul său, despre dreapta spre stînga şi iarăşi despre stînga, aşa încît să stea faţă în faţă. După aceia în­dărăpt spate la spate şi apoi se întoarce fieştecare rînd cu încordare atîta de încet ca să nu se încurce, încît abia se poate zări vreo mişcare şi întru amîndouă rîndurile îşi alege loc fieşte­carele după cinstea sa Cocoanele şi fecioarele boierilor, îşi iau loc dupre starea bărbatului, sau a tatălui lor, însă locul cel dintîi, este pentru povăţuitor, al doilea, pentru Nun şi al treilea pentru Mire. Asemenea şi în rîndul femeilor este întîi povăţuitorul; apoi nuna, după dînsa mireasa, măcar de sunt şi de stare mai proastă decît ceilalţi iară la urmă se amestecă amîndouă rîndurile şi joacă ocol împrejur, avîndu-şi fieşte­carele femeia sa din dreapta, iar holteii cîte o fată de starea lor şi uneori obişnueşte hora să se întoarcă în trei părţi sau patru, sau şi în­tr'unul, dupre voia şi iscusinţa povăţuitorului.

Osebit de jocurile acestea ce se obicinuese pre la veselii, mai sunt şi alte jocuri cu eres, alcătuite cu număr nepotrivit adică 7, 9, 11 şi jucăuşii se chiamă căluşeri şi se adună odată într'un an, se îmbracă în haine femeeşti şi pun pe cap cunună de pelin împletită şi împodo­bită cu alte flori, vorbesc cu glas femeesc şi ca să nu se cunoască, îşi învelesc faţa cu pînză albă şi in mîini poartă sabie goală, ca să taie cu dînsa ori şi pre cine ar cuteza să le des­copere faţa, căci puterea aceasta le-au dat-o lor un obiceiu vechi, aşa încît nimenea nu-i poate trage la judecată cînd fac vreo ucidere întru acel chip.

Povăţuitorul cetei se chiamă Stareţă şi cel de al doilea Primicer şi are datorie să întrebe ce fel de Joc pofteşte Stareţa şi apoi să spue celorlalţi în taină, ca să nu auză norodul numele jocului, pînă cînd nu-l va vedea cu ochii, pentrucă ei au mai mult de o sută de sărituri şi unele aşa de potrivite, încît aceia cari joacă se pare că nu se ating de pămînt ci se poartă în văzduh şi cu acest fel de urmări, cu jocuri şi cu săltări, prin toate tîrgurile şi satele se petrec acele zece zile, ce sunt între praznicul înăl­ţărei, şi a coborîrei Sfîntului Duh, şi într'această vreme nu se culcă ei nicăeri, fără numai sub stra­şinile bisericilor şi zic: că de se vor culca la alt loc, ar fi căzniţi de strigoaice şi cînd se întîl­nesc pre drum două cete de căluşări, bat război una cu alta şi ceata cea biruită face loc celei­lalte şi după ce fac învoiala de pace, apoi ceata cea biruită este supusă celeilalte nouă ani şi întîmplîndu-se să se omoare vreunul la acest fel de bătălie, atuncea nu se încape judecată şi nici judecătorul nu întreabă pre cel ce a făcut ucidere şi cel ce intră în vreo ceată de acestea, trebue nouă ani în tot anul să se afle adunat dimpreună, iar întîmplîndu-se să nu se arate vreodată, atuncea zic ceilalţi că este căznit de duhuri rele şi de strigoaice şi prostimea cea ere­tică crede, cum că ei au putere să gonească acel fel de boale. Căci ei fac vindecare într'acest chip, adecă: aştern la pămînt pre acel bolnav şi încep a sări şi la o notă anume a cîntării îl calcă fieştecarele dela cap pînă la călcîie şi mai pre urmă îi zic la urechi nişte cuvinte al­cătuite de dînşii într'adins şi poruncesc bete­şugului să se depărteze şi după ce fac ei aceasta de trei ori în trei zile, apoi urmează lucrarea care o nădăjduea ei; şi aşa într'acest chip cu prea puţină osteneală se pot vindeca boalele cele mai grele cari se împotrivesc meşteşugului doftoresc. Asemenea lucrare are nădăjduirea şi în farmece.

CAP. XVIII. Despre obiceiurile logodnelor şi a nuntelor în Moldova

Fiindcă am arătat pentru purtările şi năra­vurile Moldovenilor, socotesc că cititorul cel iu­bitor de ştiinţă nu va fi nemulţumitor ca să-i descoperim în scurt şi obiceiurile ce au ei pe la logodne şi pe la nunţi.

Ei căsătoresc pre copiii lor la vîrsta care este hotărîtă de biserică şi este ruşine ca să-şi ceară fecioara bărbat, căci obiceiul ţării este ca să-şi aleagă holteii loru-şi neveste, iară nu părinţii fecioarelor să-şi caute gineri. Drept aceia plăcînd unui holtei o fecioară, trimite la părinţii aceia starosti, cari se chiamă peţitori, cu cuvînt Latinesc, care este stricat din cuvîntul petitores şi aceştia ispitesc pre departe cugetele părinţilor fecioarei, ca să nu le fie atuncea ru­şine, cînd n'ar voi părinţii şi cunoscînd că le este lor voia ca să o deie, apoi merg starostii în casa fecioarei cu toate rudeniile mirelui şi cel mai de frunte dintre starosti începe să aducă cuvînt, pre care l'am pus şi noi aice, pentrucă mai în tot locul obişnueşte, să se facă cu aceste cuvinte, adecă:

„Moşii şi strămoşii părinţilor noştri celor mai dinainte umblînd la vînat prin codrii, au aflat această ţară, întru care ne aflăm şi noi acum şi ne hrănim şi ne desmierdăm cu mierea şi cu laptele dintr'însa. Deci prin pilda aceasta fiind îndemnat şi slăvitul boer (N), a mers la vînat prin cîmpi, prin codrii şi prin munţi şi a dat preste o fiară, care fiind ruşinoasă şi cinstită, nu a stătut faţă cu dînsul, ci a fugit şi s'a ascuns şi viind noi pe urma ei, ne-a adus într'această casă. Deci, D-voastră trebue să ne-o daţi sau să ne arătaţi unde a fugit fiara aceasta pre care noi cu atîta osteneală şi sudoare am gonit-o din pustie”. Şi mai adaogă încă şi zice şi alte ale­gorii şi metafore după cum se pricepe.

Iară părinţii zic dintîi, cumcă acest fel de fiară n'a venit în casa lor, ci poate că ei i-au rătăcit urma şi ea se va fi ascuns aiurea, la vre-un megieş. Însă dacă silesc starostii ca nu­mai decît să le-o arate, atuncea scot părinţii înaintea lor, o fată urîtă şi bătrînă, îmbrăcată cu strae sdrenţuroase, şi întreabă ei pe starosti de este această fiara aceia pe care o caută ei. Atuncea starostii zic, că nu este aceia. „Căci fiara lor este cu părul galben ca aurul, cu ochii ca de şoim, dinţii săi stau ca mărgeaua, cu bu­zele roşii ca cireşile, la trup ca o leoaică şi la piept ca o gîscă, cu grumajii ca de lebădă, degetele mai gingaşe decît ceara, şi faţa mai strălucitoare decît soarele şi luna”. Şi dacă tă­găduesc părinţii dealdoilea precumcă nu au văzut de acel fel de fiară, atuncea starostii dau răs­puns, zicînd: „Că cîinii lor atîta sunt de adul­mecatori încît niciodată nu i-au înşelat şi acum le-au dat semnele cele mai adevărate, cumcă fiara aceia pe care o caută ei ar fi ascunsă acolea”. După aceea lăudîndu-li-se şi cu arme şi cu silă scot apoi părinţii pre fiica lor, împodobită dupre putinţa şi averea lor şi văzînd-o starostii zic, că aceasta este fiara pre care o caută ei şi atuncea chiamă pre un preot, sau dacă acesta este împedicat cu alte trebi, apoi chiamă pre cei mai bătrîni din megieşi şi înaintea acestora îşi schimbă mirii inelele şi după aceea îndată ia­răşi tăinuesc părinţii pre fiica lor şi aşează masă şi în vreme cînd şed la masă, hotărăsc ziua aceia întru care va să fie nunta.

Iară dacă sunt mirii feciori de boieri, atuncea fără de învoeala Domniei şi fără de mărturia arhiereului nu poate să fie nici logodna nici cu­nunia, căci cu pecetluitul sau mărturia arhie­reului se ia aminte ca să nu se facă vreo nuntă în potriva aşezămînturilor bisericei, şi cu învoiala şi ştirea Domniei, pentru ca să nu se unească mai deaproape prin legătura aceasta multe neamuri boiereşti fără de voia Domniei.

Şi după ce se hotărăşte ziua întru care va să fie nunta, atuncea în Lunea cea dinainte merg rudeniile dimpreună atît la casa mirelui cît şi la casa miresei şi aduc muzicanţi, cari rar pot să fie alţii de cît numai ţiganii şi se ospetează unii cu alţii şi după ce se rîdică masa, apoi fetele şi alte femei cern făina cară este ca să fie pentru nuntă, pentru aceia să şi zice, ziua cernutului, şi dacă sunt tot într'un tîrg sau întru'un sat, sau măcar dacă nu sunt tocma cale de 2 sau 3 zile depărtate una de alta, apoi atuncea se începe Veselia nunţei de Joi, la amîndouă păr­ţile şi ţine pînă Duminică. Iară Duminică se gătesc toţi prietenii şi rudeniile mirelui ca să aducă mireasa, şi trimit înainte conăcarii să spue de venirea mirelui şi cei ce sunt adunaţi la mi­reasă, străjuesc la drum şi caută să-i prinză pînă a nu sosi ei la casa miresei şi ei pentru ca să nu li se întîmple aceasta îşi caută cai foarte ageri, iară de se întîmplă să se prinză, apoi la oamenii cei proşti îi leagă pre dînşii foarte vîrtos şi îi pun îndărăpt pre cai, iară la cei mai de frunte, numai cît îi încunjiură ru­deniile miresei, şi luîndu-i între dînşii îi duc la casa ei ca cînd i-ar fi robit şi după ce sosesc acolo, îi întreabă pre dînşii ce caută? Iară ei dau răs­puns că ar fi trimeşi să vestească război şi oastea încă îndată va sosi, ca să ia cetatea. Şi după ce zic ei cuvintele acestea îi poftesc înlăuntru şi îi silesc de bea vreo cîteva pahare de vin şi după aceia îi trimet earăşi înapoi cu vreo cîţi­va din oaspeţii miresei şi după ce văd oamenii miresei, că se apropie mirele, dau drumul co­năcarilor cu ocări şi degrab să întorc iarăşi înapoi şi dacă pot petrecătorii mirelui ca să-i ajungă pre dînşii, apoi asemenea îi leagă şi ei şi iau împreună cu sine şi după aceia adunîn­du-se amîndouă părţile de oaspeţi la casa mi­resei, fac întrecere cu alergarea cailor, dîndu-se bacşiş celui ce se arată mai cu vitejie. Adică la cei mai proşti o năframă, iară la cei mai cinstiţi postav de bun preţ, sau vreo pînză de mătasă, şi după ce se trimet oamenii înainte ca să puie semne unde să alerge şi dînd unul prin chiot semn ca să alerge, atuncea cei ce socotesc că au cai mai buni dau pinteni şi cela ce ajunge întîi ia acel bacşiş singur din mîna miresei şi calului său i se pune cunună de flori împodobită.

Seara după vecernie merg mirii la biserică cu toată slava cîtă le este lor prin putinţă şi pri­mesc cununia. În mijlocul bisericei se aşterne un covor, pe care stă mirele deadreapta şi mi­reasa deastînga şi sub dînsul pun galbeni, atît sub picioarele mirelui cît şi sub ale miresei, iară la oameni cei mai proşti pun taleri, un semn care se înţelege că ei nu caută la lume, ci toată mărirea sa o calcă în picioare. Lîngă dînşii stau nunii cu două făclii potrivite şi aşa le citeşte preotul slujba cununiei şi le schimbă ine­lele cîte de trei ori şi împodobindu-i pre amîn­doi cu cununi îi poartă pre la icoane ca un danţ, cîntînd cîntăreţii obişnuita cîntare.

În vremea aceasta aruncă rudeniile pre la cei ce stau împrejur arginţi mărunţi (parale), nuci şi hamei uscat, ca să arate că cer de la Dumne­zeu dătătorul de viaţă numai timpurile cele ro­ditoare de nuci şi de hamei, iară cealaltă bo­găţie şi însumuţare a lumei aceştia, pre toată trebue să o lepede. Pre urmă dă preotul la a­mîndoi tinerii pîine întinsă în miere şi gustă de trei ori ca un semn de iubire şi de unire nedespărţită. Şi pentru ca să dea preotul pricină privitorilor să rîză la această prăznuire de veselie, îi amăgeşte de trei ori cu această îmbucătură, şi luînd sfîrşit şi obiceiurile acestea să întorc apoi cu toţii iarăşi la casa miresei cu aceiaşi orînduială cu care au venit înhobotînd faţa miresei cu o pînză prea subţire de mătase roşie, priponind-o cu două să­geţi pe care apoi le bat în perete la capul tine­rilor, fraţii sau rudeniile miresei atuncea cînd este să se aducă mireasa la cămară.

Şi apoi mănîncă şi bea alte ori pînă la nouă ceasuri dimineaţa şi după al noulea ceas să a­duce pre masă un cocoş fript cu pene cu tot, iară unul dintre oaspeţi intră sub masă şi cîn­tînd ca cocoşul vesteşte revărsarea zilei şi după aceia dînd toţi oaspeţii cîte un bacşis bucă­tarului, să ridică de la masă, iară mirele cu mireasa, ţiindu-se de mînă stau în mijlocul ca­sei şi un scriitor citeşte cu glas izvodul cel de zestre şi apoi zestrea aceasta care era mai înainte pusă într'o casă deosebit ca să o vază toţi oa­menii, se încarcă toată într'un car şi se aduce la casa mirelui. După aceia povăţuitorul sau vătăşelul mire­sei cere în numele ei ertăciune dela părinţii sei, adică: face pomenire pentru naşterea, pentru creş­terea şi pentru alte faceri de bine care a avut ea de la dînşii şi le mulţumeşte pentru dînsele şi îşi cere blagoslovenie de la dînşii şi această blagoslovenie i se dă ei sau însuşi prin gura părinţilor săi sau şi prin alţii în numele părinţilor şi pentru amîndoi rugînd pe Dumnezeu şi pe îngerul lor cel păzitor ca să-i păzească şi să le dee dragoste deplin şi pat nespurcat şi apoi le dau la amîndoi să bea cîte un pahar de vin, care se chiamă băutura căii cei înţelepte; şi aşa îi slobod dela sine şi cînd voiesc să iasă pe uşa casei, atuncea le stau înainte la uşă cu sa­bia scoasă, fraţii miresei sau dacă nu are fraţi apoi fraţii părinţilor ei şi îi propesc stînd în uşă cu sabia curmeziş ; iară mirele se rescum­pără pe sine dela dînşii cu un cal bun sau cu alt dar ce are la îndemînă şi eşind să suie mireasa numai singură într'o trăsură dimpreună cu maica sau o soră a mirelui, pentrucă din casa părintească nu poate să ia cu sine nici slugă nici slujnică şi aşa merge după bărbatul său carele merge înainte. Şi după ce sosesc la casa mirelui mai deşartă vreo cîteva pahare de vin şi după aceia duce nuna pe tineri la cămară iară mirele să ia aminte ca să poată înţelege a doua zi oarece părinţii nevestii pentru fiica lor, căci ei a treia zi după nuntă vin la dînsa cu toate rudeniile lor ca să o vază, care se chiamă cale prea mare, pentrucă întru acea călătorie, dupre cum să întîmplă, sau se împărtăşesc pă­rinţii de cinste multă sau de ruşine multă, căci dacă se află fiica lor fecioară, atuncea nu nu­mai că sunt toate bune, ci încă îi şi ospătează cu masă frumoasă, la care se aduce după aceia şi cămaşa miresei pe un blid cu semnele fecio­riei şi o arată pe la toţi, la care obişnueşte să arunce fieşte carele cîte un bacşiş mic însă aceasta se face numai între oamenii cei proşti, iară la cei cinstiţi să arată numai la socri.