Românul îşi iubeşte pământul unde s-a născut ca un rai, din care nici tiraniile cele mai crude nu sunt în stare a-l goni. Câte năvăliri de barbari au trecut peste biata ţară! câte palme dumnezeieşti au căzut peste bietul român!... şi cu toate aceste, poporul a rămas neclintit pe locul său, păstrându-şi naţionalitatea în mijlocul aprigelor nevoi şi zicând spre mângâiere: apa trece, pietrele rămân!

Pe-un picior de plai,

Pe-o gură de rai,

Iată vin în cale,

Se cobor la vale

Trei turme de miei

Cu trei ciobănei!...

Strofa aceasta ne arată un tablou viu de emigrările (pribegirile) turmelor ce se cobor în fiecare an din vârfurile Carpaţilor şi trec prin Moldova de se duc să ierneze peste Dunăre. Sute şi mii de oi, mânate de mocani îmbrăcaţi cu sarice albe, ies din gurile munţilor îndată ce frigul toamnei soseşte prevestind iarna şi merg să găsească păşuni în câmpiile ţării turceşti, sub poalele Balcanilor.

Unele vin de la Vrancea, altele de pe coastele Ceahlăului, altele de prin văile Bistriţei şi ale Moldovei, iar cele mai multe de peste Carpaţi, din Transilvania. Deosebitele turme se adună la un loc şi formează caravane numeroase, ce se coboară încet spre Dunăre, unind zbieratul lor jalnic cu lătratul câinilor de pază, cu sunetul telincilor aninate de gâtul măgarilor şi cu şuieratul pătrunzător al mocanilor călăuzi. Viaţă simplă şi patriarhală! tablou vrednic de veacurile acele nevinovate, pe când regii nu erau decât nişte păstori!

Unu-i moldovean,

Unu-i ungurean

Şi unu-i vrâncean!

Adică, unu-i de pe valea Moldovei, unu-i de la Vrancea şi unu-i din Ardeal. [...] Puţini sunt la număr între români, care au cunoştinţă de întinderea neamului lor, şi mai puţini încă acei care sunt convinşi de puterea ce ar dobândi acest neam nenorocit, când toate ramurile lui ar fi readunate pe lângă vechea lor tulpină. Străinii ne cunosc mai bine decât noi înşine, şi prevăd viitorul naţiei noastre cu deosebite simţiri!... Zic naţie, căci avem dreptul de a pretinde acest nume, fiind opt milioane de glasuri româneşti care îl putem revendica în faţa lumii. [...]

Toţi laolaltă români de aceeaşi religie, de acelaşi trecut şi de acelaşi viitor!

Oiţă bârsană!

De eşti năzdrăvană,

Şi de-a fi să mor

În câmp de mohor...

Poporul român are mare plecare a crede în fatalitate, în soartă.

El îşi împarte viaţa în zile bune şi în zile rele, şi, prin urmare, nenorocirile îl găsesc totdeauna pregătit la lovirile lor. Aşa, nici o întâmplare cât de aprigă nu-l poate dărâma, căci el se mângâie şi se întăreşte cu ideea că: aşa i-a fost scris!... aşa i-a fost zodia!... aşa i-a fost menit să fie!

Să le spui curat

Că m-am însurat

Cu-o mândră crăiasă,

A lumii mireasă.

Nu poate fi vreo zicere mai poetică şi totodată mai potrivită pentru descrierea morţii! Moartea este o mândră crăiasă care domneşte peste omenirea întreagă, şi totodată ea este mireasa lumii! Tot omul e logodit cu moartea din minutul ce intră în viaţă.

Că la nunta mea

A căzut o stea.

Stelele au o mare înrâurire asupra închipuirii poporului român.

El crede că fiecare om are câte o stea, care, din minutul ce el se naşte şi până ce moare, este tainic legată cu soarta lui. Steaua românului se întunecă când îl ameninţă vreo nenorocire şi cade din cer când el se apropie de gura morţii. Sunt iarăşi stele ce se arată din vremi în vremi ca o prevestire de mari întâmpl[...]ntre popoare. Aşa sunt unele stele roşii ca de sânge, care apar, zice românul, înaintea războaielor... ş.c.l.

Soarele şi luna

Mi-au ţinut cununa;

Brazi şi păltinaşi

I-am avut nuntaşi;

Preoţi, munţii mari,

Păsări lăutari,

Păsărele mii

Şi stele făclii!

Poetul necunoscut al acestei balade preface cu puterea închipuirii lui tot universul într-un templu luminat de făcliile cereşti şi aduce toate constelaţiile şi toate podoabele pământului faţă la cununia omului cu moartea!...

Judece oricine, fără părtinire, sublimul unui tablou atât de măreţ şi hotărască, dacă se poate, cât e de adâncă, cât e de bogată comoara poeziei românilor. Totodată, în privirea simţirii înduioşătoare, cât şi în privirea frumuseţii limbii noastre, însemneze cititorul câtă dragoste este cuprinsă în descrierea dezmierdătoare ce face muma de copilul ei, când zice: