string(7) "library" string(8) "document"
1200
1359
1476
514
300
1832
940
1385
1497
1466
87
1300
1711

Românii şi poezia lor

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Articol publicat pentru prima oară în anul 1850, în revista Bucovina.
Dlui A. Hurmuzachi, redactorul foaiei Bucovina

I

În trecerea mea prin Bucovina, am petrecut cu tine câteva zile, de a căror plăcere îmi aduc ades aminte. Multe am vorbit noi atunci despre aceste frumoase părţi ale Europei, care se numesc Ţările Româneşti, şi despre poporul frumos ce locuieşte în sânul lor. Aprinşi amândoi de o nobilă exaltare, deşi poate cam părtinitoare, am declarat într-o unire că patria noastră e cea mai drăgălaşă ţară din lume, şi neamul românesc unul din neamurile cele mai înzestrate cu daruri sufleteşti!

Ce puternice simţiri se deşteptaseră atunci în noi, la dulcele şi sfânt nume de patrie! Ce entuziasm măreţ ne cuprinsese la falnicul nume de român! Cât eram de veseli; cât eram de fericiţi atunci!

Îţi aduci şi tu aminte?

În ceasurile acele de scumpă nălucire, munţii noştri ni se păreau cei mai nalţi şi mai pitoreşti de pe faţa pământului; văile noastre, cele mai îmbelşugate cu holde şi cu flori; apele noastre, cele mai limpezi; cerul nostru, cel mai senin; fraţii noştri de la munte, cei mai voinici şi copilele românce, cele mai frumoase la privit, cele mai drăgălaşe la iubit decât toate zidirile lui Dumnezeu.

În ceasurile acele de patriotică pornire, oricare faptă istorică a strămoşilor creştea în închipuirea noastră cu proporţii uriaşe; oricare faptă vitejească a vreunui român din zilele noastre, fie măcar hoţ de codru, ne insufla o tainică mândrie; orice se atingea, într-un cuvânt, de România: obiceiuri naţionale, port naţional, dansuri naţionale, cântece naţionale... toate aprindeau în sufletele noastre o electrică scânteie şi ne făcea să zicem cu fală:

Sunt român! şi tot român

Eu în veci vreau să rămân!

România să trăiască

Şi-n veci steaua să-i lucească!

În ceasurile acele de sperări măgulitoare, presimţirile inimii noastre, pătrunzând veacurile, vesteau României un viitor măreţ, şi, prin negurile aurite ale acelui viitor, sufletul nostru întrevedea umbre de eroi români mişcându-se pe câmpul gloriei, precum odinioară Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul. Zăream noi, ca printr-un vis, ţările noastre ajunse iar[...]n vechea lor putere, şi naţia noastră ridicată iarăşi printre cele mai însemnate naţii ale lumii.

O! vis dulce! o! vis nepreţuit! care tânăr, cu inimă adevărat românească, nu s-a înfrăţit cu tine o dată măcar în viaţa lui? care tânăr nu te-a dezmierdat cu dragoste într-această epocă în care toate popoarele se deşteaptă la soarele civilizaţiei şi al libertăţii?!

O! vis poetic! o! vis mântuitor! arată-te ades în ochii românilor şi le insuflă credinţa că tu te vei împlini. Spune-le că Dumnezeu le-a dat tot ce le trebuie pentru ca să se facă vrednici de numele lor de români: pământ bogat, spirit deştept, inimă curată, minte dreaptă şi o răbdare destoinică de a-i face să izbutească la oricare ţel, cât de greu.

Spune-le că un popor care, supus fiind veacuri întregi la tot soiul de întâmplări crude, ştie să-şi apere naţionalitatea ca românul, păstrându-şi, ca dânsul, năravurile, portul, limba şi legea părinţilor; că un popor ca acela este menit a se urca pe treaptă cât de naltă; că un popor ca dânsul este chemat la o soartă măreaţă şi vrednică de el.

Spune-le că stejarul deşi se usucă, trunchiul său rămâne tot puternic; şi că din a sa tulpină cresc alţi stejari nalţi ca el şi ca el puternici!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Mie mi-e drag românul şi ştiu a preţui bunătăţile cu care l-a dăruit natura. Mi-e drag să-l privesc şi să-l ascult, căci el e simplu şi frumos în înfăţişarea lui; căci e curat, înţelept, vesel şi poetic în graiul său.

Îmi plac obiceiurile sale patriarhale, credinţele sale fantastice, dansurile sale vechi şi voiniceşti, portul său pitoresc care, la Roma, se vede săpat pe coloana lui Traian, cântecele sale jalnice şi melodioasele şi mai ales poeziile sale atât de armonioase!

Eu îl iubesc şi am multă sperare într-acest popor plin de simţire, care respectează, care-şi iubeşte pământul şi care, fiind mândru de numele său de român, îl dă ca un semn de cea mai mare laudă oricărui om vrednic, oricărui viteaz, fie măcar de sânge străin.

Am multă sperare într-acest neam a cărui adâncă cuminţie e tipărită într-o mulţime de proverburi, unele mai înţelepte decât altele; a cărui închipuire minunată e zugrăvită în poveştile sale poetice şi strălucite ca înseşi acele orientale; al cărui spirit satiric se vădeşte în nenumăratele anecdote asupra tuturor naţiilor cu care s-a aflat el în relaţie; a cărui inimă bună şi darnică se arată în obiceiul ospeţiei, pe care l-a păstrat cu sfinţenie de la strămoşii săi; al cărui geniu, în sfârşit, luceşte atât de viu în poeziile sale alcătuite în onorul faptelor măreţe. Şi spre dovadă:

Care din noi nu a fost legănat în copilăria sa cu dulcele cântec de Nani, puiule şi cu poveşti pline de zmei ce alungă pe Făt-logofăt, cu o falcă în cer şi cu una în pământ?

Care nu a fost îngrozit cu numele de strigoi, de tricolici, de stahii, de rusalii, de babe-cloanţe, care ies noaptea din morminte şi din pivniţe pentru spaima copiilor nesupuşi?

Care nu a râs şi nu râde încă ascultând întâmplările ţiganilor ce şi-au mâncat biserica sau a jidanilor prin codrul Herţei, sau a sârbilor pe malul Dunării, sau a nemţilor care au degerat de frig în Moldova, zicând că le era kald? ş.c.l.

Cine, ajungând noaptea la o casă ţărănească, a întrebat: bucuros la oaspeţi? şi n-a auzit îndată: bucuros! sau trecând pe lângă o masă de ţărani, a zis: masă bună! fără a fi poftit îndată la dânsa? sau, fiind faţă la o nuntă din sat, n-a fost cinstit de cuscrii voioşi şi nu s-a încredinţat de respectul tinerilor către bătrâni?

Cine a intrat la vorbă frăţeşte cu locuitorul de la câmp şi nu s-a mirat de ideile, de judecăţile lui şi nu a găsit o mare plăcere a asculta vorba lui împodobită cu figuri originale? De pildă:

Vrea să grăiască de un om bun? El zice: E bun ca sânul mamei.

De un om nalt şi frumos? E nalt ca bradul şi frumos ca luna lui mai.

De un om rău? Are maţe pestriţe.

De un om urât? Urât tată a avut.

De un om prost? El socoate că câte păsări zboară, toate se mănâncă.

De un isteţ? Scoate pe dracul din pământ.

De o femeie frumoasă? E ruptă din soare.

De un întrebuinţat mic? Om cu trei parale în pungă şi cu piept de o mie de lei.

De un lăudăros? Intră în doi ca în doisprezece, şi nu-l scot nici douăzeci şi patru.

De un tânăr cu părul alb? L-au nins devreme.

Ş.c.l., ş.c.l., ş.c.l.

Cine s-a amestecat printre flăcăi şi fete la clacă sau la şezătoare şi n-a petrecut ceasuri de mulţumire auzind glumele tinerilor, păcălirile lui Pâcală şi Tândală, poveştile lui Sfarmă-Piatră, Strâmbă-Lemne şi ale lui Statu-Palmă-Barbă-Cot, istoria văcarului care s-a mâniat pe sat şi mai ales cimiliturile propuse fetelor ca să le ghicească?

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10