— Daţi-mi voie să mă explic. Acea Convenţie poate fi sau avantajoasă, sau neavantajoasă intereselor Principatelor; prin urmare, românii sunt în dreptul lor sau de a o aplica în ţară, sau de a nu o aplica, şi în cazul din urmă Europa generoasă i-ar lăsa în voia lor, căci în epoca de astăzi legile nu se mai impun cu sila popoarelor. Pân-a nu li se da noua Convenţie, românii aveau Reglementul Organic; ei puteau dar alege între aceste două şarte, şi, găsind lucrarea Conferinţelor de la Paris neaplicabilă, să o lase deoparte şi să urmeze a se guverna după regimul trecut. Dacă am fi urmat astfel, atunci negreşit că am fi probat o lipsă flagrantă de respect către marile Puteri ce au binevoit a se ocupa de soarta noastră; însă ce am făcut noi? Plini de recunoştinţă către Ele, am primit Convenţia cu entuziasm şi am voit să o aplicăm în conştiinţă, mai cu seamă că ea părea a cuprinde elementele de realizarea dorinţelor noastre, a Unirii. Ei bine, Mylord, vă mărturisesc că de la cele întâi pasuri pe calea regimului nou, am înţeles, cu toată simplicitatea noastră de ţărani ai Dunării, că am intrat nu pe un drum neted, ci în sânul unui labirint îngrozitor, un labirint din care desfid pe oamenii de stat cei mai practici ai Engliterei şi ai Franţei de a putea ieşi. Şi în adevăr, Mylord, ce garanţie de bună orânduială şi de progres înfăţişează un regim guvernamental în care dominează influenţele contrare a cinci puteri independente una de alta: doi Domni, două Camere şi o Comisie centrală! Cum se va acorda păşirea Principatelor către Unire, cu voinţele, cu interesele de dinastie a doi Prinţi, cu spintec de partid, cu luptele parlamentare a două Camere, şi cu rolul de legislator, cu dreptul nelămurit de control al Comisiei centrale? Ca şi când s-ar fi înhămat cinci cai la o trăsură, trei dinainte, doi îndărăt, care, trăgând în două părţi contrare, rup hamurile şi sfărâmă trăsura. Cu toate acestea, noi nu ne-am descurajat; decişi de a arăta bunăvoinţă din parte-ne, şi respectul nostru către actul oficial al Europei, am cercat a simplifica resorturile maşinii guvernamentale spre a o pune în stare de a funcţiona mai uşor. Ne-am rezemat dar pe o maximă a codului politic ce declară că tot ce nu-i oprit este permis, şi văzând că Convenţia nu ne opreşte de a alege acelaşi Domn în ambele Principate, am înlesnit aplicarea ei prin reducerea numărului puterilor constituţionale ale noului nostru regim. În loc de cinci, precum am avut onorul a vi le enumera, domnule ministru, le-am redus la patru; adică în loc de cinci cai rău înhămaţi, am lăsat numai patru, destinaţi a trage cu toţii înainte spre a urni carul statului. Carul e greu într-adevăr, calea e nebătută, plină de piedici, caii nu sunt încă bine deprinşi, dar în sfârşit, cu chipul acesta, nu suntem ameninţaţi de a sta locului; cu chipul acesta procedăm măcar cât de încet la aplicarea stipulaţiilor Convenţiei şi probăm respectul nostru pentru voinţa marilor Puteri.

Lordul Malmersbury stătu puţin a gândi, apoi zise:

— Se poate ca Convenţia sa aibă oarecare defecte, căci nu e lucru uşor de a face legi pentru ţări depărtate, însă trebuie să credeţi că intenţiile Puterilor au fost toate în favorul d-voastră.

— Noi o credem, Mylord; de aceea am acceptat noua legiuire fără a da semne de vreo nemulţumire, însă e cu drept ca şi Puterile să ne creadă.

După aceasta, conversaţia se întinse asupra vârstei şi caracterului colonelului Cuza, precum şi asupra nemulţumirii ce ar fi produs în Principate suirea sa la domnie după cuprinsul rapoartelor făcute de partizanii separatismului, turci, greci şi austrieci.

Încredinţai pe dnul ministru că cea mai mare linişte domneşte în ţară, că entuziasmul locuitorilor români e nemărginit şi că de la 5—24 ianuarie Principatele, departe de a fi în doliu, sunt în sărbătoare şi aşteaptă cu toată încrederea de la dreptatea Puterilor mari recunoaşterea actului patriotic ce au desăvârşit.

La aceste cuvinte lordul se sculă, se uită la mine cu o expresie de figură mult mai blândă şi zise:

— Dnule A... sunt foarte mulţumit de vizita D-voastră şi de informările ce mi-aţi dat asupra evenimentelor din ţara dvoastră. Englitera e patria libertăţii şi prin urmare ea nu are nici un interes de a se împotrivi la dezvoltarea fericirii şi a libertăţii altor naţii. Dacă este adevărat, precum m-aţi încredinţat, că aspirările românilor nu sunt contrare intereselor Imperiului Otoman, că ei vor să păstreze legăturile lor cu Curtea Suzerană, că gândul lor e de a respecta Convenţia şi de a se ocupa, ca oameni înţelepţi şi practici, de îmbunătăţirea instituţiilor dinlăuntru, vă declar cu lealitate că Guvernul Maiestăţii Sale vă va da cele mai vii probe de a sa stimă şi bunăvoinţă. El va arăta chiar în viitoarele conferinţe cele mai favorabile dispoziţii în chestia alegerii prinţului Cuza.

— Vă mulţumesc, Mylord, în numele compatrioţilor mei, răspunsei închinându-mă, şi adaug mulţumirile mele personale pentru bunătatea cu care m-aţi ascultat şi mai cu seamă pentru graţiozitatea cu care aţi dat chiar acum titlul de Prinţ colonelului Cuza.

Excelenţa Sa zâmbi şi-mi dete mâna, replicând: „De astăzi nu-i voi mai da alt titlu“. Ieşind din cabinetul lordului, bucuria mea era atât de zburdalnică încât puţin a lipsit ca să-mi uit gravitatea rolului meu de sol şi ca să încep a cânta în gura mare: God save the Queen! Am alergat numai într-un suflet la hotel, am raportat Înălţimii Sale rezultatul conferinţei mele cu ministrul reginei Victoria, şi a doua zi am plecat la Paris ca să raportez împăratului rezultatul fericit al misiei mele în Englitera.

Prinţul Napoleon - Contele Kisseleff — Marchizul de Vilamarina — Cavalerul Nigra — Baronul Hübner — Dnul Thouvenel — Lamartine

(1859)

În intervalul călătoriilor mele la Londra şi la Turin, am făcut vizite la mai multe persoane ce ocupau înalte posturi sociale şi politice, persoane a căror influenţă putea să aducă o greutate favorabilă în cumpăna intereselor noastre.

Cea întâi vizită a fost pentru prinţul Napoleon, vărul împăratului. Alteţa Sa imperială locuieşte în Palatul Regal (Palais-Royal) împreună cu augustul său părinte, fostul rege Jerome Bonaparte. Figura prinţului poartă vederat sigiliul napoleonian; manierele sale au o francă apucătură; spiritul său este deschis şi luminat; opiniunile sale liberale şi favorabile principiului naţionalităţilor. Alteţa Sa mă primi îndată ce-i cerui audienţă, se exprimă într-un mod încurajator asupra evenimentelor din ţara noastră, arătă simpatie pentru poporul român şi pentru domnul Cuza; apoi începu a vorbi cu entuziasm de cauza Italiei, întrebându-mă dacă această cauză găseşte răsunet în România.

Am răspuns că o cauză atât de justă şi importantă a atras atenţia tuturor popoarelor de viţă latină şi că noi, românii, suntem fraţi cu italienii.

— Îmi place de a vă şti animaţi cu asemenea simţiri, zise prinţul, căci e cu putinţă ca Italia să aibă nevoie de concursul dvoastră. Pentru a merita de a fi liber, un popor trebuie să fie gata la mari sacrificii.

Peste câteva zile am primit o invitare la masă din partea dlui Bixio, un amic intim al prinţului Napoleon. Alteţa Sa imperială, având de soţie pe fiica regelui Victor Emanoil, prinţesa Clotilda, şi respectând ideile sale religioase, se ferea de a da mese în palatul regal pe tot timpul cât ţinea postul mare; când voia să onoreze pe un străin cu o invitare, dnul Bixio punea casa lui la dispoziţia prinţului.

Convorbirea flutură asupra diferite subiecte interesante şi în mare parte asupra ţării noastre, ieşită deodată din undă ca o insulă din fundul oceanului. Fiecare exprima cunoştinţe geografice şi etnografice mai mult sau mai puţin greşite în privirea acestui colţ de pământ pierdut în umbră de atâtea secole, însă fiecare făcea urări binevoitoare în privirea viitorului său.

Prinţul Napoleon singur dezvoltă un şir de idei exacte despre importanţa întâmplărilor de la noi, aprobând alegerea colonelului Cuza ca domnitor pe amândouă Principate şi considerând poporul român ca o gardă înaintată a civilizaţiei latine în Orient.

După prânz veniră mai multe persoane cunoscute; căci salonul dlui Bixio era locul de întâlnire al tuturor notabilităţilor politice, literare, artistice, ştiinţifice şi sociale atât din Franţa, cât şi din întreaga lume. Astfel în acea seară avui mulţumirea de a cunoaşte pe poetul Ronsard, pe dnul Charton, editorul Călătoriilor împrejurul lumii, pe unul din fraţii ilustrului astronom Arago şi pe generalul Trochu, care a fost guvernatorul Parisului după căderea împăratului Napoleon III.

Acest general avea o elocvenţă naturală foarte atrăgătoare, mai cu seamă când el descria caracterul vesel şi eroismul soldaţilor francezi.

— Vous êtes orfèvre, Mr. Josse, îi observă prinţul Napoleon cu amabilitate, aplicându-i o frază din Molière. Pe urmă Alteţa Sa imperială, în momentul de a se retrage, avu bunătatea de a mă îndemna să mă adresez bunăvoinţei sale orişicând şi pe orişice aş avea nevoie.

Atât de mare şi de generoasă era pe atunci simpatia familiei imperiale pentru juna Românie!

A doua zi m-am dus la ambasada Rusiei, unde am găsit pe contele Kisseleff fumând dintr-un ciubuc turcesc. Eram foarte curios de a vedea pe acest om de stat care a jucat un rol atât de important în ţările noastre pe timpul ocupaţiei ruseşti de la 1828. Suvenirul administraţiei sale şi Reglementul Organic redactat sub inspirările sale personale aţâţaseră de mult în mine dorinţa de a-l cunoaşte. Contele e de stat înalt, are părul şi mustaţa albe; iar portul şi înfăţişarea sa au un caracter mai mult militar decât diplomat. Cum mă văzu, dl ambasador îmi zise:

— Vizita D-voastră, dnule A., îmi face mare plăcere, căci am cunoscut pe părintele D-voastră la Iaşi.
— Sunt fericit, dnule conte, am răspuns, de a vedea că vă aduceţi aminte de Principate şi de locuitorii lor, căci suvenirul

Ex. Voastre nu s-a şters din mintea românilor. Părintele meu mi-a vorbit adeseori de contele Kisseleff.

— Am cunoscut şi pe tatăl prinţului Cuza, la Galaţi; am cunoscut pe toţi boierii din Moldova şi din Valachia.
— Mulţi din ei nu mai există, dnule conte. Moartea a secerat fără milă timp de 30 de ani.

— Dar!... acum aţi rămas voi, copiii, în locul bătrânilor; voi pe care v-am văzut, pot zice, în faşă; voi, generaţia cea nouă, cea revoluţionară, observă râzând contele.
— Noi, şcolarii Excelenţei Voastre, replicai, căci Excelenţa Voastră a fost cel întâi revoluţionar în ţara noastră.
— Eu, revoluţionar!

— Aduceţi-vă aminte de reformele ce aţi introdus în ţară în timpul administraţiei Ex. Voastre. Fiecare din acele reforme era menită a produce o revoluţie radicală în starea socială a Principatelor. Aduceţi-vă aminte mai cu seamă că Reglementul Organic prevede şi consacră chiar principiul unirii lor. Noi n-am făcut alta decât a-l traduce într-un fapt naţional; de aceea şi avem bună sperare că la viitoarele conferinţe contele Kisseleff, astăzi ambasador, va susţine ideile contelui Kisseleff, ex-guvernator al Principatelor.

— Vom vedea, vom vedea, însă, adăugă contele cu veselie, nu mă pot opri de a râde la ideea că eu trec în ochii românilor de revoluţionar.

— Revoluţionar ultra! Dacă vi s-ar ridica vreodată o statuie, ea va purta următoarea inscripţie: Contele Kisseleff, întâiul reformator revoluţionar al Principatelor Dunărene!... Şi mai jos, intre parenteze, va figura în litere de aur articolul din Reglement care prevede Unirea lor.

— Însă acel articol a fost şters în urmă din Reglement, dacă nu mă înşel?
— Însă nu a fost şters din inimile românilor.

— A! ... zise contele după o scurtă tăcere; am păstrat scumpe suvenire de Iaşi şi de Bucureşti!... drept probă, iată ciubucul meu favorit; îl am tocmai de când eram guvernator şi de câte ori fumez din el, gândul meu zboară spre trecut... Ce femei frumoase erau în Moldova şi în Valachia! ce contraste de obiceiuri! ce popor viu, inteligent şi vesel! Era o mulţumire de a lucra la îmbunătăţirea soartei lui chiar în contra ordinelor de la Petersburg!... A! credeţi că am făcut tot ce mi-a fost prin putinţă ca să fie administraţia mea folositoare moldovenilor şi valachilor şi să deştepte în ei avântul progresului.

— O ştim, dnule conte, şi vă suntem recunoscători; însă vă este şi acum prin putinţă de a vă arăta amicul nostru şi de a vă completa opera începută la 1828.
— Cum?

— Apărând cauza românilor şi susţinând alegerea Domnului Cuza în sânul conferinţelor.

— Vom vedea, vom vedea, replică ambasadorul; însă dacă vreţi ajutorul Rusiei, trebuie să vă liniştiţi spiritele şi să nu vă mai gândiţi la revoluţii.

— Credeţi, dnule conte, că vom deveni oamenii cei mai paşnici când ne-om vedea ţara intrată pe o cale de autonomie şi de libertate; dar pentru ca să se aline fierberea spiritelor noastre avem nevoie de recunoaşterea faptelor ce am săvârşit, avem, prin urmare, nevoie de sprijinul Ex. Voastre.

— Dacă ar fi să urmez numai după dorinţa mea, observă contele cu un aer de francheţe, v-aş face cea mai sigură promitere; însă ştiţi că ambasadorii nu sunt totdeauna stăpâni pe voinţele lor... cu toate acestea nu trebuie a despera de nimică pe lume... simpatiile mele personale le aveţi, ele mă vor conduce, pe cât îmi va fi iertat, pe calea cea mai favorabilă acelor ţări iubite în care am petrecut anii cei mai plăcuţi ai vieţii mele.

Zicând aceste cuvinte, contele Kisseleff mă însărcină ca să exprim complimentele sale prinţului Cuza, şi astfel ne despărţirăm în termenii cei mai convenabili. Ambasadorul de atunci al împăratului Alexandru II înţelegea politica Rusiei într-un mod mult mai larg şi mai demn decât oamenii de stat actuali.