Împăratul ţinti ochii săi pătrunzători asupra mea; apoi schimbâ nd şirul convorbirii mă întrebă de am a pleca în curând la Londra?

— Cât mai în curând, Sire, răspunsei; căci afară de misia mea în Englitera, am însărcinare a merge şi la Turin.

— Te îndemn dar, zise Maiestatea Sa, a nu întârzia nicidecum călătoria d-tale la Londra, căci acolo este adevăratul câmp al misiei d-tale. Aici ai găsit calea uşoară, fiind politica mea favorabilă chestiei Principatelor; însă la Londra vei găsi oarecare prevenţii în contra alegerii Domnului, ce e considerată ca o călcare a Convenţ iei şi poate chiar ca un act de premeditare în contra integrităţii imperiului otoman. Misia d-tale e delicată şi grea, însă nu pierde curajul. Mergi, pân’ a nu pleca, de te sfătuieşte cu contele Walewski, şi când vei ajunge la Londra, du-te de vezi pe ambasadorul meu, Duca de Malakof, care îţi va da bune povăţuiri.

— Sire, răspunsei pătruns de atâta bunătate, mă aştept la mari greutăţi de înfruntat în Englitera, şi chiar poate la o tristă neizbândă în negocierile mele, dar bunătatea ce mi-a arătat Maiestatea Voastră îmi dă curajul a aborda orice lupte, orice împrotiviri. Napoleon îmi făcu onorul neaşteptat de a-mi da mâna, concediindu-mă, şi replică:

— Cum te-i întoarce din Englitera, să vii la Tiuillerii. Mă închinai cu recunoştinţă. Împăratul adăugă:

— Scrie prinţului Cuza că are toată simpatia mea, şi arată compatrioţilor d-tale deplina mea satisfacere pentru actul politic ce au desăvârşit cu patriotism, curaj şi spirit.

— Sire, replicai cu glasul cam tremurător, deie-mi voie Maiestatea Voastră a depune la picioarele sale mulţumirile românilor pentru aceste cuvinte atât de încurajatoare şi totodată a-i expune nedumerirea critică în care ei se găsesc.

Napoleon îmi făcu semn de a vorbi liber:

— Sire! Suntem un popor tânăr, fără nici o ispită de viaţă politică, şi dar precum am fost luminaţi de un instinct providenţial a face un act ce a atras laudele Maiestăţii Voastre, am putea comite şi greşeli. Fie generoasă Maiestatea Voastră şi binevoiască a ne arăta calea ce trebuie să urmăm. Noi în ora de faţă ne găsim în exaltarea izbândei. Am făcut un pas mare, care ne mândreşte şi ne împinge a păşi tot înainte. Trebuie oare să cedăm acestei porniri entuziaste proclamând Unirea definitivă a Principatelor? Cu un singur cuvânt, cu un semn, Maiest. Voastră ne va conduce cât de departe sau ne va opri pe loc.

— Nu, răspunse împăratul; nu se cuvine acum deodată să faceţi un al doilea pas, căci însaşi Franţa, deşi vă este favorabilă, nu v-ar putea apăra în contra acuzării de călcare a Convenţiei. Această Convenţie este un act oficial european, subsemnat de şapte puteri; el trebuie respectat! În alegerea Domnului, românii au avut spiritul de a profita de o lacună ce există în Convenţie, nefiind prevăzut cazul numirii aceluiaşi Domn în Principate; însă prin proclamarea intempestivă a Unirii aţi răsturna deodată tot lucrul Congresului de Paris, şi atunce chiar eu însumi nu aş mai putea să vă ţin parte. Ceea ce se cuvine să faceţi acum este să aşteptaţi în linişte viitoarele Conferinţe şi să vă ocupaţi cu seriozitate de reorganizarea administrativă, financiară şi militară a Principatelor. Cătaţi a vă recomanda Europei prin înţelepciunea reformelor din lăuntru, precum v-aţi recomandat prin patriotismul de care aţi dat dovadă, şi vă pregătiţi nu a silui evenimentele, ci a profita de cursul lor.

— Sire, întrebai, Maiestatea Voastră îmi permite de a scrie aceste prinţului Cuza?

— Negreşit, răspunse împăratul, şi-i veţi adăuga că îl sfătuiesc să păstreze ordinul cel mai deplin în Principate! Pe urmă concediindu-mă cu o zâmbire binevoitoare îmi zise:

— A revedere după întoarcerea d-tale din Englitera. Mă închinai respectuos şi ieşii din cabinetul împărătesc, încântat şi transportat de graţiozitatea cu care Maiestatea Sa mă tratase timp de o oră. Salonul de alături era plin de persoane în cravate albe care aşteptau audienţe de la împăratul. Ne salutarăm cu toţii, şi în sfârşit alergai la fratele meu pentru ca să-l însărcinez cu operaţia transportării armelor. În nime altul nu mă puteam încrede mai bine pentru o asemene misie delicată, care reclama o inteligenţă vie şi unită cu o mare discreţie.

A doua zi vizitai, pe contele Walewski, după ordinul împăratului. Excelenţa Sa mă povăţui de a fi foarte restrâns în vorbă cu oamenii de stat ai Engliterei şi de a susţine alegerea prin argumente doveditoare de respectul românilor pentru Convenţie şi de a lor credinţă către suzeranitatea Înaltei Porţi; apoi mă asigură că Duca de Malakoff va fi înştiinţat prin telegraf de sosirea mea la Londra. Aşadar, plecai din Paris seara la opt ore, după ce mai întâi am scris prinţului Cuza toate detailurile audienţei mele la împăratul şi după ce am stenografiat toate cuvintele împăratului Napoleon, pentru ca să cunoască mai târziu românii cât de generos şi de afectuos a fost pentru noi Napoleon III.

III

La întoarcerea mea din Englitera, unde misia mea avu o reuşită satisfăcătoare, cerui audienţă şi mă prezentai îndată la palatul Tiuilleriilor după ordinul ce primisem de la împăratul. Napoleon se găsea în cabinetul său împreună cu mareşalul Vaillant, ministrul de război, şi mă primi cu bunătatea sa obişnuită, mă onoră cu darea sa de mână şi mă invită să iau un scaun; apoi, adresânduse către bătrânul mareşal, îi zise:

— Domnule ministru, vei şti că am dăruit zece mii de puşti cu muniţiile lor armatei române. Vei da ordinele necesare, pentru de a le ţinea gata la dispoziţia domnului A. care se însărcinează cu transportul lor. Totodată vei alege un număr de ofiţeri instructori de toată arma, cu destinare pentru ei de a merge în Principate îndată ce va veni cererea oficială de la guvernul prinţului Cuza. Mareşalul întrebă dacă nu ar fi necesar de a se trimite şi un ofiţer superior cu cunoştinţe de înaltă strategie? Apoi, adresânduse de-a dreptul la mine, îmi zise:

— Aveţi în ţară oameni capabili de a purta comanda unei armate întregi şi de a pune Principatele în stare de apărare la caz de nevoie?

— Avem, răspunsei, puţini tineri care au făcut studii militare, dar cărora le lipseşte practica, experienţa.

— Nu e destul, replică mareşalul. Pre cât înţeleg, aveţi elemente de buni şefi de batalioane cel mult, iar nu încă de ofiţeri superiori, de generali.

— Pe cine socotiţi, domnule ministru, să însărcinăm cu asemene misie? întrebă împăratul.

Mareşalul stătu pe gânduri, iar împăratul îmi făcu întrebare dacă cunoşteam vreunul din ofiţerii superiori care ar primi să meargă în Principate?... Numii pe generalul Rose, unul din cei mai bravi şi mai tineri militari, ajunşi la un grad aşa de nalt prin meritele lor.

— Rose? replică Maiestatea Sa zâmbind, îmi trebuieşte mie; nu pot să vi-l dau.
— Rose? adăugă mareşalul, bravo! Văd că ştiţi a alege, însă Rose e necesar armatei franceze. Sire! Mă voi ocupa însumi

a găsi un ofiţer capabil pentru Principate şi voi raporta îndată Maiestăţii Voastre.

Mareşalul se sculă, adunând într-un mare portofoliu mai multe hârtii de pe birou. Împăratul zise:

— Prea bine! Domnul A... se va adresa de acum de-a dreptul către d-voastră atât pentru arme cât şi pentru ofiţeri instructori.

— Sire! îndrăznii atunci a zice; deie-mi voie Maiestatea Voastră a cere o nouă graţie în favoarea organizării armatei noastre.

— Care? întrebă Napoleon.

— Învoirea Maiestăţii Voastre de a se primi studenţi români în şcoalele militare de la Saumur şi de la Metz, precum şi la şcoala politehnică, şi a statului major.

La această propunere cam îndrăzneaţă mareşalul se întoarse repede spre mine, voind negreşit să facă o observare: însă împăratul nu-i dete timp, căci îmi acordă cererea cu generozitate, zicând ministrului ca să ia notă de dânsa. Bătrânul mareşal se închină şi ieşi din cabinet; atunci Napoleon se apropie de cămină. Îşi aprinse o ţigaretă şi mă întrebă care a fost rezultatul misiei mele la Londra? Mă grăbii a face în scurt istoricul audienţei mele la lordul Malmersbury, ministrul Foring-Oficiului, şi adăugai:

— Sire! Am buna sperare că Englitera va fi de opinia Maiestăţii Voastre în chestia Principatelor.

Napoleon mă ascultă cu atenţie şi curiozitate, apoi binevoi a mă felicita de rezultatul fericit ce obţinusem şi zise:

— Încât Franţa şi Englitera vor fi în acord, orice chestie e sigură de a triumfa.

După aceste cuvinte memorabile, M. Sa mă întrebă dacă în timp cât m-am găsit la Londra am observat vreun simptom de îngrijire în privirea complicărilor politice dintre Austria şi Italia?

— Mai toate persoanele ce am cunoscut în Englitera, răspunsei, mi-au părut preocupate de iminenţa unui război austro-italian. Mi s-a făcut pretudindeni întrebare dacă în caz de agresie din partea Austriei, Franţa ar merge în ajutor Piemontului; însă m-am ferit, Sire, de a emite vreo opinie personală în această chestie importantă.

— Ai văzut pe lord Palmerston?
— Nu, Sire, căci era absent din Londra; însă am făcut vizită lorzilor Clarendon şi John Russel.
— Care e opinia lor asupra cauzei d-voastră?

— I-am lăsat în cele mai bune dispoziţii pentru noi. Napoleon sună un timbru de argint. Şambelanul de serviciu intră şi primi ordin de a trimite să cheme la Tiuillerii pe contele Walewski. Pe urmă Maiestatea Sa, aşezându-se lângă birou, mă întrebă dacă cunoşteam armia austriacă?... etc.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

În sfârşit, împăratul se informă despre rămăşiţele arheologice ale romanilor în ţările noastre precum: monumente, medalii, inscripţii, urme de lagăre etc. şi, aducând conversaţia asupra limbii noastre, mă invită să scriu o frază românească pe o coală de hârtie, pentru ca să poată judeca despre latinitatea ei.