string(7) "library" string(8) "document"
1812
1822
1466
1310
1200
1775
1476
1711
1467
1639
5500
1410
1646

Extract din istoria misiilor mele politice

1 2 3 4 5 6 7 8

— Iată, Sire, am zis, două versuri dintr-un cântec popular păstrat în România de pe timpul unchiului Maiestăţii Voastre, Napoleon I, şi am scris:
Bunăparte nu-i departe,
Vine să ne dea dreptate!

Împăratul cunoştea acest cântec, căci la 1855 răposatul Ioan Voinescu, unul din exilaţii de la 1848, luându-l de la mine, îl comunicase împreună cu traducerea lui bibliotecarului împărătesei Eugenia. Maiestatea Sa părea a se interesa mult la acel glas depărtat din fundul Carpaţilor, care celebra legenda napoleoniană. Această a doua audienţă ţinu o jumătate de oră, în care m-am convins şi mai mult de simţirile, pot zice, părinteşti ale împăratului pentru români; apoi concediindu-mă, Maies. Sa îmi zise cu multă bunătate:

— Ştiu că ai să pleci în curând la Turin. Observă, cât vei fi în Piemont, starea spiritelor, şi când te-i întoarce la Paris, vină iar la Tiuillerii ca să-mi comunici observările d-tale. Mă închinai respectuos şi, întors la hotel, îmi făcui pregătirile de plecare în Italia.

IV

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
După săvârşirea misiei mele în capitala Piemontului, plecai la Genova. Drumul de fier trece prin acea vale minunată care se întinde la poalele Alpilor până-n Marea Mediterană, unindu-se cu câmpiile atât de mănoase al Lombardiei de la malurile Tesinului până la poalele Apeninilor. Acea cale ferată pune în comunicaţie Turinul şi Genova prin Alexandria, oraş întărit cu fortificaţii gigantice şi aşezat la confluentul râurilor Bormida şi Tanaro. Viaducurile, tunelurile, podurile aruncate pe torentele Scrivia şi Traversa între Genova şi Novi sunt demne de a fi considerate ca zidiri romane.

Am vizitat Genova cu mult interes, căci acest oraş păstrează încă sigiliul evului mediu. Am admirat palatele acelea înalte care încununează amfiteatrul portului şi împodobesc străzile Balbi, Nuova, Nuovissima etc.; piaţa Carlo Felice, pe care este clădit teatrul ce poartă acelaşi nume; palatul ducal, vechea reşedinţă a Dogilor, catedrala zidită în marmură albă şi neagră; primblarea numită Acqua Sole etc. şi mai cu seamă am rămas încântat de acea culoare locală, de acel aspect măreţ, ce aminteşte epoca înfloririi şi a puterii fostei republici genoveze.

De aici m-am îmbarcat pe un mic vapor, care m-a transportat în 12 ore la Niţa, acel caravanserai feeric, ridicat pe malul Mediteranei pentru pătimaşii bogaţi ce vin să cumpere în timp de iarnă razele binefăcătoare ale soarelui. De la Niţa, luând un elegant cupeu înhămat cu cai de poştă, m-am îndreptat spre Marsilia şi am trecut prin vestita şi poetica vale a Canei, a cărei vegetaţie se compune de măslini, rodii, lauri, portocali şi lămâi. Între Marsilia şi Paris nu m-am oprit decât la Avinion pentru ca să vizitez pe generalul Rose, ce comanda garnizoana şi vechiul palat al Papilor, astăzi transformat în cazarmă.

Generalul mi-a promis că se va ocupa în curând cu redactarea unui proiect de reorganizare a armatei române, şi, din parte-mi, nu găsii mai bun chip de a-i mulţumi, decât repetându-i cuvintele măgulitoare ce rostise împăratul despre dânsul.

Când am sosit la Paris, am constatat o mare tulburare în lumea politică. Neînţelegerile dintre Austria şi Piemontul luaseră de câteva zile un caracter ameninţător; războiul părea iminent, căci regimentele austriace se înaintaseră până la hotarele Sardiniei şi se pregăteau a trece Tesinul. Mă prezentai la Palatul Tiuillerii şi fusei introdus îndată în cabinetul împăratului.

M. Sa veni din salonul de alături şi-mi zise:

— Domnule A., nu pot să-ţi dau astăzi decât zece minute, căci prezidez consiliul mareşalilor. Ce veste îmi aduci din Italia?

Cum ai aflat spiritele în Piemont?

— Sire! răspunsei; Maiestatea Sa regele Victor Emanoil e gata de luptă şi contează pe ajutorul Maiestăţii Voastre. Naţia italiană de la nord e decisă a secunda voinţa regelui. Ceea ce m-a convins despre hotărârea poporului este că nu am văzut ca la 1848 manifestări de un entuziasm teatral, ilustrate cu steaguri, cu eşarpe tricolore, cu cocarde şi cântece patriotice, ci un entuziasm tăcut, adânc, întunecos, pot zice, ca un cer negru înainte de furtună. Piemontezii aşteaptă numai un semn pentru ca să păşească înaintea duşmanului şi ţintesc ochii pe vârfurile Alpilor ca să zărească stindardul glorios al Franţei.

— Bine, replică împăratul, îl vor zări în curând. Eu plec peste trei zile în Italia. Acum un singur lucru cer numaidecât de la prinţul Cuza: menţinerea ordinului celui mai deplin în Principate pe cât timp va ţinea războiul de peste Alpi.

— Voinţa Maiestăţii Voastre, Sire, va fi împlinită, răspunsei închinându-mă.

— Voiesc asemenea să faci cunoscut românilor că sunt mulţumit de ei şi că mă voi îngriji totdeauna de soarta lor. Astăzi poziţia politică a Principatelor e asigurată prin diversele interese ale Puterilor, căci Rusia le va apăra în contra Turciei, Englitera şi Austria în contra Rusiei, şi Franţa în contra tuturor. Organizaţivă în linişte, dezvoltaţi resursele voastre financiare, agricole şi militare şi aşteptaţi cursul evenimentelor în pace.

— Vom urma, Sire, instrucţiile Maiest. Voastre. După această mică, dar importantă convorbire, Napoleon se apropie de mine şi mă întrebă zâmbind cu blândeţe:

— Nu mai ai nimic a-mi cere pentru ţara dumitale? La această întrebare făcută cu un glas atât de încurajator, o idee luminoasă îmi trecu prin minte:

— Sire! răspunsei, am două cereri de făcut, însă nu îndrăznesc...
— Grăieşte! replică împăratul.
— Cea dintâi, Sire, este ca guvernul Maiestăţii Voastre să admită înfiinţarea în Paris a unei agenţii oficioase a Principatelor Unite.
— Şi a doua?
— A doua, Sire, este învoirea Maiestăţii Voastre pentru francezi ca să poată primi şi purta decoraţiile ordinului ce prinţul Cuza are de gând a institui.

Napoleon stătu puţin a se gândi. Cererea aceasta din urmă ţintea la nu mai puţin decât la recunoaşterea suveranităţii Principatelor, căci un decret împărătesc, publicat de vreo doi ani, autoriză pe francezi a primi decoraţii numai de la statele independente şi suverane. Cu toate acestea, împăratul în marinimia lui se uită la mine cu blândeţe, îmi dete mâna şi răspunse:

— Încuviinţez cererile prinţului Cuza şi promit să-i trimit ordinul Legiunii de Onoare, îndată ce mă voi întoarce din Italia.

Mă închinai pătruns de recunoştinţă şi făcând în mine cele mai sincere urări pentru gloria Franţei şi pentru păstrarea zilelor lui Napoleon.

A treia zi în adevăr asistai la plecarea împăratului din Paris.

Maiestatea Sa în uniformă de general şi, având pe graţioasa împărăteasă la dreapta sa, ieşi din curtea palatului într-o caleaşcă cu patru cai. Strada de Rivoli era ticsită de lume care striga cu frenezie: „Trăiască împăratul! Trăiască împărăteasa!“ Caleaşca înainta în pasul cailor. Unii din privitori, animaţi de un entuziasm nestăpânit, se suiau pe scara trăsurii ca sa dea mâna cu împăratul şi răcneau:

— Mergi, Sire, şi de vei avea nevoie de noi, cheamă-ne; vom alerga cu toţii.

Napoleon zâmbea, iar împărăteasa uimită avea ochii plini de lacrimi.

Astfel plecarea salvatorului Italiei din Paris a avut caracterul unui adevărat triumf.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Iată relaţia audienţelor mele la palatul Tiuileriilor, relaţie din care sunt obligat a omite multe părţi de un mare interes, dar pe care convenienţele politice actuale nu-mi permit a le publica. În cursul misiilor mele am găsit pretutindeni laude şi simpatii pentru români; pretutindeni am primit cele mai favorabile promiteri. Deie Domnul ca să ştim a profita şi a ne arăta demni de ele!

În adevăr, un popor necunoscut până ieri nu poate sa aibă mai mult noroc! Şi un reprezentant al lui nu poate avea o primire mai onorabilă în palatele regale, decât aceea ce am întâmpinat în Franţa şi în Italia, în numele Naţiei Române!

Misia mea la Londra - Mareşalul Pelissier - Lordul Malmersbury

(1859)

Comunicaţiile între Paris şi Londra se fac astăzi cu o mare răpejune. Zece ore sunt de ajuns spre a te transporta din capitala Franţei la Calais, de la Calais pe mare la Douvres şi de la Douvres cu drumul de fier în capitala Engliterei. Vaporul era plin de călători ce se întorceau din toate unghiurile lumii, iar dintre toţi cel mai interesant în ochii mei era un John-Bull scurt, gros, roş la faţă ca o rodie, roş la păr ca un morcov şi care venea tocmai de la Honcong în primblare... O primblare de trei luni de la China prin India!... Fericit roşcovan!

Sosind la Londra am scris îndată lordului Malmersbury, ministrul afacerilor străine, înştiinţându-l că sunt însărcinat de prinţul Cuza a-i aduce o scrisoare autografă şi rugându-l să binevoiască a-mi acorda o audienţă. Totodată am trimis şi două bilete lorzilor Clarendon şi John Russel de la care reclamam favoarea de a fi primit ca trimis extraordinar al prinţului.

Voiam a cere asemenea primire şi de la lordul Palmerston, însă acest mare personaj lipsea din Londra.

Răspunsurile dorite îmi veniră numai după o săptămână de lungă aşteptare, timp de care profitai pentru a face vizita mea ducelui de Malacoff, ambasadorul Franţei, şi pentru a mă primbla ca un simplu turist prin toate părţile oraşului.

Palatul ambasadei franceze se află lângă poarta principală a lui Hyde-Parc, pe strada Piccadily. Mă prezentai a doua zi după sosirea mea la Londra şi fusei introdus într-un mare salon-cabinet unde găsii pe ducele de Malacoff. Mareşalul Pelissier, al cărui nume s-a ilustrat prin luarea Sevastopolului, este un om mic de stat, însă are umeri largi şi zdraveni; părul său e cărunt şi tuns scurt; figura lui energică exprimă un caracter de bronz. El e tipul militarului francez ars de soarele Africii şi oţelit de focul războaielor. Când intrai în acel cabinet lung şi spaţios, un câine de Terre-Neuve ce şedea culcat lângă mareşalul, cu capul pe genunchii lui, se sculă, veni spre mine, se ridică pe labele de dinapoi şi rezemă cele de dinainte pe pieptul meu. Dihania aceea neagră era mare cât un urs!

— Nu vă temeţi, dnule A... zise ducele răspunzând salutării mele.
— N-am frică de câini, dnule Mareşal, replicai, căci îmi sunt foarte dragi.

Ca şi când ar fi înţeles cuvintele mele, câinele începu a se gudura sub dezmierdările ce-i făceam, apoi, ascultând de porunca stăpânului sau, el merse încet la fereastră şi se puse a privi în Hyde-Parc.

După complimentele obişnuite, ilustrul mareşal îmi zise:

— Aţi venit la Londra spre a susţine evenimentele din Principate?... Rolul D-voastră e greu şi chiar displăcut, căci miniştrii reginei sunt foarte preveniţi contra actelor ce aţi desăvârşit în Camerele din Iaşi şi din Bucureşti.

1 2 3 4 5 6 7 8