— Crezi că Franţa va veni în ajutorul Piemontului dacă acesta ar începe ostilităţile? „Opinia publică, Sire, este pentru participarea Franţei în favoarea Italiei.“

— Oricum să fie, replică regele, punând o mână în şold, eu nu voi da înapoi vis-à-vis de Austria; şi chiar de-oi fi părăsit de ajutorul Franţei, voi ţinea lupta singur, cu armata mea. Poporul sard e brav şi deprins cu războiul. Am astăzi o sută de mii de ostaşi, şi, de va fi nevoie, alţi o sută de mii vor alerga la un semn al meu, ca să ia rând sub steagul patriei.

Rostind aceste cuvinte, figura lui Victor Emanoil se luminase de acea sublimă flacără a entuziasmului ce inspiră sufletelor viteze simţirea amorului de patrie. În acel moment geniul său părea a pătrunde misterele viitorului şi a întrevedea realizarea glorioaselor aspirări ale Italiei.

„Sire! zisei în admirarea ce-mi inspira regele, Providenţa ajută inimilor mari. Cauza Italiei va triumfa, căci întreaga Italie va răspunde la apelul Maiestăţii Voastre. Naţia italiană ştie acum unde merge, căci ea ştie cine o conduce. În scurtul timp de când mă aflu aice, am observat în fizionomia poporului un aer de convingere şi de hotărâre energică care îmi probează că ora luptei a sunat. Tot italianul astăzi pare convins de triumful principiului mântuitor al independenţei şi pare gata a reîncepe lupta de la 1848, ca să răzbune pe părintele Maiestăţii Voastre.“

— Aşa este şi aşa va fi! replică regele cu glasul răsunător. După aceste cuvinte, Victor Emanoil se informă de starea spiritelor în Ungaria şi în Principate, apoi mă concedie zicându-mi:

— Arată complimentele mele afectuoase prinţului Cuza şi spune-i din parte-mi că toate şcolile civile şi militare din regatul meu sunt deschise pentru români, care vor fi primiţi ca nişte fraţi! Mă închinai profund şi ieşii entuziasmat de caracterul eroic al regelui. Cuvintele sale răsunară puternic în mintea mea, ca nişte profeţii de mari evenimente. Ce se va întâmpla oare în viitor? Dumnezeu singur o ştie! Tot ce se poate prevedea este că de se va începe lupta cu Austria, Piemontul, condus de Victor Emanoil, va şti a face minuni de vitejie, spre a răzbuna suvenirul amar al catastrofei de la Novara.

Napoleon III - Trei audienţe la Palatul Tiuilleriilor

(1859)

I

Îndată după sosirea mea în capitala Franţei (februarie 1859) cerui audienţă de la dl ministru afacerilor străine, contele Walewski, şi a doua zi mă prezentai la palatul ministerial ce se ridică pe malul stâng al Senei. Uşierii mă introduseră într-un mare salon ornat cu tot luxul palatelor regale: mobile aurite şi îmbrăcate cu catifea roşie, perdele lungi de stofă de Lyon cu torsade de fir, bronzuri artistice aşezate pe cămine de marmură albă, covoare groase împestriţate cu diferite desenuri etc., etc. Iar dintre toate ornamentele acelui salon de primire cele mai demne de admirare sunt portretele împăratului Napoleon şi al împărătesei Eugenia, lucrate de celebrii pictori Winterhalter şi Diubiuf; tablouri minunate în privirea artei şi a semănării! Ele au totodată meritul de a reprezenta, unul, maiestatea imperială îmblânzită prin expresia de bunătate a figurii lui Napoleon, şi celălalt, prestigiul împărătesc strălucind de tot farmecul frumuseţii încoronate.

Un uşier veni să-mi anunţe că Excelenţa Sa dnul ministru mă aştepta în cabinetul său. Intrai dar în acel sanctuar atât de important unde astăzi se înnoadă şi se deznoadă firurile încâlcite ale politicii europene şi mă găsii în faţa contelui Walewski. Excelenţa Sa mă primi cu multă amabilitate şi se puse a citi scrisoarea ce-i adusesem de la prinţul Cuza; apoi îmi zise:

— Sentimentele de abnegare ale Domnului român merită toată lauda, însă ele nu pot simplifica chestia Principatelor. Este de netăgăduit că actul alegerii sale, săvârşit de români, e de natură a recomanda patriotismul lor, dar totodată el e şi de natură a produce grele complicări în politica Orientului. Ştiţi prea bine, domnul meu, câte dificultăţi au avut a întâmpina guvernul Maiestăţii Sale împăratului în sânul Congresului din Paris, prin urmare vă este negreşit cunoscut că Turcia şi Austria sunt împotivitoare Unirii Principatelor, că Englitera sprijină sistematic politica Turciei, că Prusia nu are nici un interes de a fi favorabilă dorinţei românilor; cât pentru Rusia, cred că nu mai aveţi nici o îndoială despre caracterul politicii sale în privirea d-voastră.

— Aşa este, domnule conte, răspunsei; însă oricât de mari împotriviri poate găsi chestia românilor în unele cabinete ale Europei, noi nu pierdem curajul, încât vom fi siguri că Excelenţa Voastră va susţine interesele noastre în conferinţele ce au a se deschide în curând, precum le-a susţinut şi în Congresul trecut.

— Dar ce poate face Franţa singură în contra Turciei, Austriei, Engliterei şi celorlalte puteri?

— Franţa, domnule conte, e mai puternică astăzi decât poate se crede însăşi. Ea poate arunca în cumpăna politicii europene o greutate nemăsurată, numele lui Napoleon.

— Aşa este; însă mărturiseşte, domnul meu, că actul alegerii colonelului Cuza este cam abătut din calea Convenţiei.

— Mărturisesc orice veţi voi, domnule ministru, încât voi fi încredinţat de sprijinul Excelenţei Voastre... Acel act, deşi considerat ca rebel Convenţiei, are avantajul de a ne deschide calea Unirii, prevăzută de însăşi Convenţie, şi dar noi credem că am făcut un act conform cu spiritul ei şi chiar cu politica Franţei. Credinţa noastră nestrămutată este că Franţa nu ne va părăsi, căci ea nu va voi a lăsa neîndeplinit dorul de renaştere al unui popor întreg, un popor de viţă latină ce se rudeşte cu marele popor francez.

— Nu pierdeţi din vedere că Franţa e singură.

— Singură, însă în capul celorlalte puteri. Dacă ea va recunoaşte actul alegerii prinţului Cuza, Europa va imita mărinimia sa. Contele Walewski începu a râde şi observă că popoarele tinere nu se îndoiesc de nimica.

— Ferice de dânsele, răspunsei, căci izvorul faptelor mari este credinţa! După o scurtă tăcere contele mă întrebă, cătând drept în ochii mei, dacă este adevărat că ambele Principate doresc deopotrivă unirea lor într-un singur stat?

— Adevărat — răspunsei în deplină convingere.

— Adevărat e că alegerea domnitorului atât în Moldova, cât şi în Valachia a rezultat din voinţa unanimă a Camerelor, iar nu din vreo înrâurire ocultă, exercitată asupra deputaţilor?

— Adevărat!
— Însă precât ştiu, în timpul alegerii erau mai mulţi pretendenţ i la tron.

— Acei pretendenţi au cercat a se pune în iveală, dar ei nu reprezentau decât ambiţia lor personală, şi naţia era sătulă, dezgustată chiar de asemenea ambiţii egoiste. Ea aspira la încoronarea unui principe mântuitor, iar nu la simpla înălţare a unui om. De aceea, când a sunat ora alegerii, toţi deputaţii au fost animaţ i de adevăratul patriotism şi s-au arătat demni de mandatul lor.

— Domnul actual era şeful unui partid politic până a nu fi ales?
— Nicidecum; el era simplu soldat în rangurile partidului naţional, ca noi toţi.

— Şi credeţi că reprezintă în conştiinţă principiile pentru care v-aţi luptat cu atâta energie? Credeţi că va respecta Convenţia?

— O credem. Contele se puse a gândi. Eu îl priveam cu luare-aminte, cercând a ghici impresia produsă de răspunsurile mele, însă nu putui descoperi nimica.

— Domnule conte, zisei sculându-mă de pe scaun, daţi-mi voie a vă adresa o întrebare: În urma convorbirii ce am avut onorul a ţinea cu Excelenţa Voastră, putem noi, românii, avea sperare în sprijinul Ei pentru actul alegerii săvârşite în Principate?

— Aceasta, răspunse contele zâmbind, atârnă de la împăratul.
— Prea bine: putea-voi dar să am onorul de a vedea pe Maiestatea Sa?
— Aveţi vreo scrisoare pentru Ea?
— Am şi scrisoare din partea Domnului Cuza, şi însărcinare de a prezenta verbal omagiile sale respectuoase.
— E greu de a fi prezentat împăratului în zilele acestea, îmi observă contele, căci Maiestatea Sa e foarte ocupată, şi nu cred să fii primit înainte de 15 zile.
— Voi aştepta până când Maiestatea Sa va putea dispune de câteva minute în favoarea mea; tot ce vă rog însă, dle ministru, este să aveţi bunătate de a spune împăratului că sunt venit înadins cu o misie pentru Maiestatea Sa.
— Bucuros. Chiar astăzi l-oi informa despre sosirea dvoastră. A revedere, domnul meu.

Ieşind din cabinetul ministrului, mă simţii cuprins de o tainică grijă. Cu cât îmi repetam convorbirea mea cu contele Walewski, mi se părea că adevăratul caracter al ei nu era încurajator. Ministrul se arătase în adevăr foarte amabil, însă nu mai puţin diplomat cu mine, căci se ferise de a se lega prin vreo promitere cât de mică. Totul atârnă de la împăratul! îmi zise el drept concluzie... Fie. Mai bine să ai a face cu Dumnezeu decât cu sfinţii, spune românul în înţelepciunea sa; însă când oare va sosi ziua aceea fericită în care voi putea aborda geniul încoronat care ţine soarta noastră în mâinile sale?...

Mă dusei să fac o primblare la Bois de Boulogne pentru ca să-mi alin neastâmpărul şi mă întorsei la hotel pe la cinci ore.

Portarul îmi dete un plic în care găsii următorul bilet:

„Maiestatea Sa împăratul va primi în audientă particulară pe dl Alecsandri mâine, la unsprezece ore.

DUCA DE BASSANO.“

II

La ora indicată mă prezentai la poarta pavilionului din mijloc al palatului Tuilleriilor, numit Pavilionul Orologiului.

Sub peristil se aflau câţiva Cent-gardes, în uniforma lor strălucitoare, precum şi mai mulţi uşieri, care purtau lanţuri de argint pe deasupra fracurilor negre. Unul din aceştia, aflând că aveam o audienţă la împăratul, mă introduse îndată în salonul adiutanţilor. Aici mă întâmpină un şambelan care, citind cartea mea de vizită, mă invită să intru în alt salon, cu ferestre mari deschise pe grădina Tiuilleriilor. Acest salon are o însemnătate glorioasă, fiind sanctuarul stindardelor gărzii împărăteşti.

De-abia mă aşezasem pe o canapea îmbrăcată cu covor de Gobelini şi auzii sunând într-o cameră laterală un timbru argintiu; şambelanul deschise îndată o uşă mare de lemn de mahon şi în curând veni să mă cheme în numele împăratului.

Inima-mi începu a bate de o mare uimire... Trecui prin două saloane mici şi mă găsii în prezenţa lui Napoleon. Maiestatea Sa făcu doi paşi spre mine, în vreme ce mă închinam, şi zise cu bunătate: